MAHTOB MAHMOODY: NUMELE MEU ESTE MAHTOB – RECENZIE

     „Pentru mine, vârsta de cinci ani a fost guvernată de teamă: teama de tatăl meu și de temperamentul lui violent, teama de a fi despărțită de mama, teama de bombele care aveau cu siguranță să cadă și teama de a nu-i mai revedea vreodată pe cei dragi de acasă.”
    Mahtob Mahmoody

    Atunci când citesc o poveste, îmi place să pot vedea acea istorie și din perspectiva celuilalt, pentru că suntem cu toții diferiți și percepem lumea din jurul nostru altfel, chiar dacă trăim aceeași experiență. Mi se pare că doar astfel putem să avem o imagine de ansamblu și ne putem transpune un pic în pielea celuilalt, încercând să înțelegem mult mai bine ceea ce s-a petrecut în realitate. Citisem „Numai cu fiica mea”, povestea prizonieratului din Iran și a fugii celor două, mamă și fiică, de sub dominația unui soț și un tată tiran, iar lucrurile descrise acolo mi-au animat imaginația și m-au făcut să mă revolt cu tot sufletul împotriva tuturor ororilor și presiunilor pe care un alt om le-a pus asupra altor semeni de-ai săi, însă, mai aveam poate unele îndoieli, pentru că am urmărit și documentarul realizat de tată, Sayed Bozrog Mahmoody (Moody), care arată că, poate, lucrurile nu stăteau chiar așa cum le-a povestit fosta sa soție. Am vrut să văd și perspectiva fiicei, a lui Mahtob, și povestea spusă de ea mi-a confirmat faptul că Moody era un manipulator, un bărbat cu grave probleme comportamentale, iubitor de grandoare și doritor de a își exercita influența asupra tuturor celor din jur, cărora nu le oferă alternative, fie fac așa cum consideră el, fie se dezlănțuie iadul. Oarecum, și documentarul prin care el dorea să arate că soția lui mințise este în același gen, pare un pic prea teatral, iar faptul că nu a luptat să își recapete fetiță, cu toate forțele posibile, așa cum a procedat Betty, care a mai putut puțin chiar și atunci când nu mai existau speranțe, mă conduce la concluzia că, într-adevăr, el a vrut doar să controleze totul și să schimbe opinia publică despre el, fără a îi păsa cu adevărat de fiica sa, carne din carnea sa. 
    „Numele meu este Mahtob” este povestea extrem de emoționantă a unei fete care a trăit întreaga sa viață sub umbra fricii, care a trebuit să își modeleze existența în funcție de nevoile imediate și să se adapteze la nou, mereu ceva nou, o casă nouă, un nume nou, prieteni noi, o viață nouă. Este un fel de jurnal prin intermediul căruia tânăra Mahtob, ajunsă acum în preajma vârstei de treizeci de ani, încearcă să se elibereze de tot trecutul ei, de toată frica și ura pe care le-a simțit la adresa tatălui ei, prin care încearcă să transmită toate trăirile ei de-a lungul timpului, atât din perioada petrecută în Iran, cât și din perioada de după, după reîntoarcerea în Michigan și încercarea de a duce o viață cât de cât normală, în ciuda tuturor spaimelor și a coșmarurilor pe care le avea din cauza celui ce îi era tată. 
      Este un roman extrem de încărcat din punct de vedere emoțional, care îți transmite sentimente felurite, determinându-te să treci prin stări sufletești diferite alături de Mahtob, încercând să înțelegi motivele care au condus la o viață trăită sub auspiciul temerilor și al interiorizării și să vizualizezi totul extrem de viu, ca și cum chiar ai fi alături de ea. Nu sunt puține momentele în care îți dorești să intri direct în carte și să o îmbrățișezi pe copilul Mahtob, pe adolescenta Mahtob, pe adulta Mahtob, astfel încât să îi oferi puțin de putere de la tine. Știi sigur că nu i-ar fi plăcut neapărat, căci este o persoană extrem de închisă în sine, dar cuvintele ar fi oricum prea mici pentru a îți arăta cât de rău îți pare că un copil a trebuit să treacă prin atât de multe lucruri rele și parcă doar atingerea fizică te-ar putea ajuta să compensezi un pic absența cuvintelor.


    Acțiunea romanului pendulează între planurile trecut și prezent, între perioada copilăriei lui Mahtob și cea de adult a acesteia, arătând traiectoria ei de-a lungul timpului. Mi se pare că, oarecum, deși nu este evidențiat din punct de vedere grafic, romanul are două părți: una dedicată perioadei alături de Moody în Iran, cu toate amintirile ei de atunci, și are extrem de multe amintiri și senzații de atunci, evenimente șocante care au marcat-o în ciuda vârstei extrem de fragede, și cea de după întoarcerea din Iran, cu tot chinul oferit de amenințările continue ale tatălui său, reale sau imaginare, care au făcut-o să nu ducă o viață asemeni tuturor copiilor, o copilărie fericită, însă marcată de teamă aproape obsesivă, de alarme în casă, de privit în permanență în spate, peste umăr, și de mutat dintr-un loc în altul, în încercarea de a își pierde urma și de a se bucura de o oarecare senzație de siguranță.
     Ca adulți, avem adeseori tendința de a ignora dorințele copiilor și de a nu le oferi posibilitatea de a alege pentru ei îșiși, considerând că noi știm ceea ce este cel mai bine pentru ei. De asemenea, nu ne dăm întotdeauna seama de impactul pe care acțiunile noastre îl au asupra lor în momentul prezent și în acțiunile lor viitoare și ni se pare aproape greu de crezut că pot să își amintească lucrurile la care asistă, mai ales dacă sunt sub șapte ani ca vârstă. Așa a crezut și Moody despre fiica ei, Mahtob, și nu a reușit să vadă dincolo de vălul pe care singur și l-a creat, fapt pentru care mult timp a încercat să îi spună că tot ceea ce știe despre el și viața alături de el în Iran nu a fost deloc rea, ci o viață feerică, stricată doar de o mamă care nu a știut să aprecieze abundența pe care soțul ei i-o oferea acolo. Ceea ce a uitat el, este ceea ce Mahtob afirma adeseori când tatăl ei încerca să îi schimbe părerea și perspectiva asupra trecutului și nu puține au fost eforturile lui de a face aceasta, poate mult mai mult decât a încercat să se apropie efectiv de copilul său: a fost acolo, a fost martoră la comportamentul tatălui său, s-a simțit străină printre rudele tatălui său, ceea ce nu i se întâmplase niciodată alături de rudele din partea mamei sale, s-a simțit străină în țara tatălui său, iar nu acasă ca în cea a mamei, s-a simțit stingheră, a urât modul de viață și școala de acolo, a urât îndoctrinarea religioasă, deși mai târziu a devenit o creștină devotată din proprie inițiativă, a urât figura în care s-a transformat Baba Jon al ei din America și a asociat întotdeauna Iranul cu urâțenia pe care a descoperit-o în tatăl ei. Singură afirmă că nu consideră că Iranul sau islamul sunt rele, pentru că au fost iranieni care le-au ajutat să fugă din temnița impusă de propriul părinte, care și-au riscat viața pentru ca ea să apuce să zâmbească din nou, însă perspectivele ei au fost corelate cu acțiunile de neînțeles ale lui Moody și, în raport cu experiența sa de copil, care i-a schimbat traiectoria vieții, a stat departe de acea lume, de religia ei restrictivă, dar nu și de anumite tradiții sau elemente culturale pe care mama ei și prietenii musulmani le-au cultivat în ea. Iranul l-a asociat întotdeauna cu tristețea și griul specifice, parcă și locurile prin care treceau rezonau cu ceea ce se afla în sufletele ei și ale mamei sale:

    „Viața în Iran, la mijlocul anilor ’80, era mohorâtă. Se prea poate să fi existat pe undeva vreo pată de culoare, dar, când privesc înapoi, tot ce văd e gri. Străzile, blocurile de beton, chiar şi cerul – toate mi s-au întipărit în memorie în tonuri sumbre, murdare. Când ieşeau din casă, oamenii purtau haine negre, albastru închis, maro sau gri. Rigolele miroseau urât şi erau pline de mizerie şi urină. Aerul era greu din pricina prafului ridicat de bombele care explodaseră şi învăluia întregul oraş în smog. Până şi rezervoarele cu apă de pe marginea drumurilor erau făcute din tablă cenuşie, degradată cu trecerea timpului. Eu şi mama nu beam niciodată din polonicele agățatepe marginea rezervoarelor, care erau folosite de toți trecătorii. Mama avea un pahar de plastic care se plia în formă de cutie.”

     Copil fiind, s-a bucurat de vacanța alături de părinții ei în Iran, era ceva nou și spera că va fi plăcut. Nu i-a plăcut țara încă de la aeroport, nu i-au plăcut unele obiceiuri, însă, în momentul în care a aflat că nu se va mai întoarce la ceea ce cunoștea s-a întristat, însă și mai tare a supărat-o modul în care cei din jur se purtau cu mama sa și simțea o teamă permanentă în sufletul său de copil. Era întotdeauna înspăimântată că mamei sale i se putea întâmpla ceva rău, simțea instinctiv că tatăl ei îi va face rău, așa că se afla într-o permanentă stare de veghe, mai ales că depresia și dizenteria o făcuseră pe mama ei să doarmă mereu și să nu se poată ridica din pat. O veghea în permanență, ceea ce mi s-a părut groaznic. E vorba de un copil de cinci ani care nu se bucură de viață, ci se teme că va rămâne singură într-o țară străină, alături de un bărbat care odată îi fusese tată, în America fusese fetița tatei, care se transformase sub ochii ei. S-au mutat în alte case în țara tatălui, însă amintirile care i-au rămas întipărite în minte erau legate de violența cu care tatăl ei o trata pe mama ei și uneori chiar pe ea, pe care o smulgea adeseori de lângă ființa ce îi era cea mai dragă. Pe lângă comportamentul violent al tatălui, care i-a provocat coșmaruri mult timp după fuga din Iran, erau bombele care cădeau adeseori, făcând totul să se cutremure în jur. Singurul ei sprijin a fost mama sa, pe care tatăl amenința în permanență că o va trimite în America fără Mahtob, ceea ce, în mod cert, și-a pus amprenta asupra gândurilor sale. La toate fricile, se adăuga aceasta, de abandon:

    „Pe toată perioada captivității noastre, mama şi cu mine făcuserăm o echipă. Contaserăm una pe cealaltă şi avuseserăm încredere una în cealaltă. Vorbiserăm despre visurile noastre de libertate şi despre sacrificiile pe care ea le făcea ca să găsească o cale să mă ducă acasă. Îi cunoşteam pe cei care încercau să ne ajute. Nu aveam secrete una față de cealaltă. Dar acum, dintr-odată, eram convinsă că ascunde ceva de mine şi nu-mi plăcea deloc. Poate că tata avea dreptate. Poate că nu mai puteam avea încredere în ea. Poate că, într-adevăr, mă abandona şi pleca în America.”

     Pentru Moody, nu au contat niciodată sentimentele și dorințele fiicei sale, nu a înțeles-o cu adevărat niciodată. El știa doar să își impună gândurile asupra ei, să nu îi ofere alternative, să îi spună ceea ce trebuie să facă, fără a lua în calcul că poate ea ar vrea cu totul altceva. Acest lucru s-a reflectat mai târziu în viața ei de adult, când aștepta doar o scuză de la cel care era numit tată de toți cei din jur, fapt pe care ea îl ura din tot sufletul, căci, pentru ea, tatăl murise în momentul în care a dus-o în Iran. Mi se pare inuman ca un copil să nu fie lăsat liber în gândire, să nu aibă voie la o opinie, să se considere că este ceva lipsit de forța voinței. Mi se pare extrem de greu de înțeles de ce un tată, care odată iubise America, țara în care a studiat și a trăit o mare parte din viață, să se întoarcă împotriva acesteia și să se întoarcă în țara de baștină, care nici măcar o slujbă nu îi oferă, doar pentru că un anumit fanatism l-a făcut să uite tot trecutul. E șocant și dureros momentul în care Betty îi cere lui Mahtob înainte de a pleca din Iran să aleagă, iar fetița alege să fugă departe de tatăl ei și aceasta nu din cauza cererii mamei, care și-a înțeles fetița și i-a dat posibilitatea de a alege, ci pentru că un copil a înțeles realitatea vieții ei și a conștientizat că îi este greu și rău alături de tatăl ei, singurul vinovat de lipsa ei de fericire și de siguranță:

     „Era o decizie dureroasă. Voiam iepuraşul meu, dar voiam şi să mă întorc acasă la frații şi bunicii şi mătuşile şi unchii şi prietenii mei. Şi, mai mult decât orice altceva, voiam să scap de tata şi de amenințările lui, de bătăi şi de sunetul înfiorător al pasului său când era furios. Voiam să merg acasă, unde puteam să merg liniştită la culcare seara, sigură că nu aveau să cadă bombe în timpul nopții. Voiam să merg la o şcoală unde să nu trebuiască să mărşăluiesc, să-mi calc steagul în picioare şi să țip «Maag barg Amrika». Voiam acasă.”

     Evadarea efectivă din Iran i s-a șters din memorie, Mahtob mai păstrează doar anumite senzații, pentru că, așa cum a înțeles studiind psihologia mai târziu, oamenii păstrează doar anumite senzații și doar anumite amintiri, asemeni unor fotografii. Restul amintirilor se diluează în eter, pentru că sunt mult prea dureroase, mult prea șocante pentru minte și suflet. A păstrat doar memoria întoarcerii la familia ei de acasă, la bunicii, frații și unchii ei, la tot ceea ce îi era mai drag pe lume. Însă, deși te-ai fi așteptat ca viața ei să înceapă acum, să fie liberă și fericită, acest lucru nu a fost total posibil, deși atât ea, cât și mama ei au încercat să se apropie de normalitate cât mai mult posibil. Propriul tată i-a răpit lui Mahtob libertatea aceea pe care copilăria și lipsa grijilor ți-o ofereau, pentru că, mereu, s-a temut că va fi răpită și va fi dusă înapoi în Iran, departe de tot ceea ce iubea. Avea coșmaruri mereu, trăia într-o frică permanentă. În primă instanță, și-a schimbat numele, profesorii școlii ei știau de problemele ei și o protejau, mai târziu, la facultate, colegii ei o protejau, însă, Mahtob trebuia să fie mereu într-o alertă continuă, mereu cu ochii în patru pentru a nu fi prinsă, pentru a nu ajunge din nou alături de tatăl ei, pericolul reprezentat de acesta plana în permanență asupra vieții ei:

    „Cunoşteam bine sentimentul. Mă măcinase aproape toată viața. Puteam să mă ascund de el, să mă prefac că nu sunt în pericol, să pretind că nu-mi trăiesc fiecare zi cu spaima cumplită că lumea mea se va prăbuşi la o simplă apăsare pe buton, dar nu puteam să scap de el. Amenințarea tatălui meu pândea din umbră.”

     Imaginați-vă o astfel de viață, mereu sub teroare, mereu sub umbra cuiva, mereu vigilent, mereu privind în urma ta, peste umăr, chiar și atunci când crezi ca ești singur sau mai ales atunci. Mereu exista amenințarea în aer, uneori, tatăl, unele rude, unii producători de televiziune își făceau simțită prezența, cerându-i să reia legătura cu Moody. Însă, ceea ce Moody nu a făcut a fost să își asume vinovăția și să își ceară scuze. Mereu altcineva era de vină: Betty, sistemul american, lumea, niciodată el. Toată această teroare nu a rămas fără ecou în viața lui Mahtob, pentru că la treisprezece ani a descoperit că suferă de o boală extrem de urâtă, lupusul, moștenire de la bunica ei maternă și amplificată de stresul continuu în care se desfășura viață ei. Ceea ce a ajutat-o să treacă peste toate problemele din viața ei au fost oamenii din jur, profesorii de la școală, pastorul Bisericii la care mergea, familia ei, producătorii de televiziune, colegii și prietenii de care s-a atașat și, nu în ultimul rând, credința ei în Dumnezeu, în bine, în binecuvântări:

    După ce au aflat despre lupta mea cu lupusul şi despre tratamentul experimental care-mi salvase viața, au venit să filmeze un material despre mine. Ce i-a făcut curioşi în primul rând a fost ceea ce au numit atitudinea mea optimistă în fața unui obstacol care părea copleşitor.    Producătorii s-au gândit că povestea mea merită spusă, că alți adolescenți aveau nevoie de un astfel de exemplu pozitiv. Dar eu nu mă consideram un model şi nici nu mă vedeam neobişnuită în vreun fel. Pur şi simplu făceam față bolii aşa cum făcusem față şi cruzimii tatălui meu – descoperind partea bună a lucrurilor şi crezând cu tărie că Dumnezeu are un plan mai mare decât puteam să văd eu de unde mă aflam. Nu puteam să mă laud cu asta. Trăiam exact aşa cum mă învățaseră oamenii optimişti pe care Dumnezeu mi-i scosese în cale.”

     Privind retrospectiv, Mahtob înțelege că a avut lecții grele de învățat, însă, pentru acestea, există binecuvântările divine, care compensează tot răul cu care a intrat în contact, fapt care a transformat-o într-un om puternic, dornic să trăiască o viață plină și frumoasă, colorată, așa cum și-ar fi dorit să îi fie și copilăria:

    „În viața mea fuseseră deja țesute multe fire negre şi, ajutată de trecerea timpului, ajunsesem să apreciez binecuvântările pe care le aduseseră. Hannah îmi reamintise cu putere că, în marele plan al vieții, greutățile aduc, într-adevăr, cu ele cele mai mari binecuvântări divine. Dacă există o viață care să dovedească cu prisosință acest lucru, atunci a mea e aceea.”

     „Numele meu este Mahtob” este o carte document, extrem de sensibilă, cu un subiect dureros, dar care te umple de doza aceea de optimism care îți arată că și atunci când simți că nu mai poți mai poți puțin și că poți trece peste orice, asemeni lui Mahtob, care a înfruntat greutățile vieții încă de la o vârstă fragedă, însă a devenit un om minunat, a muncit din greu și a ieșit din cătușele pe care chiar tatăl ei le proiectase pentru viața ei. Este o carte care ne arată că, dacă vrei și dacă nu te lași pradă necazurilor, reușești să ajungi acolo unde îți propui.


    DATE DESPRE CARTE:
    ________________
     Titlu: „Numele meu este Mahtob”
     Autor: Mahtob Mahmoody
     Editura: Polirom
     Anul apariției: 2016
     Categora: memorii, jurnal
    Număr de pagini: 320

Publicitate

8 gânduri despre ”MAHTOB MAHMOODY: NUMELE MEU ESTE MAHTOB – RECENZIE

  1. Anca Rucăreanu zice:

    Minunată recenzie! Încă nu am citit povestea ei, dar este foarte importantă lectia pe are o primim în urma lecturării acestui roman.
    Am de gând să reiau cărțile în ordine.

    Apreciază

  2. Oana - Crâmpeie de suflet zice:

    Eu am perioade și perioade, dar iubesc cărțile de acest gen pentru că ne ajută să conștientizăm anumite lucruri mult mai ușor. Putem lua exemplele altora și aplica la noi. Cartea asta m-a învățat iertarea spre exemplu… însă toate 4 din serie au un impact emoțional foarte puternic.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.