WALTER LORD: O NOAPTE DE NEUITAT – RECENZIE (14 APRILIE 1912 – ULTIMELE ORE FATIDICE ALE TITANICULUI)

     „Lord a surprins remarcabil elementul uman al întâmplării, a descris modul în care cei de la bordul vasului au reacționat la dezastru, indiferent de clasa socială din care făceau parte.”
     – Stanley Walker, New York Herald Tribune

      Nu știu dacă sunteți dintre cei care revedeți filmul Titanic din când în când, mai ales dacă vorbim despre cel care îi are ca protagoniști pe Kate Winslet și Leonardo DiCaprio, însă eu obișnuiesc să o fac. La fel, îmi place să vizionez documentare legate de tragica scufundare a vasului Titanic și îmi place să citesc despre evenimentele care au rămas în istorie, pentru că sunt de părere că unele fapte istorice trebuie să fie amintite iar și iar, astfel încât să nu se mai repete sau să se ia măsuri pentru diminuarea fatalismului dintr-o anumită situație. Titanicul a fost cu adevărat o lecție pentru cei care trăiau în anul 1912 și continuă să ne ofere elemente de morală chiar și la atâta timp distanță, căci moartea a o mie și ceva de oameni nu are cum să se fi petrecut în zadar, ci ea rămâne în memoria colectivă, ne înspăimântă, ne întristează și ne face să punem mult mai mult lucrurile în perspectivă. Astfel, acestea fiind spuse, va puteți imagina cât de tare m-am bucurat când am aflat de cartea lui Walter Lord – „O noapte de neuitat”, care are în prim-plan exact acea noapte de 14 spre 15 aprilie 1912, când Titanicul, un colos maritim, și-a găsit adăpostul în apele înghețate ale Atlanticului. Aceasta este o mărturie șocantă, dar extrem de fidelă evenimentelor petrecute atunci, fiind una dintre cele mai exacte, pentru că este întocmită cu ajutorul mărturiilor tulburătoare a șaizeci și trei de supraviețuitori ai dezastrului, fapt care a permis o apropiere de simțămintele celor care au luat parte direct la una dintre cele mai negre nopți ale secolului al XX-lea.
      Cu toate că la baza creării acestei cărți au stat mărturiile supraviețuitorilor, „O noapte de neuitat” nu este plină de citate sau de relatări ale acestor, ci Walter Lord realizează o cronică a dezastrului, povestind totul cu patimă, oferindu-ne scene din ceea ce s-a petrecut în acea noapte, folosindu-se fie de un stil cinematografic, care ne oferă o mai bună perspectivă asupra celor întâmplate, fie de un stil încărcat de emoție, care ne face să simțim dramele din spatele celor întâmplate, căci soții și copii au fost separați în mod brutal de soții sau tații lor, iar mulți bărbați au rămas gentlemeni până la final, pierind cu demnitate în apele înghețate. A fost un dezastru de proporții uriașe care a rămas în istorie mai mult decât au făcut-o alte tragedii maritime tocmai pentru că Titanicul s-a bucurat de o mare publicitate, fiind un vas cum nu se mai văzuse până atunci, înalt cât o clădire cu unsprezece etaje, de o eleganță uimitoare, ce crea un univers feeric, ce a atras multe nume mari ale acelei perioade, persoane aparținând înaltei societăți, ceea ce i-a crescut și mai tare notorietatea. De asemenea, poveștile din spatele scufundării, care au arătat cât de nepregătit era în realitate vasul pentru o tragedie, cât de puține bărci de salvare existau comparativ cu numărul de pasageri îmbarcați, cât de demni au fost bărbații de la bord, care s-au îmbrăcat în cele mai elegante costume și și-au păstrat bunele maniere, oferindu-le femeilor sprijinul moral de care aveau nevoie pentru a păși în necunoscut, fără a ști dacă vor mai fi vreodată un întreg cu soții lor, precum și modul brutal în care pasagerii de la clasa a treia au fost împiedicați să urce în bărcile de salvare, precum și obediența acestora din urmă, care nu credeau că li se cuvine locul pe barcă, a făcut ca Titanicul să rămână în memoria colectivă până în zilele noastre. Este vasul care a supraviețuit tocmai pentru că venea dintr-o altă lume, o societate cu alte precepte morale, cu alte valori și cu o altă demnitate, o lume care a încetat să existe, care pare că s-a scufundat la rândul ei.

    „Titanicul a fost și ultimul reper major al bogăției și al înaltei societăți aflate în centrul atenției tuturor. În 1912, nu existau vedete de film, radio sau televiziune. Sportivii erau destul de puțin cunoscuți, iar boema nu ieșea deloc în evidență. Oamenii de rând depindeau de figurile proeminente ale societății, întrucât traiul de lux al acestora îi făcea să suporte mai ușor monotonia propriilor vieți. (…) Într-un anume sens, deznodământul tragic al Titanicului a încheiat epoca acestui stil de viață, pentru că niciodată nu a mai fost la fel (…)”


      Walter Lord reușește în zece capitole, un cuvânt înainte și un capitol dedicat caracteristicilor navei să realizeze cronica unui dezastru, surprinzând pasagerii încă de dinainte de lovirea aisbergului, când semnale de alarmă s-au tot tras, continuând cu lovirea iminentă acestuia și cu umplerea tuturor compartimentelor cu apă, fapt care nu a condus la un haos, cum ne-am fi așteptat, ci toți au continuat să se comporte ca și cum ar fi fost doar la promenadă alături de familie… Chiar există imaginea bărbatului care se îmbracă în pijamale, ca și când ar merge la culcare, sau cea a mamei care le citește copiilor ei o poveste și le cere să doarmă, fără a le explica că este ultimul somn. Totul ne apare în față cu acuratețe și ne lovește direct în suflet, căci nu ai cum să nu îți imaginezi care or fi fost sentimentele atunci, ultimele gânduri ale celor prezenți la bord. 
       Titanicul era vârful navelor existente în acel moment, era considerat a fi acea navă care face minuni, cu capacități nemaivăzute de transportat pasageri, cu săli de lectură, săli de mese, bucătării, adevărate apartamente pentru cei de la clasa întâi, unde oamenii veneau însoțiți de către propriii servitori, cu zone private de promenadă, cu palmieri aflați din loc în loc, cu dineuri cum numai prinții aveau, cu un echipaj impecabil, cu clasele a doua și a treia care doar visau la clasa întâi și la puntea principală, cu zone de siguranță care se credeau invincibile, căci și dacă apa inunda trei sau patru compartimente, vaporul încă putea pluti. Într-un cuvânt, era considerat a fi un proiect colosal, ceva ce nu se mai văzuse până atunci și extrem de îndrăzneț pentru epoca la care a văzut lumina zilei. A fost visul unor constructori ce a prins viață în cadrul companiei White Star, iar Titanicul chiar părea o stea. Era o adevărată onoare să te afli la bord, era o adevărată onoare să lucrezi pe acest vas, iar toți l-au considerat de nescufundat. Mai mult decât atât, echipajul asigura că nici Dumnezeu nu poate face acest lucru. Așadar, mărimea, luxul și inovația îl făceau să pară cel mai sigur mijloc de transport din toate timpurile, iar două mii și ceva de oameni s-au îmbarcat, mulți oameni de afaceri și oameni influenți ai vremii, iar, pentru început, totul părea mirific, totul era la înălțime și părea mult mai mult decât li se promisese.


     Toate acestea le aflăm în primele capitole ale cărții, iar în acestea Walter Lord reușește să se păstreze cât de cât obiectiv, cu excepția finalurilor de capitol când continuă să îi judece în mod repetat pe cei de pe nava Carpathia, aflată cel mai aproape de Titanic, care nu a recunoscut semnalele ce anunțau dezastrul sau nu le-a luat în calcul încă de la început, ceea ce era oarecum de înțeles, ținând cont de faptul că ea era o navă mică, iar Titanicul era o navă de croazieră, considerată extrem de sigură. 
      Începând cu jumătatea cărții, când începe efectiv relatarea tragediei, autorul își schimbă tonul și devine mult mai acid ca stil, mult mai atacator, tăind în carne vie și judecând faptele la rece pe baza mărturiile obținute și a însemnărilor din timpul anchetelor ce au urmat după scufundarea navei. El arată cu degetul spre acele aspecte care ar fi putut duce la evitarea a tot ceea ce s-a întâmplat sau la o mai bună organizare după ce totul se petrecuse, pentru a se evita pierderea a mai mult de o mie de vieți omenești. Walter Lord ne spune despre cele șase anunțuri anterioare lovirii ghețarului, care le anunța existență în apele Atlanticului a mai multor aisberguri, pe care echipajul de pe Titanic nu le-a luat în seamă, iar când a făcut-o, a fost mult prea târziu pentru a se mai putea evita efectiv ghețarul ce se înălța asemeni unui munte din ocean. Apoi, a fost lipsa organizării efective a personalului și a oamenilor, care nu știau exact cum să reacționeze în cazul dezastrului. A fost și șocul inițial care a contribuit la tot acest haos, căci mulți nu au vrut să creadă ceea ce se petrecea sub ochii lor și cei mai mulți așteptau să se petreacă o minune. Multe femei au refuzat să se suie în bărcile de salvare, fie fiindcă însemna să se despartă de soții lor, fie pentru că vaporul li se părea mult mai sigur decât fragilele bărcuțe. Era o dorință acerbă ca totul să fie bine, așa că evitarea realității era cea mai la îndemână. Apoi, mulți pasageri de la clasa a treia nu au fost lăsați să urce pe puntea principală, li se tot spunea să aștepte bărcile destinate lor, deși se știa că bărcile de salvare nu erau suficiente, acestea acoperind abia sub o mie de oameni. Multe vapoare aflate în apropiere nu au luat semnalul în serios decât când a fost mult prea târziu, iar Titanicul, vasul de nescufundat, s-a dus la fund așa de rapid încât mulți nu au știut cum să reacționeze. Abia după ce totul s-a întâmplat, s-au luat măsuri pentru ca astfel de tragedii să fie evitate, s-au pus la cale strategii pentru evitarea dezastrelor și s-au impus reguli aplicabile tuturor, atât celor implicați, cât și celor aflați în apropiere.

     „Începând de atunci, oamenii nu au mai cutezat vreodată să intre în zona câmpurilor de gheață fără să ia în seamă avertismentele și încrezându-se complet doar în câteva mii de tone de oțel și nituri. Din acel moment, navele de linie transatlantice a luat în serios toate alertele de derivă a ghețarilor, abătându-se de la rutele periculoase sau încetinind viteza. Nimeni nu a mai crezut că există «un vapor de nescufundat». (…) Vasele de linie nu au mai menținut comunicarea radio doar parțial. De atunci începând, fiecare vapor de pasageri a avut un sistem de supraveghere radio nonstop, 24 de ore din 24. Niciodată nu s-a mai întâmplat o catastrofă în timp ce un radiotelegrafist precum Cyril Evans să doarmă liniștit că a ieșit din tură, la numai zece mile distanță de o navă care se scufundă. Și tot atunci a fost ultima dată când un vapor de pasageri a plecat în cursă fără să aibă destule bărci de salvare la bord.”


     Se poate observa astfel că Titanicul a lăsat multe lecții în urma lui, vaporul pe care nici Dumnezeu nu îl putea scufunda a oferit un model de conduită vaselor apărute după el și i-a făcut pe oameni să se îndoiască puțin de invincibilitatea tehnologiei. Un astfel de dezastru putea fi evitat, dacă multe aspecte ar fi fost luate în calcul și există o infinitate de „dacă” și de întrebări fără răspuns în acest caz. Supraviețuitorii nu au știut să explice cu exactitate cum de s-a petrecut totul, nu au reușit să fie martori obiectivi, mai ales că mulți purtau cu ei povara pierderii celor dragi sau faptul că viața lor a fost salvată prin sacrificiul multor altor vieți, iar această povară i-a făcut să ofere relatări asupra dezastrului care să le scuze comportamentul din acel moment. Erau oameni de omenie, oameni cu un simț al datoriei ieșit din comun, care astăzi nu mai poate fi văzut. Au fost și bărbați care s-au salvat, unii pătrunzând în mod fraudulos în bărcile de salvare, alții care au avut instinct de supraviețuire pe oceanul înghețat, însă cei mai mulți și-au făcut datoria până la capăt și i-au apărat pe cei slabi, femei și copii deopotrivă, doar pentru că așa știau că trebuie procedat. Muzica de jazz se auzea pe fundal, domnii se îmbrăcau elegant, căpitanul surâdea tuturor, ca și cum nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla, astfel încât să le ofere femeilor și copiilor dramul acela de încredere necesar pentru a părăsi Titanicul fără cei dragi lor. A fost un mare act de curaj colectiv, pe care sunt aproape sigură că astăzi nu l-am mai putea întâlni.
      „O noapte de neuitat” surprinde prin emoția transmisă, care atinge cote maxime în ciuda faptului că nu avem în fața ochilor o carte de beletristică, ci una de non-ficțiune, însă autorul reușește să redea cu acuratețe sentimentele, trăirile existente în noaptea scufundării Titanicului, nava considerată de nescufundat, iar totul este prezentat într-un crescendo total, conducând într-un final, în momentul salvării, la muțenie totală. Walter Lord realizează cronica unui dezastru de proporții, păstrând balanța dreaptă și evitând speculațiile, ceea ce transformă cartea sa într-una dintre cele mai de încredere mărturii cu privire la tragedia din noaptea de 14 aprilie 1912.


   DATE DESPRE CARTE:
    ________________
    Titlu: „O noapte de neuitat”
    Autor: Walter Lord
    Titlu original: A Night to Remember
    Traducător: Alfred Neagu și Junona Tutunea
    Editura: Corint
    Anul apariției: 2013
    Număr de pagini: 208

     Cartea poate fi comandată de aici.


6 gânduri despre ”WALTER LORD: O NOAPTE DE NEUITAT – RECENZIE (14 APRILIE 1912 – ULTIMELE ORE FATIDICE ALE TITANICULUI)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.