AMÉLIE NOTHOMB: LOVEȘTE-ȚI INIMA! – RECENZIE

      „- Ce depresie?! E geloasă la modul maladiv pe fiică-sa. Asta îi otrăvește sufletul.”

       Nu am mai citit până acum nimic scris de Amélie Nothomb, însă îmi doream foarte tare, căci am auzit multe cuvinte de laudă cu privire la scrisul acestei autoare, iar „Lovește-ți inima!” mi-a stârnit intersul prin prisma acestei coperți minunate și a poveștii pe care sinopsisul o anunța. Încă îmi doresc să citesc acest roman alături de mama mea, sunt extrem de curioasă cum i se va părea și cum va reacționa ea la toate evenimentele transpuse în carte. Cred cu tărie că ar șoca-o și pe ea, la fel cum s-a întâmplat și în cazul meu. Cartea am luat-o de pe Libris, sursa mea nesfârșită de lecturi minunate, și imediat ce a ajuns la mine am și devorat-o, m-am aruncat pur și simplu asupra ei și am terminat-o în câteva ore, timp în care am reușit să îmi pun o mie și una de întrebări cu privire la relațiile existente în cadrul unei familii.
         „Lovește-ți inima!” este dovada clară că esențele tari se țin în sticluțe mici. Este un roman postmodernist scurt ca întindere, dar extrem de complex prin intermediul temelor abordate. Acesta surprinde în primul rând relațiile dintre mame și fiice, însă, dincolo de acest pilon principal, regăsim în cartea autoarei belgiene discuții cu privire la gelozie, la un narcisism excesiv, dus la extrem, la legăturile de prietenie, la obsesii, la trădări, la orbirea cauzată de dragostea față de cel de lângă tine, la relații toxice și maturizare. 
        Pe tot parcursul lecturii, simți un cumul de sentimente străbătându-ți sufletul, de la înduioșare până la milă, de la ură la revoltă fără margini, de la iubire la durere. Cartea este una cu un mesaj sfâșietor, de o sensibilitate aparte, care te face să te înfiori și să îți dorești să intervii în cadrul poveștii, pentru a mai atenua puțin tristețea căderii, pentru a o îmbrățișa pe Diane și a îi prelua un pic din suferință, pentru a lua asupra ta, ca adult, toate traumele unui copil nevinovat. 
       Am stat și m-am gândit și, din nefericire, am dat peste astfel de femei, pentru care propria frumusețe și dorință de a epata și de a le place tuturor bărbaților le împiedică să își iubească fiicele cu acea iubire necondiționată, maternă, și le determină să își transforme propriile copile în rivale pe viață. E trist? E puțin spus… Mi-aș dori ca fiecare copil în parte să aibă parte de acea iubire care să îl ajute să crească, să își deschidă larg aripile și să zboare cu încredere în forțele proprii prin lumea largă, însă, din păcate, acest lucru este posibil doar într-o lume ideală. În viața reală, unii copii nu au de ales și se maturizează mult prea devreme, prea brusc și prea brutal. Există pui de om care sunt dați deoparte chiar de propriii părinți, de cei care ar trebui să le asigure siguranța și pacea interioară, fapt care îi face să ia de mici soarta în piept și să se zbată, să se lupte cu înverșunare pentru a răzbate printre toate greutățile și durerile, pentru a ieși la suprafață din râul de incertitudini și pentru a deveni oameni drepți, cu o puternică empatie față de cei din jur. Însă, astfel de evenimente lasă amprente și cicatrici adânci în inimile celor care au de traversat toate aceste traume, iar cuvintele lui Musset – „Lovește-ți inima!” – devin extrem de palpabile, de dureros de adevărate. 

     Amélie Nothomb ne pune față în față cu o fină analiză psihologică asupra unei patologii cu imense implicații în dezvoltarea viitoare a unui copil. Este un fel de studiu sociologic aplicat pe cazul concret al lui Marie și, mai apoi, al Oliviei, care ne arată efectele devastatoare pe care maternitatea le are asupra unor persoane nepregătite psihic să devină mame, fapt care le conduce la gelozie fără margini, la dispreț, la crearea unor relații defectuoase și pline de carențe cu propriii copii, la rivalitate, neîncredere și lipsa iubirii. Narcisismul acesta patologic, dus la extrem, ia naștere în fapt din cauza lipsei de încrederii în propria persoană, de lipsa cunoașterii personalității și de absența maturizării, fapt care le face pe aceste femei să nu reușească să se dedice trup și suflet celor pe care i-au purtat în pântec și să le ofere toată dragostea lor. Sunt suflete triste, nefericite, otrăvite de lipsa iubirii și de dorința permanentă de recunoaștere în plan social. Tocmai această realitate tristă le determină pe aceste femei să simtă o amorțeală sufletească, o teamă permanentă care nu le permite să se bucure nici de sarcină, nici de o relație frumoasă între mamă și copil mai apoi:

       „Vreme de nouă luni, nu s-a gândit nicio clipă la copil. Și pe bună dreptate, căci, dacă s-ar fi gândit la el, l-ar fi detestat. O precauție instinctivă a făcut-o să-și trăiască sarcina ca pe o lungă absență.”

        „Lovește-ți inima!” este în egală măsură povestea lui Marie, a lui Diane, a Oliviei, a lui Mariel, ba chiar și a Céliei și a lui Suzanne. Este istoria tristă a tuturor acelor femei umbrite de dorința de a epata și a tuturor acelor fetițe crescute fără a avea parte de dragostea mamei lor, a celei pe care o plasează în mod instinctiv pe un piedestal și o numesc zeiță. În același timp, este povestea unor bărbați mult prea orbiți de pasiunea pentru femeia de lângă ei, fapt care îi conduce într-un fel de letargie, la o stare de amorțire permanentă, care îi lipsește de calitatea lor de capi de familie și de dorința de a lua măsuri, de a îndepărta motivul suferinței depline, astfel încât propriii copii să nu sufere.

     Firul narativ ne spune povestea lui Diane, a cărei viață este urmărită încă din momentul în care se afla în pântecele mamei sale și până la maturitate, arătându-ne toate implicațiile pe care le are asupra parcursului ei absența iubirii materne și lipsa unei relații apropiate cu cea care i-a dat viață și care, mult timp, i-a fost zeiță, obiect al adorării, dar și al durerii fără margini. 
          Marie locuiește într-un orășel de provincie din Franța, loc în care își poate demonstra toate armele de seducție pe care le are în dotare. Este frumoasă și o știe, iar acest fapt o face să își dorească să stârnească admirația tuturor bărbaților din jurul său. Nu își iubește soțul, pe Olivier, bărbatul care o adoră, dar se căsătorește cu acesta pentru statutul social pe care i-l putea oferi, căci este farmacist, dar și forțată de împrejurări, căci rămâne însărcinată în afara căsătoriei la numai douăzeci de ani, fapt care o transformă, în mintea ei, în tot ceea ce detesta cel mai tare pe lumea asta și în tot ceea ce criticase la sora ei mai mare, Brigitte. Tocmai de aceea, pe tot parcursul sarcinii, Marie este tăcută, doarme mai tot timpul, fiind obosită la nivel psihic. Apoi, după nașterea fiicei sale, Diane, o fetiță de o frumusețe aparte și extrem de cuminte, adorată de toți cei din jur, ea tot nu ajunge să se schimbe în vreun fel și continuă să se comporte ca și când aceasta nu ar exista, ca și când totul ar fi doar un mecanism defect ce poate fi reparat doar prin ignorare. 
       Diane nu cunoaște iubirea maternă și, chiar dacă primește îmbrățișările tatălui și ale bunicilor, ea tot simte o durere sfâșietoare, tot nu poate trece peste acea gelozie obsesivă a mamei sale, peste invidia pe propria fiică ce nu îi permitea să îi adreseze măcar vreun cuvânt și nu îi oferea momente de calitate cu fetița iubită de toți ceilalți. Mai mult decât atât, mama obișnuia să taie de pe listă orice plăcere ar fi existat în viața copilei sale: o bomboană de ciocolată, o educatoare iubitoare, iar lucrurile pot continua la nesfârșit. Cu toate acestea, ea alege să nu verbalizeze, să strângă totul în ea, ca și când ar fi mai puțin palpabil dacă nimeni nu e martor la suferința ei, dacă nimeni nu observă chinul prin care trece:

       „Copila nu suporta să existe martori ai durității mamei sale față de ea, căci, dacă în forul ei interior putea să-și ofere o explicație liniștitoare, ea nu le putea spune asta și celorlalți, și nici nu-i putea iniția în cosmogonia sa care, în cazul de față, suna cam așa: «Zeița mă iubește, doar că mă iubește într-un mod mai ciudat, nu-i place să-mi arate că mă iubește fiindcă sunt fată, dragostea ei pentru mine e un secret.»”

      Diane își construiește o întreagă lume interioară, un fel de for care să o ajute să nu se scufunde în mod total în oceanul tristeții fără margini. Ea este forțată să se maturizeze de timpuriu și încearcă în permanență să îi găsească scuze mamei sale, însă fiecare argument al său este demontat odată cu venirea pe lume a celor doi frați ai ei: Nicolas și Célia. Dacă în cazul frățiorului, lucrurile par să se așeze pe un făgaș normal, nașterea surorii sale mai mici îi oferă lui Diane cea mai mare decepție a sa: mama o înconjoară pe fetița cea mică cu o dragoste sufocantă, aproape obsesivă. Tocmai pentru că nu își dorește să mai fie martoră la așa ceva (la o dragoste excesivă față de o fiică și la lipsa iubirii față de ea, cealaltă fiică), fapt care îi amplifica la infinit suferința, Diane se mută în casa bunicilor săi materni, iar după moartea acestora, ajunge în casa prietenei sale cele mai bune, Élisabeth. Mai mult decât atât, copila alege să se însingureze, cufundându-se în muncă și studiu, singurele chestiuni capabile să îi ofere acea marjă de siguranță dorită:

        „Munca era singura care nu o expune niciunei primejdii. S-a cufundat în ea cu totul. A luat bacul cu un calificativ maxim și s-a înscris la medicină, la universitatea din oraș, care avea o foarte bună reputație. Cum îi plăcea să nu datoreze nimic nimănui, și-a căutat un job de student pe timpul verii.”


    Tot relația defectuoasă cu propria mamă o conduce pe Diane la o prietenie toxică cu femeie ce îi seamănă mamei sale în totalitate, dar care a trecut de foarte mult timp limita aceea a nepăsării și a lipsei de cunoaștere a modului în care se comportă cu cei din jur pe care le emana Marie. Olivia Aubusson, conferențiara de la facultatea de medicină, este rea și rece până la paroxism. Își vede propriile interese, este manipulatoare, făcând tot ceea ce îi este posibil pentru a primi tot ceea ce își dorește: recunoașterea socială și așezarea pe un piedestal, de unde să poată fi admirată de o întreagă lume. Are și ea o fiică, Mariel, dar care este mult mai singură decât a fost Diane, pentru că ea nu are frați sau surori, nu are bunici sau o prietenă de suflet, ci doar o mamă indiferentă și disprețuitoare și un tată absent, foarte aproape de o formă a autismului social. Poate tocmai acest aspect, prezența fiicei neglijate, o face pe Diane să realizeze că nu înseamnă nimic pentru Olivia, ca a fost doar un instrument folosit pentru ca ea să urce pe scara ierarhiei sociale, doar un mic gândac pe care îl poate strivi sub talpă după bunul ei plac, iar acest fapt aduce trezirea tinerei, urmată de preluarea frâielor asupra propriei vieți.
       „Lovește-ți inima!” este o carte emoționantă, pe care o parcurgi cu sufletul și o lași să îți pătrundă adânc în cel mai cald colțișor al acestuia. Romanul nu discută teme ușoare sau comode, însă reușește să te intrige și să îți provoace o multitudine de reflecții. 
       Închei cu două citate din carte care mi se pare edificatoare pentru tot ceea ce a înfățișat autoarea pe toată durata desfășurării acțiunii:

       „Infernul e pavat cu bune intenții; după câte s-a părea, intențiile cele mai meschine pot sta la originea unor bucurii sincere.”

      „La universitate și la spital putuse deja să observe stupefianta capacitate a oamenilor de a uita: uitau tot ceea ce nu le convenea sau, mai degrabă, uitau atunci când asta le convenea, adică foarte des.”




     DATE DESPRE CARTE: 
     ________________
     Titlu: „Lovește-ți inima!”
     Autor: Amélie Nothomb
     Titlu original: „Frappe-toi le coeur”
     Traducător: Claudiu Constantinescu
     Editura: Trei
     Colecție: Fiction Connection
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 144

      Cartea poate fi achiziționată de aici.
   
  
     
Publicitate

10 gânduri despre ”AMÉLIE NOTHOMB: LOVEȘTE-ȚI INIMA! – RECENZIE

  1. anasylvi zice:

    Un roman bine scris, cu teme importante, care dau de gandit. Chiar daca viziunea mea si a autoarei nu coincid in anumite zone, pentru persoanele cu o sensibilitate aparte va avea un ecou deosebit. Eu am desprins un mesaj subtil, sau poate fiindca este cel pe care imi place mie sa il pun in practica – de a nu lasa trecutul sa iti intunece prezentul, ci doar de a-ti invata lectiile, din greselile personale sau ale celor din jur.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.