RALUCA ALINA IORGA: PÂNĂ LA SFÂRȘITUL TIMPULUI – RECENZIE

     „Într-o zi, printre miile și miile de minciuni, cineva tot va scrie adevărul despre mine.”
      Vlad Basarab – „Până la sfârșitul timpului”

     Nu știu dacă voi credeți în puterea destinului, dar eu am simțit de multe ori că am primit de la soartă exact ceea ce aveam nevoie într-un anumit moment din viața mea sau ceea ce trebuia atunci, fără ca măcar să mă fi gândit înainte la lucrul acela. Cred cu tărie că există niște pârghii mânuite de undeva de sus care aduc în fața noastră acel ceva pe care doar în momentul respectiv aveam posibilitatea sau înțelepciunea de a îl înțelege, de a îl primi în viața noastră așa cum se cuvine și de a îl transforma în pozitivitate. Așa s-a întâmplat și cu romanul Ralucăi Alina Iorga (alias Iris Sânziana, cum o știu din social media) – „Până la sfârșitul timpului”, care a ajuns la mine exact atunci când aveam înțelepciunea necesară de a îl înțelege, de a îl parcurge cu ochii sufletului și nu ai minții. Nu știam nimic despre el în momentul în care a ajuns la mine, m-a atras însă ca un magnet coperta și, recunosc, m-a speriat un pic mărimea (are peste șase sute de pagini), însă nu într-atât încât să dau înapoi și bine am făcut, pentru că nu se simt toate paginile, care se parcurg extrem de repede și, vă vine să credeți sau nu, aș fi mai vrut, mi-aș fi dorit să nu se sfârșească mai ales că intuiam finalul și nu voiam să îl accept. Nici măcar nu am bănuit în clipa în care a ajuns la mine ce forțe nebănuite va trezi acesta în mine, ce impact va avea asupra mea, ce clocot îmi va crea în suflet, ce amestec de sentimente, de iubire și admirație pentru unele personaje și de ură aprigă pentru altele voi simți, ce amalgam de simboluri mi se vor dezvălui în față și că istoria nu va mai fi la fel după citirea lui, căci nu aș mai putea acum să mă raportez la factorul istoric în modul acela oarecum pueril în care o făceam înainte, la toate acele naivități pe care le auzisem sau citisem pe ici pe colo. De asemenea, nu voi mai putea privi cu aceiași ochi romanul „Dracula” al lui Bram Stoker sau „Castelul din Carpați” al lui Jules Verne, mi se pare că mi-aș trăda simțămintele din prezent și ar fi păcat.
       „Până la sfârșitul timpului” este un roman de debut, însă nu se simte deloc acest lucru, este scris cu extrem de multă măiestrie și este foarte bine documentat,  se simte fiecare pagină în suflet. Am trăit fiecare poveste în parte, am înțeles în sfârșit acțiunile lui Vlad, așa cum îl numește autoarea și cum am ajuns să îl percep la rândul meu, am priceput motivele din spatele acțiunilor și am ajuns să mă simt extrem de apropiată de domnitorul muntean. Poate tocmai acesta este motivul pentru care finalul său mi-a făcut inima să tresalte, poate tocmai de aceea îmi este atât de greu să vorbesc despre roman, despre firul narativ, pentru că totul este mai mult decât o poveste, chiar dacă, pe alocuri, aceasta îmbracă hainele ficțiunii. Cartea mi-a adus foarte tare aminte de stilul lui Sadoveanu și de ai săi „Frații Jderi”, prin dulceața stilului și prin îmbinarea elementului istoric cu cel ficțional.
   „Până la sfârșitul timpului” aduce în prim-plan două fire narative, două povești de viață la fel de emoționante, o istorie care se petrece în prezent, având drept protagoniști pe o ea, un alter ego al autoarei, fapt pentru care nici nu are un nume până la final, și Rareș, și una care se petrece în trecut, în timpul în care a trăit Vlad Basarab și a luptat pentru binele țărișoarei sale. Prima poveste se constituie drept o ramă a celei de a doua și are darul de a ne introduce mult mai bine în povestea propriu-zisă, cea care relevă adevărul istoric. 


     Incipitul romanului ne plasează direct în mijlocul acțiunii, în cadrul festivalului medieval de la Sighișoara, un loc încărcat de istorie și de elemente care ne duc cu gândul la Vlad Basarab, iar dacă ați vizitat deja orașul știți acest lucru și simțiți prezența lui prin fiecare por. Poate tocmai acest fapt a devenit factorul declanșator a tot ceea ce s-a întâmplat mai apoi și a întâmplărilor cu iz supranatural, care ne fac să lăsăm deoparte orice preconcepție și să observăm lumea de dincolo de noi, de dincolo de vizibil și să ne apropiem puțin câte puțin de lumea umbrelor, în care lumina călăuzitoare este adeseori doar o părere. În această lume se trezește personajul feminin principal, cel care devine și vocea narativă a ramei romanului, iar tot ceea ce urmează după aceea nu mai se aseamănă cu nimic din ceea ce cunoscuse până atunci, cu nimic din ceea ce crezuse că este real. Din acest moment, atât ea, cât și noi, ca cititori, devenim martori la o întreagă istorie, iar ceea ce declanșează pagini după pagini de evenimente istorice este o întâlnire ce trece dincolo de lumea vizibilă și ne introduce în cea a fantasmelor și a lipsei logicii firești, căci, din acest moment, totul se simte și se trăiește fără a mai fi trecut prin filtrul rațiunii, ci se merge pe puterea sufletului de a descoperi adevărul de dincolo de concepția greșită ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor și de a lua măsuri astfel încât să se schimbe o întreagă lume și de a se ajunge la ceea ce odată să știa. 
       Personajul principal regăsește umbra domnitorului de la Târgoviște, a lui Vlad Basarab, devenit doar un suflet rătăcit în prezent, care nu reușește să își găsească liniștea și să se alăture celor din familia sa în lumea celor drepți pentru că i s-au făcut multe nedreptăți, iar tot ceea ce iubise îi fusese furat într-un fel sau altul. El îi propune personajului principal să găsească acea CALE care să conducă la eliberarea lui, un drum care nu este nici simplu și nici lipsit de obstacole sau greutăți, un drum pe care l-am perceput ca pe un fel de drum inițiatic, mai ales că, la finalul romanului, ea se regăsește pe sine și își unește sufletul cu iubirea vieții ei până la sfârșitului timpului, o poveste extrem de suavă pe care am prețuit-o poate la fel de tare ca pe cea dintre Vlad Basarab și Ana, în ciuda faptului că pe aceasta doar o întrezărim. Ca în orice fel de drum inițiatic, se primește un avertisment:

     „Pentru tine, riscul e foarte mare. Ai putea… ai putea muri. Viața mea în schimbul vieții tale…”

      Acesta este urmat de încercările la care orice inițiat trebuie supus: descoperirea mormântului lui Vlad, drumul până la cetatea Poenari, umbrele ce îi stau în cale gata să o împiedice să își atingă scopul, perceperea lumii reale ca pe ceva ireal și irumperea fantasmelor în prezent. Pentru acestea însă există și leac, un final salvator care i se oferă: alături de medalionul specific Ordinului Dragonului de care aparținuse Vlad, i se cere să găsească rămășițele acestuia și să fie duse la cetatea de suflet:

  „Trebuie… trebuie să îmi duci rămășițele la Poenari, în spatele cetății, și să le îngropi sub ziduri.”

       Toate acestea o sperie pe cea care este vocea narativă în prima parte a romanului și la final, fapt care o face să fugă la București pentru a căuta dovezi palpabile ale existenței osemintelor domnitorului și pentru a descoperi mai multe date despre acesta, fapt care o conduce la o adevărată muncă de Sisif și la cercetarea cu atenție a tuturor documentelor existente:

      „M-am cufundat cu frică în cărți. Nu-mi venea să cred ceea ce citeam acolo! Câte trădări, câte minciuni, câtă ipocrizie! Iar Vlad le ținea piept singur.”

      Acesta este momentul care declanșează apariția umbrelor, care se ițesc de peste tot, fapt care conduce la pierderea conștiinței de sine și la ruperea totală de realitate, căci personajul principal este transportat într-o cu totul altă dimensiune și într-o cu totul altă lume, pentru a putea fi martoră în mod direct la tot ceea ce s-a întâmplat încă de la uciderea tatălui lui Vlad și a fratelui mai mare al acestuia, Mircea. Din acest moment, facem un salt în timp și, alături de personajul principal, luăm parte la tot ceea ce s-a întâmplat începând cu anul 1457 și mergând până în 1477, uitând încet, încet tot ceea ce știam dinainte și luând contact cu o lume dominată de trădări, de intrigi, de lupte pentru putere și dominare, o lume în care dreptatea nu înseamnă nimic, iar iubirea de țară este doar o fantasmă. 


     Autoarea reușește să redea cu acuratețe culoarea locală, făcându-ne martori la o cu totul altfel de lume, acțiunea fiind prezentată cu imagini extrem de vizuale, care ne fac să luăm parte direct la tot ceea ce ni se relatează. Observăm, pe de o parte, lumea boierilor atât de la curtea Țării Românești, cât și pe cea a sultanilor turci sau a domnitorilor maghiari, iar pe de altă parte observăm lumea țărănimii, adeseori asuprită, căreia doar un domn drept ca Vlad îi poate face dreptate, o lume cuprinsă între dorința de putere și cei subjugați dorințelor unora și altora, care doresc să își ducă la bun sfârșit năzuințe imense și aspirații uriașe, indiferent de prețul pe care trebuie să îl plătească sau de oamenii peste care trebuie să treacă în împlinirea planurilor urzite cu atât de multă minuțiozitate.
        În acest univers plin de corupție, Vlad Basarab încearcă să se întoarcă la bunele moravuri, la cinste, la abolirea hoției și a prefăcătoriei,  la stoparea negustorilor necinstiți și a boierilor trădători și la înlocuirea acestora cu ceea ce este drept și bun pentru prosperarea țării sale mici, dar plină de semnificații pentru el.
        Autoarea ne oferă posibilitatea de a urmări viață lui Vlad din două perspective: cea a domnitorului, adeseori nevoit sau forțat de împrejurări să procedeze într-o manieră considerată crudă de unii, dar benefică pentru transformarea Țării Românești într-un ținut demn de oamenii și de locurile sale, dar mai ales cea a omului, sfâșiat între dragostea de țară și cea față de soție, chinuit de umbrele trecutului și de dorința de a se răzbuna pe cei care i-au ucis pe cei mai dragi oameni din viața sa, mereu în căutarea liniștii sufletești și mereu puternic în fața a ceea ce venea din partea celor din jur, chiar și în fața trădării celor considerați prieteni. Tocmai faptul că îl putem observa ca om, și era un OM în adevăratul sens al cuvântului, ne ajută să ne schimbăm percepția asupra sa și a acțiunilor sale, să îl vedem dintr-o altă perspectivă, chiar dacă este construit din lumini și umbre, să îl înțelegem, să empatizăm cu el și să îl transformăm într-un prieten drag sufletului, de unde să nu îl mai putem scoate vreodată.
   Vlad domnitorul a fost un om drept, care și-a dorit întotdeauna ceea ce este cel mai bine pentru țara și oamenii săi, ținând în principal la bunăstarea țăranilor, care îl și iubeau ca pe un părinte. Este adevărat că a fost nevoit să folosească țepele pentru care a și devenit cunoscut și de temut, însă acest fapt nu îl transformă într-un om lipsit de suflet, căci orice astfel de acțiune a fost menită să stopeze corupția, iar acțiunile sale trebuie cântărite și judecate în contextul acelor timpuri, în care domina legea celui puternic, în care cel mic era ca și inexistent, iar averile circulau mai mult între cei bogați, care luau totul de la cei mai puțin puternici decât ei. Totul trebuie văzut din perspectivă, iar ceea ce își dorea domnitorul muntean atunci nu ar trebui neglijat nici astăzi, căci voia independența țării lui, astfel încât să nu mai trebuiască să plătească un tribut turcilor, își dorea oameni drepți și demni de încredere, care să nu fie gata să trădeze pentru orice i se oferă, iar în mare îi și reușise. 
       În plus, întotdeauna Vlad și-a dovedit calitățile de bun strateg în orice plan, fie el social, economic, politic sau militar, iar mulți domnitori străini, inclusiv sultanii turci se temeau de el și de ceea ce ar fi putut face din dragoste de țară. A fost întotdeauna un bun strateg și a reușit să îi oprească pe dușmanii țării sale chiar și atunci când cotropitorii îi depășeau armata în mod numeric. Există în roman un pasaj care prezintă urmărirea și învingerea într-un mod rușinos a armatei turce conduse de Mehmed Pașa care m-a cutremurat, dar care m-a făcut să fiu extrem de mândră de domnitorul muntean și de oamenii săi mai puțin numeroși, dar curajoși și cu o forță de nebănuit.
      Vlad omul a fost un suflet extrem de chinuit, fapt pentru care nici nu a putut să își găsească liniștea nici măcar după moarte. Alături de fratele său mai mic, Radu, a fost oferit tribut sultanului turc, trăind la curtea acestuia încă din adolescență. A urât să fie printre străini, departe de tatăl și de fratele iubiți, a urât obiceiurile turcilor și faptul că fratele său s-a oferit pe sine acestora, mai ales fiului sultanului, Mehmed, de care era foarte apropiat. După aflarea morții tatălui și a fratelui său, durerea lui nu a mai cunoscut margini, mai ales că Radu a ales să nu se întoarcă în țară și să îi fie alături. A cunoscut durerea trădării boierilor români, dar și pe cea a fratelui sau a prietenilor apropiați, care nu au reușit să îi rămână alături. Tocmai din această cauză, Vlad nu se poate încredere decât în foarte puține persoane, iar printre acestea se numără Cristian, omul său de încredere, și părintele Ioan, cei care îl cunosc cel mai bine din toate punctele de vedere. Este un singuratic și adeseori bântuit de fantasmele trecutului și de neputința în față faptelor petrecute atunci, nu reușește să treacă peste trădarea suferită de tatăl și de fratele său și, indiferent de ceea ce se întâmplă, neliniștea și mâhnirea rămân prezente. Singura pată de culoare în lumea sa cenușie este Ana, cea pe care o iubește din tot sufletul și cea care îi rămâne alături mereu, oferindu-i sprijinul său fără margini și lumina asemeni celei a farului călăuzitor pe o mare învolburată. Ea este și cea care îi oferă primii moștenitori și cea care îi înțelege nevoile și dragostea de țară care vine înaintea a orice altceva.
       Încerc pe cât posibil să nu vă stric plăcerea lecturii oferindu-vă prea multe detalii. Acțiunea în sine trebuie trăită și simțită, este mai greu de redat în cuvinte. Cele scrise de autoare au o mare forță și ne oferă un tablou complet asupra a ceea ce s-a petrecut în acea perioadă. Vă pot spune că am început povestea într-un mod simplu și m-am afundat total în poveste, iar la final, la ultima sută de pagini, am plâns cu lacrimi amare pentru tot ceea ce se petrece cu personajele dragi, pentru că au loc mult prea multe trădări, pentru că se întâmplă mult prea multe pentru un singur suflet, și așa deja extrem de chinuit de soarta nedreaptă, pentru că sunt prea multe evenimente nefericite, pentru că mi-ar fi plăcut ca măcar în final Vlad să fie lăsat să ia decizii până la final și să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat și, deși știam că acela e finalul, tot speram la o minune, la ceva care să schimbe cumva cursul istoriei. Da, mi-ar fi plăcut ca puterea gândului meu, alăturat stilului autoarei, să poată face ceva care să aducă într-un final liniștea mult dorită.
       Vă recomand cu drag romanul și sper să nu îl ocoliți, pentru că este unul deosebit, cu personaje extrem de puternice, pe care veți ajunge să le îndrăgiți (așa cum sunt Vlad, Ana, Cristian și Maria), cu contraste evidente între bine și rău, cu lumini și umbre, cu o încărcătură emoțională extrem de mare și cu un mare impact asupra cititorilor săi. Sper ca povestea adevărată a lui Vlad Basarab să dăinuie până la sfârșitul timpului și să nu se uite niciodată sacrificiul pe care un om l-a făcut din dragoste de oameni și de țară.

     Citate:

     „Se spune că orice început are și un sfârșit. Dar ce se întâmplă atunci când nu știi când a început totul și, mai ales, când se va sfârși?”

     „E greu să faci lucrurile corect mereu. E greu să alegi calea cea dreaptă și plină de spini când minciuna și viclenia sunt atât de ușor de urmat. Când obții foloase atât de ușor, folosindu-te de vicleșug, cui îi mai arde de muncă dreaptă și cinstită?”

     „Speranța ne dă viața, speranța e cea care ne face să ne trezim dimineața și să lăsăm ceea ce e rău în urmă și să ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, să ne încredem că totul se va rezolva.”

       „Poate băieții moștenesc țări și pământuri, dar fetele aduc liniște și bucurie. Ce ar fi viața unui tată fără o fetiță?”

      „Uneori, viața ne face să luăm decizii împotriva tuturor promisiunilor pe care le-am făcut. Viața ne pune în situații pe care nu le putem bănui.”

       

       DATE DESPRE CARTE:
      ________________
      Titlu: „Până la sfârșitul timpului”
      Autor: Raluca Alina Iorga
      Editura: Smart Publishing
      Categorie: Literatură română
      Anul apariției: 2018
      Număr de pagini: 646

       Cartea poate fi comandată de pe Libris.


       

   

16 gânduri despre ”RALUCA ALINA IORGA: PÂNĂ LA SFÂRȘITUL TIMPULUI – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.