TATIANA DE ROSNAY: SE NUMEA SARAH – RECENZIE

     „Uneori, Miss Jarmond, nu este ușor să scoți la lumină trecutul. Există surprize neplăcute. Adevărul e mai greu de suportat decât ignoranța.”
     Frank Lévy

     Uneori, nu știi dacă nu cumva este mai bine ca trecutul să rămână trecut, să rămână îngropat acolo și să nu fie adus la lumină de memoria colectivă, ce a fost a fost, mai ales când nu mai poți schimba nimic… Însă, atunci când e vorba de evenimente istorice cu un puternic impact asupra unei anumite părți a populației unei țări, când vorbim de nedreptate, de lipsa empatiei și a toleranței, de îndeplinirea unei agende politice, consider că întreaga lume ar trebui să cunoască faptele și consecințele ce decurg din acestea, pentru a nu lăsa milioane de suflete să penduleze între adevăr și minciună, pentru a face dreptate și pentru a avea grijă ca o națiune să nu mai repete aceleași atrocități. Încă îmi este greu, în naivitatea mea, să înțeleg de ce oamenii le fac rău altor oameni, indiferent de culoarea pielii sau a religiei pe care ceilalți o îmbrățișează, încă nu pot concepe extremismul și formele de oprimare pe care unii le manifestă asupra altora, doar pentru că pot, pentru că au această putere. Tema Holocaustului trezește întotdeauna în mine sentimente extrem de puternice și de contradictorii și încă mi se pare un subiect atât de vast, de inepuizabil. Mereu descopăr noi evenimente, fapte rușinoase petrecute pe cuprinsul Europei și încă nu înțeleg de unde toată acea înverșunare asupra evreilor, acea încrâncenare care i-a condus pe mulți să își dorească exterminarea lor. Da, sunt oameni între oameni, dar aceasta nu are de a face cu credința unei persoane, ci cu forma sa interioară, cu natura umană, cu experiențele de viață și, mă încăpățânez să cred asta în continuare, cu educația. 
      Tema Holocaustului este abordată, printre altele, și în romanul „Se numea Sarah” de Tatiana de Rosnay. Autoarea aduce în prim-plan un eveniment mai puțin cunoscut din istoria Franței, ținut ascuns aproape în totalitate tocmai pentru că francezii își recunosc neputința și vina de a nu interveni la timp, de a fi fost mult prea pasivi față de tot ceea ce se petrecea chiar sub nasul lor, însă cred că unele evenimente te iau atât de tare prin surprindere, te șochează atât de tare încât nu știi neapărat cum să reacționezi și îți creezi în minte scenarii abia după ce totul se va fi încheiat deja. Romanul aduce în prim-plan masacrul contra evreilor ce a avut loc chiar în inima Parisului, într-un cartier select al acestei capitale europene, la Velodromul de iarnă (Vélodrome d’Hiver sau Vél d`Hiv). Acest eveniment tragic a avut loc la 16 iulie 1942 și este încă o pată pe conștiința francezilor, care arareori discută despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Este mult prea dureros, mai ales că francezii au procedat cu brutalitate împotriva altor cetățeni, fie ei și veniți pe teritoriul lor din Polonia sau Germania, însă contextul istoric de atunci, Franță aflându-se sub dominația nazistă, nu le-a permis să procedeze altfel sau să nu urmeze niște ordine. Nu este o scuză, motivația din spatele faptelor nu le schimbă, mai ales că în timpul raziei din acea noapte au fost săltați mulți copii și au fost săltate multe femei, nu doar bărbați cum se crezuse inițial, când unii dintre evrei fuseseră avertizați. Nimeni nu a fost atunci cruțat, nimeni nu s-a aflat în siguranță, cu excepția copiilor de peste cincisprezece ani, care au fost lăsați singuri pe lume, doar pentru a păstra anumite aparențe. În rest, mame, tați, fii și fiice cu vârste între doi și doisprezece ani au fost duși cu autobuze metropolitane spre stadionul suprapopulat, apoi spre lagărele de la Drancy, Loiret sau Beaune-la-Rolande. Tați au fost separați de familii, ba chiar mame au fost smulse de lângă pruncii lor, care au rămas singuri într-un lagăr de concentrare, incapabili să poată proceda într-un anume fel, să ia decizii pentru propria viață, mult prea șocați pentru a reacționa sau riposta în vreun fel. Adulții au fost duși la Auschwitz în trenuri pentru vite, iar copiii au fost uitați acolo și lăsați să moară de foame sau de boală. Puțini au fost cei mici salvați de fermierii locali, căci mulți au ales tăcerea și ignorarea celor ce se petreceau chiar sub nasul lor, sentimente ce s-au perpetuat de-a lungul timpului, oamenii refuzând să vorbească despre ceea ce s-a petrecut atunci chiar și la zeci de ani după ce totul se încheiase.
      Evenimentul de la Vél d`Hiv este doar punctul de plecare al romanului. „Se numea Sarah” este mult mai complex ca tematică, aducând în prim-plan și relațiile de familie, legăturile dintre soț și soție, cele dintre părinți și copii, modul în care europenii percep Europa, modul în care un secret poate acționa asupra celor din jur. Este un roman care se citește cu sufletul, care prezintă două povești de viață, cea a Sarei Starzysnski, o evreică dintr-o lume în care religia ei este ostracizată, fapt care conduce la o serie de evenimente tragice, și cea a Juliei Jarmond, o americancă măritată cu un francez, jurnalist de profesiei, care ajunge să fie atât de mult angajată în viața e profesională și cea a fiicei sale aproape adolescente, că nu mai observă doleanțele soțului ei, ce trece prin criza vârstei de mijloc. Simți valuri de durere citind această carte, care se contopesc unele cu altele, tristeți mai vechi cu cele prezente, povești demult intrate în istorie ce au putere și consecințe chiar și asupra prezentului, neputință fără margini și tăceri, care te plasează direct în forul tău interior, analizând și procesând faptele pe care romanul ți le prezintă cu atâta acuratețe, de parcă te-ai afla chiar în mijlocul evenimentelor și ai fi martor la tot. Fiecare durere a personajelor vibrează în viața reală și îți fac inima să tresare. Este o carte atât de profundă care îți rămâne în minte mult timp după ce ai parcurs ultima pagină. 


     „Se numea Sarah” – povești de viață, pagini de istorie, nedreptate și evenimente ce nu se vor uitate

       „Cum era posibil ca vieți întregi să fie schimbate, să fie distruse, iar străzile și clădirile să fie la fel?” se întreba Sarah, un copil de doar unsprezece ani care a trecut prin cele mai grele încercări ale vieții ei, evenimente care au marcat-o pe viață, asemeni fierului roșu ce lăsa în trecut cicatrici pe pielea celor care nu se încadrau în niște limite ale normalității, care i-au trasat dungi pe suflet, cicatrici ce nu s-au mai șters vreodată, influențându-i alegerile și viața de adult. La rândul tău, ca cititor, nu poți să nu te întrebi cum anume este posibil ca o lume întreagă să își continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum miile de copii morți nu ar fi însemnat nimic în memoria colectivă. Este o situație pe care ți-ai dori ca timpul să nu o șteargă, să nu lase praful să se aștearnă peste ceva atât de dureros și de inuman…
    Sarah Starzynski era un copil normal înainte de izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial și de ocupația nazistă asupra Franței. Totul se schimbă în momentul în care steaua cea galbenă cusută pe pieptul ei începe să o diferențieze de cei din jur, începe să îi schimbe puțin câte puțin viața, nemaiputând să meargă la teatru sau la cinema, să iasă seara pe stradă după ora stingerii sau să se joace în parc, alături de prietenele ei. Nu poate înțelege toate aceste lucruri și, deși prinde frânturi din conversațiile părinților ei, nu are capacitatea de a surprinde întreaga amplitudine a prăpastiei pe care ea și familia ei, alături de alte familii de evrei din Franța și din restul Europei, se aflau. Tocmai din această cauză, razia poliției franceze din noaptea de 16 iulie 1942 o ia total prin surprindere și nu reușește să înțeleagă amploarea vinei ei și nici de ce poliția statului în care s-a născut ar fi avut ceva împotriva ei, încât să ajungă să o hăituiască în loc să o protejeze, cum s-ar fi așteptat. Tocmai pentru că nu înțelege, îl încuie pe frățiorul ei mai mic, Michel, într-un dulap secret, sperând că va fi în siguranță acolo și că tatăl ei sau vecinii îl vor salva mai apoi, sau chiar ea, căci nu își imagina că vor fi plecați mai mult de o noapte de acasă. Părinții ei înțeleg totul, dar, deși se străduiesc, nu mai pot schimba situația și drama este cu atât mai mare cu cât înțeleg că acest copil a fost pierdut pentru totdeauna, că este un destin frânt mult prea devreme. Ca și cum această tragedie nu ar fi fost de ajuns, pe ei și pe miile de evrei strânși pe stadionul destinat evenimentelor de iarnă, tragedia îi lovește mult mai tare, căci sunt duși cu trenurile pentru animale la diverse lagăre situate la periferia Parisului. Aici, bărbații sunt despărțiți de familiile lor, iar la distanță de doar câteva zile și mamele și bunicile primesc aceeași soartă, fiind la rândul lor smulse de lângă copiii lor, pentru a fi deportate în lagărele de la Aushcwitz, de unde aproape niciuna nu s-a mai întors în viață.
     Rămasă singură, Sarah încearcă să aline durerea celor mici rămași acolo, la fel și să se arate puternică în fața celor care încercau să îi umilească în mod constant. Este o imagine dezolantă care prezintă mii de copii cuprinși de dizenterie, mâncați de păduchi, tunși de către adulții care ar fi trebuit să îi apere. Este revoltător cum acești copii nu au mișcat nimic în interiorul adulților și că aceștia considerau că fac bine… Însă, din mijlocul acestor brute, se mai desprind și câțiva oameni care înțeleg amploarea a ceea ce au făcut și le permit unor copilași să fugă. Cu un astfel de om s-a întâlnit și Sarah, care a reușit să evadeze din lagărul morții. A fost salvată de către o familie de fermieri, însă acest lucru nu era de ajuns pentru ea. În mintea ei de copil, tot simțea nevoia să îl elibereze pe frățiorul ei, închis în dulapul apartamentului ei, tot simțea nevoia de a vedea trupușorul lipsit de viață al acestuia pentru a se convinge că totul este real și nu doar un coșmar din care nu reușește să se trezească. Are o maturitate pe care niciun copil nu ar trebui să o îmbrățișeze atât de repede, are doar unsprezece ani, dar ia decizii care îi schimbă în totalitate viața, care o fac mai apoi să simtă vina pierderii unui suflet drag pe tot parcursul vieții ei de adult, chiar dacă a reușit să fie salvată și crescută de o altă familie, de o familie cu suflet mare, care nu a reușit să o uite nici peste timp.


      „Se numea Sarah”: Zakhor. Al-Tickah – Amintete-ți! Nu uita niciodată!”

       Povestea Sarei este adusă la viață peste timp, când istoria ei, a familiei sale și a miilor de evrei de la Vél d`Hiv își găsește ecou prin prisma jurnalistei Julia Jarmond. Ei i se propune de către directorul ziarului la care lucra să scrie un articol despre ceea ce s-a întâmplat la 16 iulie 1942 pe Velodromul de iarnă din Paris. Nici nu bănuia în momentul acceptării acestei teme ce mult o va afecta povestea de demult și ce impact uriaș va avea asupra vieții ei, căreia îi va schimba în totalitate traiectoria, la fel cum o făcuse și cu Sarah în trecut. 

     Cum anume ai putea să mai fii întreg după ce afli ceea ce s-a petrecut atunci, după ce afli de nedreptatea la care au fost supuși mii de semeni de-ai tăi? Mai mult decât atât, cum ai putea rămâne nepăsător mai ales când una dintre povești se contopește atât de tare cu istoria ta personală, aducând la viață secrete vechi, păstrate cu strășnicie, dar niciodată uitate?
      
    Julia Jarmond este americancă, însă de douăzeci de ani trăiește la Paris, unde a devenit soția lui Bertrand Tézac și mama lui Zöe, o copilă de doar unsprezece ani, însă un adevărat sprijin moral pentru mama sa. Julia se află la o răscruce în viața sa, însă nu este capabilă să înțeleagă cât de mult s-a destrămat viața ei de-a lungul timpului, nu realizează rutina care s-a instalat în căsnicia ei decât când este mult prea târziu, mult prea greu să mai poată salva ceva. Este nevoie să afle povestea Sarei și a apartamentului din rue de Saintonge, care a devenit a familiei soțului ei chiar în anul 1942, anul tragic pentru cei mai mulți evrei din Paris de la acea vreme. Familia Tézac, asemeni altor parizieni ale acelor timpuri, a ocupat unul dintre apartamentele eliberate în urma raziei din iulie, pentru că era mai mare și mai ieftin. Nu la mult timp după aceasta, au aflat despre Sarah, însă secretul s-a păstrat cu strășnicie, iar Julia nu face decât să răscolească durerile de atunci. Americanca devine mult prea implicată în povestea Sarei, nu mai este vorba doar de curiozitatea și obiectivitatea jurnalistului, ci devine un fel de crez, o dorință puternică de a repara lucrurile pentru copilul de atunci. Din acest moment, începe o adevărată călătorie interioară, care o duce la găsirea hibelor din familia ei și la dorința de a repara totul, inclusiv căsnicia ei. Lucrurile iau turnuri neașteptate, pe care trebuie să le aflați singuri. Vă promit că nu veți mai putea lăsa cartea din mână până la final.
      „Se numea Sarah” aduce în prim-plan două istorii de viață, ambele minunat construite, minuțios elaborate, fapt care te face să afli mai mult. Am stat cu sufletul la gură până la final, am sperat și am disperat alături de personajele principale, am suspinat, am vărsat lacrimi și am continuat căutările despre Velodromul de iarnă mult timp după terminarea romanului. Recomand cu căldură romanul, mai cu seamă dacă sunteți iubitori de istorie și doritori să aflați adevărul din timpul anumitor evenimente. Nu vă temeți, nu deschideți nicio cutie a Pandorei astfel, ci doar ajutați ca trecutul să nu se uite!


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Se numea Sarah”
     Autor: Tatiana de Rosnay
     Titlu original: Sarah`s Key
     Traducător: Monica Dinu
     Editura: Litera
     Colecție: Blue Moon
     Anul apariției: 2016
     Număr de pagini: 304

    PS: Îmi place mult mai tare titlul din engleză, mi se pare mult mai sugestiv, ținând cont că acea cheie a Sarei este elementul care transformă întreg firul narativ, care face ca totul să se petreacă.

     Cartea poate fi achiziționată de pe LibrisCartepedia sau Elefant.
     

9 gânduri despre ”TATIANA DE ROSNAY: SE NUMEA SARAH – RECENZIE

  1. Unknown zice:

    Frumoasă recenzie! „Din cauza ta” și a acestei recenzii citesc cartea acum. Lectura ei mă face să-mi strâng fetele în brațe mai cu patimă, imaginându-mi cum acele mame și copiii lor nu s-au mai putut strânge în brațe.
    Îți mulțumesc că te-ai gândit să-ți faci un astfel de blog! 😘(Marina Mărgărit)

    Apreciază

  2. Oana - Crâmpeie de suflet zice:

    Mulțumesc din suflet, draga mea, pentru că te-ai oprit aici și ai rupt din timpul tău prețios pentru a citi această recenzie! 😘 Cartea este impresionantă, pentru tine, ca mamă, cred că este mult mai teribilă și atinge mult mai tare coarda sensibilă decât a făcut-o în cazul meu, cu toate că și mie mi-a stârnit multe lacrimi.

    PS: Încă îmi fac curaj să urmăresc și filmul – Sarah`s Key. Vizual, este totul mult mai greu de suportat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.