ERIC EMMANUEL SCHMITT: DOMNUL IBRAHIM ȘI FLORILE DIN CORAN – RECENZIE

     De fiecare dată când îmi doresc să citesc o poveste tulburătoare, care să mă poarte prin toate stările posibile și care să mă ajute să călătoresc spre mine însămi, mă întorc spre unul dintre autorii mei preferați, Eric Emmanuel Schmitt. Nu greșesc niciodată. Întotdeauna reușește să mă surprindă printr-o scriitură concisă, dar cu o tematică puternică, actuală și vie, care mă face să privesc mult mai atent la universul infinit din jurul meu. 
      „Domnul Ibrahim și florile din Coran” face parte din Ciclul Invizbilului, serie a autorului care aduce în discuție diferite religii ale lumii. Am citit primele două volume din acest ciclu („Milarepa” și„Oscar și tanti Roz”), fapt pentru care eram deja familiarizată cu modul concis, dar atotcuprinzător al autorului de a prezenta faptele. Este dovada clară că esențele tari se țin în sticluțe mici, căci lectura cărții nu îți ia mai mult de o oră, însă sentimentele și trăirile pe care aceasta ți le aduce în față, pe tavă, sunt imense și te fac să călătorești spre propriul suflet, pentru a descoperi și la tine, asemeni lui Moise, personajul principal al romanului, ce înseamnă fericirea pentru tine, ce anume îți aduce zâmbetul pe buze și prin ce ești dispus să treci pentru a te descoperi pe tine, cel adevărat, din spatele tuturor măștilor. Dincolo de această tematică a drumului către sine, autorul abordează și tema adolescenței și a identității religioase, a durerii care conduce la anumite lecții importante din viață, a iubirii supreme, la fel ca și cea a dragostei carnale, tema paternității și a abandonului, precum și a regăsirii și a practicării iertării pentru o viață armonioasă și mai bună decât cea pe care o cunoscuseși până la momentul acela.


     După ce primele două volume au adus în discuție budismul tibetan și creștinismul, cel de al treilea roman al ciclului se îndreaptă spre islam și spre una dintre ramurile acestuia, poate cea care se raportează cel mai tare la trăirea credinței ca o parte a forului interior individual, sufismul. Prin intermediul acestuia, al rotirilor ritualice în dansurile practicate în tekke, prin călătorii și prin prezența celui care îi este alături asemeni tatălui care este absent din viața sa, domnul Ibrahim, băcanul din colț, Moise reușește să se descopere pe el însuși și să continue să trăiască într-un mod frumos chiar dacă viața lui incipientă pe acest Pământ i-a adus doar pierderi, începând cu mama sa, care l-a părăsit la scurt timp după naștere, și continuând cu tatăl său, care îl tot aseamănă cu un anume Papol, un alt fiul de-ai săi fugiți de acasă, și nu este niciodată mulțumit de modul în care fiul său arată sau se comportă în prezent. Parcă Moise este fiul acela care nu ar fi trebuit să fie acolo, al cărei prezență îl deranjează pe tată atât de tare încât nici să îl vadă nu își dorește, nici să îl audă nu suportă, nici să îi perceapă mișcările. Astfel, Schmitt aduce în discuție tema paternității, atât pe cea oferită de pronia divină, cât și pe cea asumată, în ciuda faptului că nu este părinte prin născare, căci, nu-i așa, nu faptul că e copilul tău te transpune într-un părinte, ci modul în care te comporți cu copilul tău și felul în care îi prezinți lumea, cunoștințele pe care i le oferi pentru a reuși să se cunoască și pentru a putea să trăiască într-o lume tot mai goală, tot mai lipsită de esență.
      Schmitt ne situează într-o Franță a anilor `60, într-un Paris murdar și pestriț, mult diferit de cel turistic, un oraș în care se împletesc culturile, în care vechile vini își găsesc drum și ies la suprafață, în care elementul social îi condamnă pe mulți la singurătate, lipsa de înțelegere și la o moarte prematură, fie ea și abstractă, metaforică, numai în spirit. Distingem aceste trăsături la mama lui Moise, căsătorită cu un bărbat pe care nu l-a iubit vreodată (întrevedem o căsătorie de conveniență, aranjată, mai cu seamă că este vorba despre o familie de evrei, însă acest lucru nu este exprimat în mod direct), la tatăl lui, care nu își găsește locul în lume, nu reușește să fie demn de dragostea copilului său, iar pierderea serviciului declanșează în el un foc ce ardea mocnit încă din timpul condamnării familiei sale la munca în lagăre sub dominația nazistă, fapt care transformă viața într-un adevărat iad, pe care nu îl poate controla sau continua.
     Putem simți tema existențialismului pe tot parcursul citirii romanului, însă aceasta este îmbrăcată frumos în haina romanțată a poveștii cu arabi desprinși parcă din „O mie și una de nopți” și cu băieți pistruiați, asemeni celor creați de Victor Hugo. Acesta se împletește cu analiza unei lumi ce frizează absurdul, a consumerismului și a lipsei de esență, în care te poți pierde ușor pe tine însuți.
      Moise este un tânăr de doar șaisprezece ani, care încă nu se acceptă pe sine așa cum ar trebui, care are încă nevoie de confirmare pentru a fi sigur de valoarea sa. Părăsit de mamă și, indirect, de tată, care nu se îngrijește de el așa cum ar trebui, lăsându-l adeseori singur, să se descurce cu treburile casnice și cu economiile casei, tânărul are nevoie să știe că este iubit și dorit, pentru că ajunge să se îndoiască de acest fapt prin prisma celor trăite. Tocmai de aceea vizitează adeseori Rue de Paradis, Raiul băieților încă neinițiați în tainele trupești, dar și al celor mai în vârstă, care au rămas fără un umăr de sprijin, fără cineva cu care să poată discuta în voie. 
       Moise sau Momo cum i se va adresa întotdeauna domnul Ibrahim, băcanul din colț, este evreu, însă nu știe mai nimic despre religia sa sau despre tragediile pe care istoria le-a presărat în calea acestei nații. Trăiește în Parisul sărac, nevizitat de turiști, cu oameni ce se străduiesc pentru supraviețuire, care parcă nu fac niciodată îndeajuns pentru a avea mai multe, care niciodată nu sunt mulțumiți cu ceea ce au, iar tatăl său și chiar el însuși nu fac excepție de la toate acestea, fapt care îl împinge uneori pe tânăr să fure câte o conservă de pe rafturile băcanului, spunându-și cu ignoranță că oricum nu contează, nu este nimic altceva decât un arab.
       Ca o paranteză, tocmai această asociere dintre un evreu și un arab pe care autorul o face în acest roman face deliciul întregii acțiuni, căci această formă de a îmbrățișa unul cultura celuilalt și de a iniția un pui de om în tainele Universului și ale transcendentalului pare să frizeze absurdul și pare să alcătuiască o adevărată comedie de moravuri. Pare o scenă desprinsă din povestirile cu Nastratin Hogea sau cu personajul poveștilor noastre autohtone, Păcală. Pare că autorul vrea să atragă atenția asupra câtorva aspecte extrem de actuale care îngrijorează un mapamond întreg, pradă de cele mai multe ori ignoranței sau elementelor de consumerism servite prin intermediul mass-mediei: nu toți musulmanii sunt arabi, nu toți musulmanii sunt lipsiți de înțelepciune și nu toți sunt mânați de dorința de a face rău și de a îi răni pe cei care nu le împărtășesc ideile și valorile. Mai mult decât atât, domnul Ibrahim este un reprezentat de seamă al religiei sale, care demonstrează că adevăratul musulman este capabil de empatie și de oferire de ajutor acolo unde observă că este cazul, luând sub aripa sa un copil evreu lipsit de o busolă care să îl călăuzească în viață și de reperele necesare unei dezvoltări armonioase.
      Pe strada evreiască din Parisul amintit mai sus, se distinge în mod clar domnul Ibrahim, băcanul care nu se grăbește niciodată nicăieri, care nu se ceartă, nu lovește, nu spune nimic nici măcar când observă că este furat. Există totuși și un episod care este desprins parcă din glumele cu evrei, căci domnul Ibrahim pare să fi împrumutat de la aceștia priceperea la a face bani, oferindu-i lui Bridgitte Bardot, venită în vizită în cartierul lor, o apă la supra preț. 
        Domnul Ibrahim este un presonaj emblematic și plin de mistere, care are darul de a îi arăta lui Moise calea în viață. Acesta îl observă pe tânăr, îi cunoaște slăbiciunile, îi observă neputințele și are grijă să îi fie alături în cele mai grele momente: atunci când nu are bani pentru a asigura hrana familiei, atunci când nu își permite să își cumpere încălțări noi sau când tatăl său, dispărut de vreo lună, se sinucide, aruncându-se, asemeni Annei Karenina, sub roțile unui tren. El este cel care îl adoptă în momentul în care rămâne singur pe lume și este amenințat de asistența socială, este cel care îl duce prima dată la mare, cel care îl inițiază în tainele condusului și cel care îi prezintă Europa și, nu în ultimul rând, un alt mod de viață existent în locul său natal, Cornul de Aur, un loc situat în Istanbul, ca un fel de șarpe acvatic. El este cel care îi arată un altfel de mod de viață decât cel pe care îl cunoștea, arătându-i ca întoarcerea spre sine, recompunerea din rămășițe și combinarea cu elementele cele mai pure ale sufletului, manifestate prin intermediul unei altfel de rugăciuni, sunt un adevărat balsam pentru suflet, care îl golesc de toate părerile de rău și resentimentele avute, conducându-l pe calea bunătății, a acceptării și a iertării.
      Prin „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, Eric Emmanule Schmitt realizează un deconstruvism al tuturor elementelor de bază ale societății actuale, arătându-ne că valorile sociale, morale, religioase și cele care țin de educație trebuie regândite, întorcându-ne spre o societate minimalistă, simplistă, în care sinele primează, iar nu banul și poziția socială. Asemeni personajului principal, Schmitt ne invită și pe noi să ne redescoperim și reanalizăm, astfel încât să trecem peste toate barierele și etichetele sociale, pentru binele nostru sufletesc, pentru fericirea aceea în stare pură, care nu este dată de lucruri, ci de senzații și trăiri. Este o lectură care ne învață să zâmbim mai des, în orice situați să oferim „Pac, un zâmbet!”, pentru a schimba lumea din jur, care, la rândul ei, observând schimbarea din noi, să se schimbe la rândul său, ca un fel de păpușă Matrioșka ce merge din aproape în aproape, mai dând jos un strat, astfel încât să formeze un tot unitar și un soi de interdependență. Este o lectură criptică, dar minunat scrisă, așa cum ne-a învățat deja autorul.


     DATE DESPRE CARTE: 
     ________________
     Titlu: „Domnul Ibrahim și florile din Coran”
     Autor: Eric Emmanuel Schmitt
     Colecție: Ciclul Invizibilului
     Editura: Humanitas
     Anul apariției: 2013
     Număr de pagini: 76

      Cartea poate fi achiziționată de aici.
         
       

2 gânduri despre ”ERIC EMMANUEL SCHMITT: DOMNUL IBRAHIM ȘI FLORILE DIN CORAN – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.