CHRISTINE FÉRET-FLEURY: FATA CARE CITEA ÎN METROU – RECENIZIE

     „Cunoașteți principiul cărților călătoare, rosti bărbatul după câteva clipe de tăcere. Un american, Ron Hornbaker, a creat ori, mai bine zis, a sistematizat conceptul în 2001. Să transformi lumea toată într-o bibliotecă… Buna idee, nu? Pui o carte într-un loc public, gară, bancă dintr-un scuar, cinematograf, cine o ia, o citește, apoi, peste câteva zile sau săptămâni, o lasă, la rândul lui, în altă parte.”
      Nu mai citisem de foarte mult timp o carte aparținând postmodernismului și poate din această cauză, la începutul lecturării, „Fata care citea în metrou” de Christine Féret-Fleury mi s-a părut puțin anostă. Nici că mă puteam înșela mai tare. Romanul este unul scris parcă pentru noi, iubitorii de cărți, cei care devorăm pagini după pagini, care adunăm noi și noi cărți în bibliotecă, pe birou, pe masă, sub masă, pe noptieră, pe pat, pe o etajeră uitată din casă. Este un roman cu și despre iubirea noastră de o viață, o carte revelatoare care ne arată cum să îmbinăm viața de zi cu zi cu cititul.
       Întotdeauna am considerat că unele cărți ajung în viețile noastre la momentul potrivit, transmițându-ne exact acel mesaj de care aveam mai multă nevoie, trezindu-ne la viață și determinându-ne să facem anumiți pași doar pentru a ne îndeplini cele mai adânc îngropate dorințe sufletești. Autoarea merge încă și mai departe, transformând cărțile într-un fel de personaje, căci atât de vii par a fi în roman încât parcă le vedem ieșind pe stradă la plimbare alături de noi, în metrou, la serviciu, în pat atunci când ne pregătim de somn. 
      
***********
     Subiectul de la care pornește romanul autoarei franceze aduce în prim-plan o existență extrem de banală a lui Juliette, o tânără funcționară dintr-un birou de imobiliare din Paris. Pentru a își mai alunga puțin din monotonia vieții de zi cu zi, marcată de rutina drumului de acasă la serviciu, ea începe să îi analizeze pe oamenii alături de care călătorește în metrou și se oprește doar asupra celor care au aceeași rațiune de a fi cu ea: cititul. Astfel, ea observă anumite rutine în modul de comportare ale celorlalți cititori, care citesc mereu aceeași carte. 
      Juliette, deși o tânără franțuzoaică, este un prototip al multora dintre noi, cei care trăim într-o epocă în care nu ne găsim neapărat locul, dar din care ne e mult prea teamă să evadăm, fapt pentru care ne oprim doar la planul imaginar, făcând nenumărate călătorii și trăind infinit de multe aventuri alături de personajele cărților în care ne afundăm. Poate și din acest motiv, Juliette nu capătă un nume de familie până la finalul romanului. Povestea ei poate fi a fiecăruia dintre noi, iar până la finalul romanului nu ai cum să nu te identifici până la contopire cu acest personaj.
      Acesta este parcursul zilnic al tinerei, care nu are pe nimeni, care se întoarce mereu la o casă goală, unde urmează mereu aceleași tipare și care o ia de la capăt a doua zi, lucrând printre dosare în culori ciudate sau prezentând case pe care știe aproape instinctiv că nu le va vinde. Însă, într-o zi, Juliette rupe rutina zilnică și coboară cu două stații mai devreme, pentru a intra într-o altfel de lume, un univers care chiar și ei i se pare, la un moment dat, a fi unul ieșit din spațiu și timp, iar pentru locuitorii acestui loc, chiar așa pare să fie. 
     Urmând o fetiță, Zaïde, Juliette ajunge în fața unei case care are în poartă o carte veche, unele dintre preferatele tinerei, căci o carte veche întotdeauna poartă cu sine toate poveștile celor care au citit-o, pe lângă cea cuprinsă în paginile sale. Intrând în casă la invitația fetiței, descoperă un loc ce pare a fi Paradisul coborât pe Pământ: casa este înțesată cu cărți, peste tot pe unde te duci, este imposibil să nu găsești și o carte. Stăpânul casei și tatăl fetiței, Soliman, îi propune un târg minunat: acela de a împărți cărți pe principiul cărților călătoare, dar mergând mult mai departe, alegând cititorii în funcție de ceea ce ea crede că acestora le-ar plăcea. Acesta este momentul care schimbă în totalitate viața fetei, care ajunge să se schimbe la nouăzeci de grade și să își urmeze visele. 
     Mi-a plăcut extrem de tare acest loc al cărților, care mi-a amintit de nuvela „La țigănci” a lui Eliade. La fel ca Gavrilescu, și Juliette ajunge în această casă străină, moment în care începe călătoria ei inițiatică, drumul spre ea însăși, spre năzuințele ei cele mai intime. Își dă seama că nu are ce pierde și că se poate găsi pe sine doar explorând lumea și aventurându-se acolo unde nu s-ar fi dus niciodată.  Locul în sine, casa și grădinile sale sunt propice pentru această transformare a ei, căci pare a fi un spațiu desprins din celebrele basme spuse în „O mie și una de nopți”. Chiar și acel ceai cu arome de portocal și de plante exotice, numele celor două personaje, care se vor dovedi a fi iraniene, transportarea într-o lume dominată de cărți ajută la formarea adevăratei personalități a lui Juliette.
      V-am spus încă de la început că e practic imposibil să nu ne identificăm cu acest personaj, care iubește la nebunie lumea literelor și a cărților. Ei romanele îi vorbesc, își aleg singure momentul în care să fie citite, își aleg momentul în care și-au făcut datoria și sunt gata să plece mai departe. Întregul roman pare a fi o odă închinată lumii cărților, iar toate acele lecturi minunate și autori care ne sunt recomandați nu fac altceva decât să ne îndemne să citim și mai mult, să descoperim cât mai mulți autori, să ne aventurăm dincolo de zona noastră de confort și să vrem mereu mai mult. Nu contează că anumite detalii ne vor fi uitate, principalul este că vom rămâne cu anumite lecții citind, ne vom contura personalitatea, ne vom dezvolta atât la nivel mental, cât mai ales la nivel sufletesc. 
      Dincolo de această lume a cărților, romanul aduce în discuție, printre rânduri, și alte teme extrem de actuale și de specifice secolului vitezei și al tehnologiei în care trăim: singurătatea în doi (prin povestea dintre Firouzeh și Soliman), divorțul, modul în care copiii percep acest lucru, emigrarea, adaptarea la noua lume pe care o simte un emigrant.
       „Fata care citea în metrou” este un roman complex, care nu are cum să nu te prindă în mrejele sale. Pentru a vă convinge, vă invit să citiți și voi romanul, pe care îl puteți achiziționa de  aici (zilele acestea puteți beneficia și de o reducere considerabilă).
      Citate:
  •  „Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărțile, să le adulmece, mai ales pe cele cumpărate de ocazie – și cărțile noi aveau arome diferite, în funcție de hârtie și de cleiul folosit, dar nu spuneau nimic despre mâinile care le ținuseră, despre casele care le adăpostiseră: n-aveau încă o istorie, o istorie diferită de cea pe care o povesteau, o istorie paralelă, fără contur precis, tainică. Unele miroseau a muced, altele păstrau între paginile lor urme persistente de curry, de ceai sau de petale uscate, pete de grăsime murdăreau câteva pagini, un fir lung de iarbă, care servise drept semn de carte într-o după-amiază de vară, cădea fărâmițându-se; fraze subliniate sau note scrise pe margine reconstituiau un soi de jurnal intim, schița unei biografii, câteodată mărturia unei indignări, a unei rupturi.”
  • „Nimic nu e încurajator în viață… Trebuie să culegem încurajări de acolo de unde ochiul nostru, sau entuziasmul nostru, sau pasiunea, sau… cum vreți să-i spuneți, sunt capabile să le descopere.”
  • „(…) sfârșise prin a crede, nu, prin a dobândi certitudinea că între copertele cărților se ascundeau deopotrivă toate bolile și remediile. Că întâlneai acolo trădarea, singurătatea, crima, nebunia, furia, tot ce putea să te înhațe de gât și să-ți strice existența, fără a mai pomeni de a altora, și că uneori să plângă deasupra paginilor tipărite putea salva viața cuiva? Că a-ți găsi sufletul pereche într-un roman african sau într-o poveste coreeană te ajuta să înțelegi în ce măsură oamenii sufereau din cauza acelorași rele, în ce măsură se asemănau, și că era posibil să-și vorbească unii altora – să-și zâmbească, să se mângâie, să schimbe semne de recunoaștere, oricare ar fi acestea – pentru a încerca să-și facă mai puțin rău, fără a se sinchisi de ziua de mâine?” 

     În final, vă las în compania unei melodii a unei legende a muzicii, the Beatles, care vă va ajuta să intrați mai ușor în atmosfera romanului (veți înțelege de ce doar dacă îl citiți).


Mulțumesc, Libmag, pentru oferirea acestui volum spre recenzare!
      DATE DESPRE CARTE:
     _____________________
     Titlu: Fata care citea în metrou
     Editura:  Nemira
     Anul apariției: 2017
     Colecția: Damen Tango
     Număr de pagini: 206
     Titlu original: La fille qui lisait dans le métro
     Traducător: Mihaela Stan
 
Publicitate

7 gânduri despre ”CHRISTINE FÉRET-FLEURY: FATA CARE CITEA ÎN METROU – RECENIZIE

  1. Gabi Pendelete zice:

    Am citit pareri si pareri despre cartea asta, dar m-ai facut curioasa. Pana acum nu m-a dat pe spate nici o carte despre carti: Umbra vantului, Citind Lolita in Teheran, Hotul de carti, iar una chiar mi-a displacut: Anticarul din Kabul. Poate totusi aceasta va schimba sirul.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.