PĂSTREAZĂ ALĂTURI DOAR OAMENII CARE TE AJUTĂ SĂ STRĂLUCEȘTI!

      Trăim timpuri în care singurătatea ne devine prieten și în care prietenii nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Suntem cu toții pe fugă, mult prea egoiști și prea preocupați de propria viață încât, de cele mai multe ori, nici măcar nu ne dăm seama când îi rănim pe cei din jur sau când spunem ceva ce nu ar trebui spus. Sunt multe situațiile în care persoanele care compun micul nostru univers nu sunt chiar ceea ce trebuie să fie sau nu mai sunt deloc ceea ce ne trebuie nouă. Consider ca fiecare individ apare în calea noastră la momentul potrivit și că nu fiecare dintre cei cu care intrăm în contact sunt meniți să ne rămână alături pentru întreaga viață. Principalul este să desprindem lecțiile pe care fiecare întâlnire ne-o oferă și să învățăm să păstrăm alături de noi doar acele persoane cu care avem o bună conexiune sufletească.
         Am avut un drum lung de parcurs până la momentul în care am înțeles că nu toți oamenii trebuie să îmi rămână alături pentru totdeauna, că nu toate persoanele cu care intru în contact trebuie să mă și placă și să mă înțeleagă. Sunt oameni cu care mă simt aproape sufletește și oameni pe care pur și simplu nu îi doresc alături de mine. Nu cred că este egoism, ci pur și simplu sunt într-un continuu proces de lucru cu mine însămi și unii nu fac nimic altceva decât să mă țină pe loc sau, mai rău, să mă tragă în jos.
        Am întâlnit fel și fel de indivizi, am o naivitate aparte care mă face să cred că toți gândesc asemeni mie și că nimeni nu este capabil să facă rău. Tocmai de aceea, am adus alături de mine fel de fel de fețe pe care le-am considerat apropiate, prietene. Am acordat credit mult prea multor persoane și m-am ars de fiecare dată, iar focul acesta mistuitor a lăsat urme adânci în sufletul meu, cicatrici – amintire, care îmi arată că drumul parcurs a fost greu, dar nimic nu a fost în zadar.
         Am învățat de-a lungul timpului să cern puțin printre oameni, indiferent de relația pe care am avut-o la un moment dat, de-a lungul parcursului prin viață. Trec totul prin niște filtre acum, iar acestea se aplică și celor cu care intru în contact sau mai ales acestora. Nu mi-am pierdut încrederea în oameni, ea este încă acolo, însă prefer să nu am lângă mine pe cineva care nu îmi oferă nimic din punct de vedere sufletește. Am început la un moment dat să scot persoane din viața mea, să le las în urmă, să le las să mă întreacă, să le dau pur și simplu voie să treacă pe lângă mine, fără niciun fel de vibrație, fără niciun fel de emoție… Nu mă mai atinge nimic din ceea ce nu îmi doresc eu și nici nu mai vreau ca toți să mă placă. Sunt conștientă acum că acest gând nu era nimic altceva decât o simplă utopie, un fel de basm țesut de mintea mea, care nu se potrivea deloc cu realitatea. 
        Las oamenii din jur să mă vadă așa cum doresc și cred că, la un moment dat, oricum sunt așa cum mă percepe cel de lângă mine. Depinde foarte tare de stare, de moment, de experiența de viață, de ceea ce poartă celălalt în suflet. Pentru unii pot fi bună, pentru alții doar o tipă rea, arogantă. Pentru unii sunt blândă, pentru alții prea aspră și chițibușară. Nu mă (mai) deranjează, mă cunosc suficient de bine, cu toate contrastele, cu toate luminile și umbrele, cu toate calitățile și defectele. Nimic din ceea ce este exterior nu mai are darul de a mă atinge. Nu mai țin toți oamenii lângă mine, nu sunt, în definitiv, o colecționară de suflete, ci am alături doar acele persoane de la care pot învăța ceva, doar acei oameni care mă ajută să mă dezvolt în plan spiritual, care mă fac să strălucesc la potențial maxim. Restul, sunt doar poveste…