MICHELA MURGIA: ACCABADORA


     Romanul „Accabadora” al scriitoarei sarde Michela Murgiaîși aștepta de ceva timp rândul pentru a fi citit. Este unul dintre cele mai bune romane citite în ultimul timp, o meditație pe tema vieții și a morții, în care actul de a finaliza viața unui om deja sfârșit nu pare a fi o crimă, ci un act de eliberare, de dragoste și de milă față de cel care oricum nu mai avea nicio șansă.

      Titlul face referire la un obicei încă obișnuit în satele închistate în tradiții și obiceiuri ancestrale: acela al morții provocate și asistate, ca un gest de îndurare față de persoana suspendată între această viață și cea de dincolo. „Acabar” vine din limba spaniolă și înseamnă „a sfârși”, iar substantivul derivat de la acesta – „accabadora”  se referă la „cea care sfârșește”, cea care pune capăt agoniei.
  
🍂🌾 🍂

      Povestea prezentată cititorilor este una extrem de sensibilă, dezvăluind lumea satului din Soreni, o mică localitate din Sardinia, care, deși în Italia, are propriile obiceiuri, propriile reguli după care se ghidează. Este oarecum aflat dincolo de timp și spațiu, urmându-și propriul drum, plin de un folclor romanțat, cu imagini grăitoare, în care cutumele și superstițiile își fac simțite prezența la fiecare pas. Oamenii satului nu au o anumită erudiție, cei mai mulți absolvă doar câteva clase, apoi se întorc la munca pământului sau a gospodăriei, fiecare copil pregătindu-se pentru viața de adult căsătorit. 
 🍂🌾 🍂

     M-au impresionat destul de tare descrierile făcute anumitor obiceiuri păstrate din moși strămoși: culesul viei, care apare ca urmare a hotărârii bătrânului din familie, care știe exact când s-au copt strugurii; obiceiurile de nuntă, când se fac nenumărate prăjituri, dar mai ales o anumită turtă cu porumbei, care după nuntă este lăcuită și așezată la loc de cinste în casă; anumite blesteme, precum un cățeluș îngropat de viu într-un zid, pentru a înșela simțurile proprietarului de drept, care, auzind plânsetele din zid, se va teme să se apropie, considerând că sunt spirite închise acolo și nu va observa schimbarea hotarelor; noaptea tuturor sfinților, când toate ușile rămân închise, proprietarii lăsând prăjituri pentru sufletele morților, după care se închideau dincolo de niște uși, sperând că mortul nu va dori să ia un alt suflet viu…

      „Accabadora” se află la limita dintre real și ireal, descrierile sunt extraordinar de pitorești, iar personajele colective se amestecă printre cele care se disting într-o oarecare măsură din paginile cărților, pentru că fiecare dintre acestea repetă pașii străbunilor, nu ies din vechile obiceiuri și repetă aceleași și aceleași lucruri.

 🍂🌾 🍂

     „Accabadora” se deschide cu o descriere care pe mine m-a impresionat extraordinar de mult, mai ales că este vorba de un copil de doar 6 ani. În lumea plină de greutăți a satului, în care multe femei au rămas văduve în urma Primului Război Mondial, copiii nu sunt neapărat o binecuvântare. De aceea, anumite femei ajung să ia de suflet anumiți copii, provenind din familii sărace, unde ei nu sunt neapărat doriți, pentru a deveni copiii altor mame, care și-au dorit un copil, dar nu l-au putut avea:

Copil de suflet.

Așa sunt numiți copiii zămisliți de două ori, de sărăcia unei femei și de sterilitatea alteia. Celei de a doua nașteri îi era fiică Maria Listru, fruct întârziat al sufletului Bonariei Urrai.”

     Maria Listru este cea mai mică dintre cele patru fiice ale familiei Listru. Mama, rămasă văduvă, nu poate face față tuturor cerințelor traiului de zi cu zi, iar o fetiță de doar 6 ani, care nu produce nimic, nu îi este de foarte mare folos. Surorile mai mari sunt deja domnișoare, o pot ajuta la treburile casnice și urmau să se căsătorească, fapt care făcea ca ele să nu fie o așa de mare problemă. Despre Maria, fiica venită după moartea soțului ei în război, Anna Listru spunea că „reprezenta greșeala, după trei lucruri făcute cum trebuie”. Avea obiceiul să o încadreze într-un colectiv, fără a o individualiza vreodată: „E ultima”… „E a patra.”

     Acest lucru este observat de Bonaria Urrai, o femeie care nu fusese căsătorită vreodată, al cărei iubit se pierduse în război, croitoreasa satului, iar ea consideră ca a sosit timpul să devină mamă. Este un sentiment care izvorăște din faptul că simte că fetița are potențial, că ar putea avea un viitor mai bun alături de ea, și îi propune mamei un târg de nerefuzat: să ia fetița de suflet, oferindu-i mamei naturale anumite venituri, care să  ajute să își crească celelalte 3 fiice. Despre Bonaria Urrai, scriitoarea ne spune:

„Câți ani avea pe atunci tușa Bonaria nu era un lucru ușor de înțeles, dar erau niște ani care se opriseră demult, ca și cum ea ar fi hotărât să-mbătrânească dintr-odată și acum aștepta răbdătoare să fie ajunsă din urmă de timpul aflat în întârziere. Maria, în schimb, sosise prea târziu chiar și în burta mamei sale și, de la bun început, se obișnuise să fie ultimul gând al unei familii care avea deja prea multe. În casa acelei femei, însă, trăia neobișnuita senzație că devenise importantă.”

 🍂🌾 🍂

     Acțiunea se întinde apoi pe parcursul mai multor ani, timp în care evenimentele se derulează prin fața noastră cu repeziciune, nedându-ne timpul necesar pentru a asimila prea multe lucruri sau pentru a ne pune întrebări, toate acestea fiind oarecum în acord cu trăirile Mariei, care nu pune foarte multe întrebări. Fetița nu pare să sufere foarte tare de ruperea de familia naturală. Lucrurile sunt bine-delimitate în propria minte, știe a cui este, însă nu simte neapărat nevoia de a fi în preajma lor. Își vizitează din când în când familia naturală, atunci când aceasta are nevoie de ajutor la treburile casnice, dar, în rest, are o relație extraordinar de apropiată de Bonaria, căreia simte că îi poate spune orice și de la care primește orice sfat. Atunci când este întrebată despre mama ei naturală, Maria spune:

„Suntem, da, mamă și fiică… dar nu tocmai o familie. Dacă eram o familie, nu se punea de acord cu dumneata… adică, eu cred că dumneata ești familia mea. Pentru că noi suntem mai aproape.”

     Fetița are o inteligență nativă și înțelege mai multe decât poate spune, însă alege ca unele lucruri să îi rămână fără înțeles. Ea observă că, uneori, sub taina nopții, tușa este căutată de anumiți oameni din sat și că ea pleacă alături de aceștia în puterea nopții, dar nu înțelege exact ce anume face aceasta. Ea știe că tușa este croitoreasă. Adevărul i se dezvălui în momentul morții lui Nicola Bastiu, fratele schilodit de o întâmplare dramatică al celui mai bun prieten al ei, Andria. Atunci, ea află că Bonaria este accabadora satului, femeia care aduce alinarea celor la care moartea refuza să mai sosească în ciuda faptului că aceștia se aflau deja în pragul morții. Ea simte durerea ancestrală a oamenilor, iar oamenii aleg să închidă ochii, fiind orbi, la actul pe care îl practică femeia. În acest sens, toate obiectele care amintesc de o anumită credință în Dumnezeu sunt scoase din casă, iar femeia termină ceea ce soarta deja începuse, sfârșind agonia aceea ce pare interminabilă.


Scriitoarea descrie într-un mod romanțat acest eveniment trist al morții, prezentând fiecare persoană a satului care încearcă să îl ajute pe cel aflat în necaz pentru a putea, astfel, ostoi dorul de cei dragi, absenți acum:

„(…) la sute de metri, deja se auzea cântecul trist al bocetului. De fiecare dată când se ridica lamentația aceea de o muzicalitate vulgară, era ca și cum sorenezilor li s-ar fi cântat durerile din fiecare casă, cele prezente și cele duse, pentru că doliul unei familii trezea amintirea niciodată adormită a tuturor plânsetelor trecute. Atunci, obloanele de la ferestrele vecinilor erau închise, ochii caselor deveneau orbi la lumina soarelui și fiecare alerga să-și plângă propriii morți în modul prezent, printr-o terță persoană.”

 🍂🌾 🍂

      În momentul în care află adevărul, Maria se simte trădată, consideră că a fost mințită în tot acest timp și nu poate înțelege acțiunile mamei sale de suflet. Consideră că totul este prea barbar, cu toate că Bonaria îi explică faptul că ea nu face altceva decât să aline dureri, că este asemenea unei mame care ia durerea propriului copil:

„Nu există nici o ființă căreia să-i vină ceasul fără să fi avut tați și mame la fiecare colț de stradă, Maria, și tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine. (…) Eu am fost ultima mamă pe care alții au văzut-o.”

 🍂🌾 🍂

     Cum se vor desfășura lucrurile după această dezvăluire cu o puternică încărcătură emoțională, dacă va putea sau nu Maria să ierte și să înțeleagă, vă las pe voi să aflați. Vă recomand cu căldură acest roman, care, deși abordează un subiect tabu în multe societăți, este extrem de profund și de sensibil, născând nenumărate întrebări și sentimente cu privire la lumea ce ne înconjoară. 
Oare câte pot face oamenii în numele demnității și din dragoste pentru cei din jur? Oare până unde acceptăm să ducem lucrurile atunci când cei mai dragi dintre cei dragi nouă nu mai au șansa de a reveni vreodată la acea strălucire pe care licărul vieții i-l dă unei persoane?!

6 gânduri despre ”MICHELA MURGIA: ACCABADORA

  1. Drumul vietii zice:

    Am citit cartea in urma cu mai multi ani si m-a impresionat profund. Subiectul ales este foarte interesant, insa modul in care autoarea a ales sa prezinte povestea este cel care tine captiv cititorul si il determina sa citeasca chiar daca sunt momente cand tensiunea este puternica si emotiile pe care le simti sunt la cote ridicate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.