TITANIA HARDIE: LABIRINTUL ROZELOR – RECENZIE

     Un vechi pergament și o cheie enigmatică de argint…
      Un secret păstrat timp de generații…
       Un mister care te așteaptă să fie descifrat…
     Am început „Labirintul rozelor”, romanul de debut al autoarei Titania Hardie, în luna decembrie și este prima pe care am terminat-o în anul 2018. Nu este o lectură comodă și aceasta nu din cauza numărului de pagini (și acesta considerabil), ci pentru că este o carte care cere timp pentru a cerceta și pentru a analiza toate informațiile pe care le primești. Autoarea aduce în discuție pagini de istorie, creionându-și acțiunea pe baza unor evenimente petrecute în jurul anilor 1540-1603, perioada mea istorică preferată, cea în care începuse să apară iluminarea științifică, prin nume mari, precum Gioradano Bruno sau John Dee, dar și una dominată de vise de alchimie, de magie și de vorbit cu îngerii; în care trăiau scriitori inovatori precum William Shakespeare sau John Keats. La toate acestea, se adaugă elemente de ezoterism, de divinație, de numerologie și, nu într-un mod mai ponderat decât restul, de mitologie romană. Tocmai din această cauză nu este o lectură tocmai ușoară, ci una care te scoate din zona ta de confort și te face să te documentezi la rându-ți, pentru a putea înțelege mult mai bine acțiunea adusă în fața cititorilor de către autoare. Adăugați în plus un stil criptic, plin de mister și de simboluri, presărat pe alocuri cu o poveste de dragoste construită într-un mod diafan, plin de acea galanterie desprins parcă din epoca aceea a crinolinelor, care îmi place mie foarte tare, deși acțiunea se petrece, în cea mai mare parte, în prezent, în anul 2003.
      Modul de scriere și de punere a problemelor a Titaniei Hardie mi-a amintit foarte de tare de cel al lui Dan Brown, pe care cred că știți deja că îl iubesc. Am avut această senzație pe toată durata citirii romanului, deși autoarea aduce în mod cert elemente de originalitate și de autenticitate. 
      Subiectul romanului
      
       „Labirintul rozelor” aduce în prim-plan o poveste plină de enigme,  care te determină să nu lași mai deloc cartea din mână, dorindu-ți să afli mai mult și mai mult, pentru a descifra motivele din spatele unor acțiuni destul de dure. Romanul are două planuri narative, care ne poartă pe aripile timpului, mergând din jurul anului 1600 și continuând până în 2003, când trecutul se împletește cu prezentul, contopindu-se prin prisma unui vechi manuscris ce devine dorință unui grup religios extremist, care crede că este singurul care deține adevărul absolut cu privire la chestiunile religioase și la Apocalipsă.
       Primul plan ne prezintă povestea unui vechi manuscris, păstrat sub forma unor pergamente, provenind din timpul lui John Dee, astrolog și matematician cunoscut de la curtea reginei Elisabeta, iubitor al științelor oculte, omul care o luase mult înaintea epocii sale în ceea ce privește știința, fapt ce l-a determinat să ascundă de ochii conaționalilor săi adevărurile științifice descoperite, de teama că aceștia nu vor fi capabili să le înțeleagă și nu vor ști ce să facă cu toate acele informații. Acest manuscris a fost transmis pe linie feminină de la o generație la alta, ajungând în prezent la Diana Stattford, pe care cancerul în fază terminală o obligă să lase cheia și secretul fiului ei mai mare, Will, în lipsa unei descendente de sex feminin. 
        După moartea mamei sale, Will încearcă să descifreze textele criptice lăsate moștenire și să pătrundă tainele secretului bine-păstrat de-a lungul timpului. Însă, lucrurile se complică în momentul în care o grupare religioasă radicală, cunoscută drept creștinii sioniști din grupul Înălțarea la Ceruri, este interesantă, la rândul său, de acest manuscris, convins că este un fel de Chivot al Legământului, capabil să le ofere capacitatea de a comunica cu îngerii și, de ce nu, cu divinitatea, fapt care le va aduce unica mântuire în momentul celei de a doua veniri a lui Isus pe Pământ, vestind Apocalipsa. Aceștia nu sunt deloc pașnici și sunt capabili să facă orice, chiar și moarte de om, pentru a intra în posesia documentelor dorite. 
      Cel de al doilea plan narativ urmărește povestea de dragoste dintre Lucy King și Alex Stattford, fratele lui Will, care se naște în mod lent, după moda veche aș spune eu, și se construiește odată cu trecerea timpului, devenind extrem de solidă și de frumoasă. 
       Lucy este jurnalistă de profesie, dar care acum trece printr-un moment de răscruce: este supusă unui transplant de inimă, fiind sub stricta supraveghere a lui Alex, imunolog de profesie. Atracția dintre cei doi este iminentă, iar ceea ce trăiesc după aceea are o gingășie aparte, care îi conduce la o comunicare aflată dincolo de cea verbală.
          Cei doi, alături de alți prieteni devotați, vor porni în aventura vieții lor, din dorința de a afla adevărul despre manuscrisul lăsat de Diana. 
      Aceasta este povestea în mare, pentru că acțiunea se tot complică pe parcurs, întinzându-și tentaculele asemeni unui păianjen care își construiește pânza. Atunci când crezi că lucrurile vor începe să se dezvăluie în întregime, mai apare ceva nou, care te face să vrei mai mult. Toate elementele pe care le aduce în față noastră se îmbină, contopindu-se și formând un tot unitar, determinându-ne să ne întrebăm în ce lume nebună trăim și cât anume cunoaștem în realitate din aceasta. 
       „Labirintul rozelor” este o carte extrem de actuală în contextul conflictelor dintre israelieni și palestinieni, care luptă pentru cucerirea moscheii Al-Aqsa, considerată un element major pentru ambele religii. Acestora li se adaugă o a treia categorie, cea a creștinilor sioniști, care urăsc orice altă religie și care nu pot trăi în diversitate. Și pentru ei Al-Aqsa este importantă, fiind un fel de poartă care deschide calea către coborârea lui Isus pe Pământ și mântuirea lor, doar a lor, cei aleși și deținătorii adevărului suprem. Comportamentul acestora m-a făcut să mă întreb cât de departe pot ajunge unii pentru a își impune voința și viziunea asupra lumii, cât de tare pot să urască tot ceea ce îi înconjoară astfel încât să ucidă pentru o idee. Am ajuns la aceiași concluzie ca autoarea, care spune:
        „(…) în lume există destui oameni religioși capabili să urască, dar nu și să iubească.” 
       Dincolo de acest fir epic evident și de povestea dintre Lucy și Alex, care mi-a plăcut extrem de tare, apare și un subiect destul de dezbătut în lumea medicală și care pe mine mă intrigă: autoarea vorbește despre memoria celulară, adică o persoană care a primit un organ de la un donator începe să aibă anumite obiceiuri sau trăiri împrumutate de la donatorul de organe. Acest lucru i se întâmplă și lui Lucy, care simte că are anumite caracteristici ale donatorului său. Acest aspect este unul inedit al cărții, care lasă loc la cercetări și reflexii ulterioare.
       În plus, mi-a plăcut ancorarea în operele lui Shakespeare și, în special, în cea referitoare la Venus și Adonis. Legăturile dintre textul vechi și prezent se fac într-un mod cu totul armonios, iar dacă sunteți dintre cei care nu ați citit operele marelui Will,  cu siguranță o veți face în urma lecturării acestui roman.
       Un alt bonus a fost dat de simbolul rozei, al trandafirului alb văzut ca o reprezentare a perfecțiunii și a desăvârșirii de sine. Sunt prezente și alte simboluri, dar acesta mi-a atras cel mai tare atenția. La această roză, se adaugă descrierile minunate, care te fac să călătorești cu ochii minții prin locuri feerice. Cred  că mi-a rămas în minte descrierea zonei Franței în care se află catedrala Chartres, dominată de un labirint magic, ce are darul de a îi face pe cei care îl parcurg să se afle într-un spațiu atemporal, ce scoate la ivire cele mai frumoase aspecte ale ființei lor. Bineînțeles, mintea mea iubitoare de călătorii își dorește acum să vadă acele locuri. La fel, vrea să poposească pe la Longparish, satul englez descris astfel:
„(…) un sat englezesc autentic, pictat cu vopsea albă, împrăştiată de iarnă. Case înclinate sub greutatea anilor, acoperişuri încovoiate sub țigle coapte în soarele secolelor trecute, ferestre sprijinite de grinzi părând să alunece la vale. Râul clipocea prin fața grădinilor şi pe sub podurile vechi.”
       Ceea ce nu mi-a plăcut foarte tare a fost finalul, care nu dezleagă toate misterele așa cum mi-aș fi dorit, lăsând loc la interpretări și, sper eu, la un roman viitor (fapt care m-a și determinat să îi dau doar 4 steluțe pe Goodreads).  
        Dacă vă plac aventurile, descifrarea misterelor, istoria, mitologia, numerologia, alchimia și perioada shakesperiană, atunci nu greșiți citind „Labirintul rozelor” de Titania Hardie.
      DATE DESPRE CARTE:
      _________________
       Titlu: Labirintul rozelor
       Autor: Titania Hardie
       Editura: Nemira
       Anul apariției: 2008
       Titlu original: The Rose Labyrinth
       Traducător: Ana-Veronica Mircea
       Număr de pagini: 572
      Din păcate, romanul se găsește destul de greu în prezent, eu l-am primit pentru citire de la Kathy, de pe grupul Love Books , căreia îi mulțumesc!  Singurul loc unde am găsit-o încă disponibilă este aici.
 
Publicitate

10 gânduri despre ”TITANIA HARDIE: LABIRINTUL ROZELOR – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.