RODICA MIJAICHE: ANOTIMPUL IUBIRII

Vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți atrași în totalitate de o carte? La mine așa s-a întâmplat cu cartea „Anotimpul iubirii” de Rodica Mijaiche, a fost pur și simplu dragoste la prima vedere. Coperta ei minunată care vorbește de la sine, titlul care promite multe pătrund direct în suflet de la prima vedere, totul te cuprinde ca într-o vrajă, trăgându-te cu putere spre paginile ei…

Există cărți cărora le-ai presimțit miracolul fără să le fi cunoscut vreodată și „Anotimpul iubirii” este una dintre acestea. Se spune că unele cărți își aleg cititorii și cred că aceasta mi s-a întâmplat și mie cu această carte. Ceea ce am descoperit în interiorul paginilor sale m-a purtat într-o altfel de lume, în care întreaga acțiune pare să se deruleze prin fața ochilor. Trăiești alături de personajele sale, Anamaria, Adrian, Melania, toate sufletele sensibile, care au trăit drame extraordinar de mari și care încearcă să se vindece prin iubire și prin prietenie. Fiecare cuvânt așternut pe pagină te îndeamnă la visare și îți cere timp pentru a reflecta la semnificația sa. Cititorul descoperă descrieri mirifice, personaje care se conturează ca persoane de sine stătătoare pe măsură ce le afli poveștile de viață, povești desprinse din cotidian care se doresc rezolvate…

*************

Romanul debutează cu drama Aneimaria, o tânără, avocat de succes, un „înger cu ochi albaștri, cu păr negru și cârlionțat”, care reușise să treacă peste cea mai grea povară a vieții ei (moartea părinților și a surorii) cu ajutorul prietenului ei, Mihai, colegul ei de apartament, care îi fusese sprijin mult timp. Acum, și Mihai  murise, iar totul în jurul ei pare să se prăbușească:

„Tocurile ei răsunau în liniștea serii reci de noiembrie, fiind întrecute doar de ploaia care cădea în valuri peste ea, încercând parcă să-i spele tristețea profundă ce o învăluia ca două brațe tandre ale unui îndrăgostit.

Lacrimile ei se amestecau cu stropii grei de ploaie, care încercau, la rândul lor, să-i redea viața biciuindu-i fața,străduindu-se să o trezească din somnul fără de sfârșit în care alunecase după tot ceea ce se întâmplase.”

Mihai îi lasă o moștenire mai neobișnuită: o anunță că va primi o vizită a cuiva apropiat lui, de care îi cere să aibă grijă:

„Vei primi o vizită. Este un suflet rănit, la fel ca tine, și sper doar că te-am învățat bine și știi cum să-l vindeci.”

Anamaria nici nu bănuiește cât de mult o va schimba această experiență. La ușa ei, își face apariția fratele lui Mihai, Adrian, un bărbat înalt, puternic, dar care are multe cicatrici, unele vizibile (un baston îl însoțește mereu, făcându-l să meargă șchiopătat), altele mai puțin vizibile, dar care îi sfâșie sufletul. Adrian era un copil adoptat, care nu a reușit niciodată să se ridice la nivelul standardelor familiei adoptive, dar care a sperat că măcar propriul lor fiu, Mihai, îi va mulțumi. Nici acesta nu reușește, pentru că este homosexual, devenind rușinea familiei. Adrian se învinovățește pentru renegarea fratelui său și alege să plece în război în Irak. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple acolo, iar moartea prietenului său, Paul, ucis de o bombă ascunsă, îl face să sufere cumplit.

Între Adrian și Anamaria se leagă o relație frumoasă, este dragoste la prima vedere, este ceea ce aveau nevoie pentru a simți din nou că trăiesc. Chiar dacă se cunosc de foarte puțin timp, ei se lasă la început purtați de magia iubirii și dezvoltă o legătură puternică:

„Mi-a sărutat gura în cel mai senzual sărut pe care l-am primit vreodată. Parcă toată durerea și toată tristețea fiecăruia dintre noi erau înăbușite în acel sărut. Dar mai era ceva: nevoia de a ne dărui unul celuilalt, puterea de a trăi, de a simți.”

Însă, în momentul în care analizează cele ce s-au întâmplat, cei doi încep să se teamă că nu pot fi ceea ce dorește celălalt, se tem că vechile răni și povești vor ajunge să distrugă totul și consideră că cicatricile lor sunt prea mult pentru celălalt. Adrian consideră că „în viața lui nu mai era loc pentru iubire”. Anamaria consideră că toți cei pe care îi iubea dispăreau la un moment dat și se teme să se angajeze într-o nouă relație. Amândoi consideră că „totul trebuia ținut sub lacăt, deoarece descătușarea nu aduce decât nefericire”.

Adrian alege să plece pentru o perioadă, lăsând în urmă confuzie. Aceasta devine și mai mare în momentul în care în blocul Aneimaria se mută Melania, cea care îi devine prietenă bună, un alt suflet plin de cicatrici, care deplânge moartea soțului ei, Paul. Ea îl cunoaște pe Adrian din poveștile lui Paul, însă Anamaria nu este sigură ce să creadă despre relația celor doi…

Vor reuși în final Adrian și Anamaria să fie împreună? Vor reuși ei să treacă peste vechile cicatrici și să se lase în voia sentimentelor puternice de iubire, o dragoste ce apare doar o singură dată în viață? Vă invit să citiți cartea pentru a afla.

*************

„Anotimpul iubirii” este un roman extraordinar, este una dintre acele cărți care îți rămân în suflet mult timp după ce ai închis paginile sale, care te poartă pe aripile sale în lumea sa. Sentimentele vin ca un amalgam, trăiești alături de personaje tristețea profundă și fericirea fără margini și îți dorești ca povestea să dureze la nesfârșit. O poveste de suflet și pentru suflet pe care o descoperi pas cu pas, care îți arată că iubirea este totul, că aceasta poate vindeca vechi răni, poate închide cicatrici, că există speranță chiar și dincolo de cele mai grele momente din viață.