ROBERTA GATELY: SĂ PORȚI RUJ ÎN AFGHANISTAN – RECENZIE (CĂRȚILE READER`S DIGEST)

      Romanul „Să porți ruj în Afghanistan” de Roberta Gately mi-a fost recomandat de curând de o prietenă dragă și mă bucur ca am ajuns sa îl citesc. Stătea pe rafturile bibliotecii mele de mult prea mult timp și era păcat, căci oferă o multitudine de teme la care să te gândești și o căldură sufletească pe care doar prieteniile adevărate ți le pot oferi. Este un roman bun, care te ajută să te deconectezi de la cotidian preț de câteva ore, și să te întrebi tu cât din tine ai putea sacrifica pentru binele colectiv.
       „Să porți ruj în Afghanistan” este o poveste cu iz oriental desprinsă parcă din „O mie și una de nopți”, în care predomină sentimentele de prietenie și de iubire duse la extrem, până la uitarea de sine. Este o carte despre puterea de a dărui părți din tine celor din jur și, mai ales, celor pe care soarta nu i-a binecuvântat cu o viață liniștită și lipsită de griji, un roman despre sacrificiu și forța de a schimba lumea sau cel puțin universul înconjurător prin puterea exemplului personal. De asemenea, este un bun exemplu de bunătate, toleranță și lipsa preconcepțiilor de orice fel. Personajul principal ne învață că, mai presus de orice, trebuie să nu uităm să fim oameni printre oameni.
       Autoarea ne prezintă o lume aflată în total contrast cu aceea civilizată din Boston, însă mult mai plină de compasiune și de dorința de într-ajutorare, căci nu îți mai rămâne nimic altceva de făcut când lumea ta este dominată de ură și de război. Cartea sa reușește să surprindă cu acuratețe culoarea locală din Afghanistanul de după evenimentele din 11 septembrie 2001, o țară a contrastelor, aflată în plin conflict intern cu talibanii și într-un continuu război cu America, fapt care transformă locurile odată idilice în spații în care predomină frica, teroarea, moartea, și în care lipsesc și cele mai elementare semne de confort, așa cum sunt curentul electric, apa curentă sau lecțiile efectuate într-un cadru organizat. Imaginați-vă cum este să trăiți într-o lume în care copiii nu au o școală, în care soții se află în permanență cu capul sub o sabie pe care o pot simți, chiar dacă nu întotdeauna o și văd, și în care femeile sunt subapreciate și coborâte la nivelul de sursă de plăcere și ispită și toate acestea din cauza unui regim opresiv, izvorât parcă din Evul Mediu! Cu toate acestea, oamenii din aceste zone de conflict nu își pierd bunătatea și ospitalitatea, nu se transformă peste noapte în călăi și aleg să meargă mai departe în ciuda tuturor lipsurilor și a amenințărilor permanente venite din diverse surse, fie ele locale sau internaționale… 

      „E greu de imaginat cum poți trăi așa – fără electricitate, fără apă curentă, fără școli sau jucării pentru copii. Și întotdeauna două tabere care se luptă între ele.”



  Boston și Bamiyan – două universuri paralele, dominate de legi diferite

       Elsa Murphy este o tânără pe care viața a pus-o la grea încercare încă de la o vârstă fragedă: nu își cunoaște tatăl, este crescută doar de mama sa într-o suburbie a Bostonului – Dorchester – un loc în care sărăcia predomină, iar sora și fratele său au devenit victime ale acestui mediu și s-au pierdut în peisajul social. Mai mult decât atât, Janice, sora mai mare, a lăsat în grija Elsei și mamei o mică fetiță, bolnavă la rândul ei, care moare la puțin timp după ce a împlinit vârsta de cinci ani. 
       În momentul încheierii studiilor liceale, și Margaret, mama sa, moare, lăsând-o pe Elsa singură pe lume. Unicul său sprijin este reprezentat de Maureen, o asistentă medicală pe care a cunoscut-o în momentul morții nepaotei sale. Ea este un fel de înger păzitor pentru Elsa, sprijinul său moral, care o ajută să devină ceea ce visa de mică: asistentă medicală.
        Idealul Elsei nu era unul mărunt, căci el viza binele colectiv și pornise în momentul în care observase într-o revistă poze cu copiii refugiaților din Rwanda, toți niște schelete umblătoare. Acela a fost momentul ei de declic, cel care i-a conturat întreaga viață viitoare și i-a hotărât destinul: Elsa voia să ajungă în zonele sărace ale lumii ca asistentă medicală, în speranța că ar putea ajuta cât mai mulți oameni asemeni celor din fotografii și ar reuși să aducă anumite zâmbete pe fețele dominate de suferințe, durere și lipsuri inimaginabile. Face primul pas în momentul în care ajunge asistentă la urgență, apoi încă unul în clipa în care se înscrie în cadrul ONG-ului Aid du Monde
      Muncește din greu pentru visul său, însă acesta are șansa de a deveni realitate imediat după prăbușirea turnurilor gemene de la World Trade Center. Nu este chiar momentul propice pentru a pleca în Occident după o asemenea situație, însă determinarea Elsei o face să ajungă pentru un an în Afghanistan, într-un sătuc uitat de lume, Bamiyan. Aici, oamenii sunt în totalitate rupți de lumea considerată civilizată, căci nu au parte de electricitate sau de apă curentă, care trebuie adusă de la râu, rufele sunt spălate în apa ca gheața a râului, mâncarea este săracăcioasă, arareori conținând și carne, în general oamenii având pe masă doar orez și fasole, bucurându-se de prezența naan-ului (pâinii) cald pe masă, talibanii sunt o amenințare continuă și constantă, iar locuitorii abia își duc traiul de pe o zi pe alta, căci multe visuri au fost distruse odată cu diferitele puteri politice care s-au perindat pe la putere:

       „Bamiyan părea încremenit în timp. Casele, îngrămădite pe fundalul munților amenințători, erau doar bordeie scunde, de culoare nisipului, niciuna mai mare decât un garaj. Din câte-și putea da seama, nu exista nici electricitate, nici apă, iar mâncarea părea să fie gătită sub cerul liber.”


       Printr-o întoarcere în timp, până în anul 1988, avem șansa de a descoperi o întreagă lume în declin. Aflat mereu în conflict, fie cu rușii, fie cu americanii, fie cu ei înșiși, împărțiți în tabere, oamenii din Afghanistan nu au avut parte de prea multă liniște sau libertate, ci doar de momente în care părea că lucrurile pot intra pe un făgaș normal. Autoarea aduce în discuție teme dureroase legate de opresiunea femeilor, care nu aveau dreptul de a își alege soțul (acesta fiind hotărât de către familie), de a studia, căci principalele lor preocupări trebuiau să fie legate de îngrijirea gospodăriei, care intra în atribuțiile lor încă de la o vârstă fragedă, pentru ca, mai târziu, după venirea talibanilor la putere, să le fie interzisă chiar posibilitatea de a își arăta chipul, ascuns acum sub o burqa (veșmânt care acoperă întreg trupul, chiar și fața), sau de a ieși singure din casă:

      „Astfel, citi despre luptele aprige din țară, prin care conducătorii locali încercau să câștige controlul asupra națiunii. Când talibanii reușiră să smulgă Kabulul din mâinile Alianței Nordului, păru că se va așterne, în sfârșit, pacea. Dar pacea nu avea să dureze.     Se dovedi curând că talibanii respectau cu strictețe legea Islamului. Se spunea că aplicau purdah, o veche practică având drept scop izolarea femeilor. Sub conducerea talibanilor, femeile nu mai aveau voie să iasă din casă fără un bărbat, iar când erau afară, trebuiau să fie acoperite complet de burqa – nicio bucățică de piele nu putea fi lăsată la vedere.”


       Pentru a demonstra ca nu glumesc, talibanii le împușcau pe femeile care nu le respectau legea și, ca și cum toate acestea nu erau de ajuns, ei și-au luat obiceiul de a împușca în fața mulțimii din piață bărbații care li se opuneau, pe cei de același neam cu ei, după care îi aruncau la groapa comună, nelăsându-le familiilor posibilitatea de a îi îngropa cum se cuvine sau de a își lua rămas-bun de la ei. Tot aceștia puneau la tot pasul bombe, pe care localnicii învățaseră să le ocolească. Chiar și când talibanii s-au retras din sat, teroarea încă era sentimentul care domina în sufletelor locuitorilor acestora, căci ei puteau apărea din nou atunci când te așteptai mai puțin și să lovească cu o și mai mare putere.

     

„Să porți ruj în Afghanistan” – o poveste despre prietenie, curaj, dăruire și dragoste într-o lume a urii și a războiului


       În această lume distrusă de războaie, ale căror urme puteau fi observate peste tot, prin prisma ruinelor caselor și a hoiturilor de animale care se găseau pe tot întinsul Afghanistanului, sosește Elsa. Deși se aștepta să primească ajutor din partea organizației pe care o reprezintă, la fața locului lucrurile se vor dovedi a fi cu totul diferite. Este lăsată singură să se descurce cu tot și să învețe din mers tot ceea ce trebuie să știe despre locuitori și bolile lor, despre conflictele interne, care au condus la moartea celui pe care îl înlocuise Elsa, despre cutumele și obiceiurile locale. Cu toate că știe că violența domină zona și deși află de moartea predecesorului său, tânăra încă nu este pe deplin conștientă de toate pericolele pe care Afghanistanul le presupune. Trăiește mai bine decât majoritatea locuitorilor, are o căsuță a ei, așa sărăcăcioasă și lipsită de apă curentă și electricitate, ajutor din partea Aminei la treburile casnice, un translator de nădejde, pe Hamid, cel care îi devine asemeni unui frate, iar lucrul la spital, deși nu se compară cu nimic din ceea ce cunoscuse în Boston, nu este chiar cel mai dificil lucru. Tocmai de aceea, la șase luni de la venirea ei aici se pune într-o situație din care abia scapă cu viață și care a condus la înlocuirea ei din funcția pe care o deținea, căci, deși vedea oameni bolnavi, accidente provocate de minele talibanilor, iar soladații americani au avertizat-o că sunt pregătiți să o extragă dacă ar fi simțit pericolul, Elsa a trăit într-un mod cu totul idilic în Bamiyan, satul vechilor statui ale lui Buddha, vestigii istorice dărâmate acum de către talibani, și abia la finalul șederii sale aici a înțeles pe deplin ce implica traiul într-o țară dominată de război, în care puterea era de partea unor oameni ai terorii.
      Cu toate că lumea din jurul lor se prăbușea, oamenii continuau să ducă o existență pașnică, plină de simplitate, bunătate și ospitalitate. Era modul lor de a face față tragediilor care le străbăteau viețile zilnic, căci aproape nu exista familie care să nu fi pierdut vreun suflet drag în luptele duse zi de zi. Astfel, nu este de mirare că acești oameni o primesc cu atât de mare generozitate pe Elsa în mijlocul loc, că o acceptă ca pe o soră sau o fiică a locului și ca îi oferă tot ce au ei mai bun. Nici tânăra asistentă nu se lasă mai prejos, căci luptă cu sistemul pentru ca lor să le fie bine și îi îngrijește cu nespus de multă dragoste, aducându-le alinare în clipele grele. Un astfel de moment de cumpănă a adus-o pe Elsa în preajma lui Parween, o tânără afghană ce avea să îi devină prietenă de suflet. 
        Parween trăia într-o singură cameră, alături de unchiul său, Abdullah, și de familia acestuia, de mama și frații ei, și acum de fiica ei, Zahra. Soțul său, ales de familie și verișor al său, fusese ucis de talibani, însă ea fusese norocoasă și avusese parte de un adevărat prieten în Raziq. El o învățase să scrie și să citească, i-a dezvăluit limba engleză și i-a oferit întreaga libertate. Moartea lui a făcut-o pe Parween să devină înverșunată împotriva unui regim opresiv și să lupte din răsputeri cu acesta. Existau legende locale care spuneau că o femeie deghizată în bărbat lupta contra talibanilor, iar mulți credeau că Parween era aceasta. Ea oricum avusese mai mult noroc decât prietena sa, Mariam, a treia soție a unui soț mult mai în vârstă, care o lovea și o vindea talibanilor, fapt care a condus la răzvrătirea acesteia și la moartea ei într-un accident de autobuz. Moartea prietenei sale a adus-o pe Parween alături de Elsa, iar din acel moment, au devenit asemeni surorilor, împărtășind totul, inclusiv dragostea lor pentru rujuri, ca un simbol al feminismului.
       Tot în perioada în care locuiește în Afghanistan, Elsa cunoaște adevărat dragoste alături de un soldat american, Mike, care pare a fi sufletul ei pereche, dar și ajută la împlinirea prin căsătorie a doi afghani considerați blestemați; contabilul de la spital, considerat posedat de jinni, și femeia ei în casă, Amina, ocolită pentru că avea un al șaselea deget la mâna dreaptă. 
        
       „Să porți ruj în Afghanistan” este un roman plin de autenticitate și de originalitate și se simte că autoarea chiar a ajuns în Afghanistan, fapt pe care îl aflăm și din mica biografie de la final. Este o carte despre simplitate, dărnicie, datorie, bunătate și toleranță, despre rezistență, atât una feminină, cât și una masculină, îndreptată împotriva unui sistem opresiv și nedrept. Este un roman înduioșător, cu o acțiune plasată într-un spațiu idilic, oarecum rupt din realitate, care te tulbură prin prisma finalului neașteptat, o carte despre o lume total diferită de a noastră, fapt care o face mult mai savuroasă. 


      DATE DESPRE CARTE:
      ___________________

     Titlu: „Să porți ruj în Afghanistan”
     Autor: Roberta Gately
     Titlu original: Lipstick in Afghanistan
     Colecție: Reader`s Digest
     Anul apariției: 2011
     Număr de pagini: 138
     
Publicitate

12 gânduri despre ”ROBERTA GATELY: SĂ PORȚI RUJ ÎN AFGHANISTAN – RECENZIE (CĂRȚILE READER`S DIGEST)

  1. Oana - Crâmpeie de suflet zice:

    Am văzut titlul prima dată la Cătălina, am cumpărat cartea și a așteptat cuminte pe rafturile bibliotecii. Zilele acestea mi l-a recomandat Ana Gomboș și mi-a plăcut. Este o lectură de suflet, extrem de sensibilă. Și eu cred că ți-ar fi pe plac.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.