CINGHIZ AITMATOV: DJAMILIA (EDITURA ALL) – RECENZIE

       Iubesc să descifrez misterele istoriei și să mă întorc spre pagini dureroase din povestea mare, a umanității, pentru a îmi lua doza de lecții necesare pentru dezvoltarea mea și pentru a nu uita că totul are o anumită ciclicitate și că ceea ce s-a petrecut odată este posibil să ne mai iasă în cale și altă dată. Sunt multe cărți care abordează subiectul celui de Al Doilea Război Mondial, însă mi se pare că nu sunt niciodată suficiente și că această temă nu poate fi epuizată vreodată. Fiecare dintre acestea surprinde o altă fațetă a mașinăriei războiului, alte drame petrecute pe acest fundal și alte și alte orori, pe care mintea umană abia le poate cuprinde sau pricepe. Tocmai pentru că iubesc ficțiunile istorice, puteți bănui de ce m-am bucurat când am descoperit „Djamilia” de Cinghiz Aitmatov, pe care am primit-o ca pe un dar minunat. Eram nerăbdătoare să o citesc, fapt pentru care nu a stat prea mult timp pe rafturile bibliotecii mele. 
       Romanul nu este chiar acel periplu tipic printre tragediile pe care le produce războiul, ci acesta reprezintă doar fundalul pe care se desfășoară întreaga acțiune a cărții, doar punctul de plecare al unei povești de viață, al unei lecții pe care autorul ne-o oferă cu mare subtilitate. O întreagă lume ni se relevă în cartea scriitorului kârgâz, plină de cutume, de tradiții păstrate din moși strămoși, de prejudecăți, însă este un univers cu un farmec aparte, atestând faptul că iubirea și devotamentul pot face minuni chiar și în cele mai închistate societăți.
        „Djamilia” este o carte care se citește cu sufletul, care te farmecă prin prisma tuturor imaginilor uluitoare din Asia Centrală desprinse parcă din basme, învăluindu-te într-o permanentă stare de bine datorită poveștii de iubire ce se naște în sălbăticia stepei ce înconjoară un sat din Kârgâstan. Romanul este scurt ca întindere, însă are o forță uluitoare prin spiritul de frondă al personajului eponim, Djamilia, care are curajul de a rupe barierele invizibile trasate de oamenii universului în care trăiește și să plece în căutarea identității de sine și a legendei și fericirii personale, fapt care o individualizează, făcându-i imposibilă locuirea în satul de adopție sau în cel al copilăriei. Ea trece peste toate prejudecățile care o țineau legată cu un lanț invizibil alături de un om pe care nu îl iubea și care nu îi înțelegea firea veselă și liberă și se aruncă cu capul înainte în necunoscut, făurindu-și de una singură viața, fără teamă de repercusiuni. Este un spirit vizionar care o ia înaintea vremii sale, iar acest fapt nu poate fi înțeles de locuitorii micuțului sat de câmpie în care trăise până atunci. 
         Povestea Djamiliei este spusă de cumnatul ei, Seit, care, ajuns la vârsta maturității, rememorează scenele cele mai pline de semnificații pe care le trăise în adolescență în satul său în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Amintirile sale sunt aduse la suprafață de un tablou ce înfățișeză stepa atât de dragă și drumul negru ce trece printre tufele dese de colilie, aflate pe margine. Datorită acestei picturi, se întoarce în timp la anii copilăriei sale, momentul de răscruce din viața sa, căci întâmplările de atunci l-au făcut omul de astăzi, pictorul din prezent, care și-a găsit inspirația în unul dintre cele mai triste evenimente ale familiei lui.
           Fundalul pe care se desfășoară povestea de iubire mi-a amintit foarte tare de „Zuleiha deschide ochii”. Mă familiarizasem încă de atunci cu regimul sovietic care acționa ca un magnet în satele pe care le cucerise, preluând de la oameni tot ceea ce aveau nevoie pentru supraviețuirea regimului lor. Acest sat din Kârgâstan nu face excepție, căci este supus colectivizării intense a gospodăriilor. Cotele de cereale se cereau atinse, iar oamenii erau forțați să se supună ordinelor venite de sus. La câmpie, se trăiește din agricultură, iar conducătorii sovietici cereau din ce în ce mai mult pentru binele cauzei, iar pentru că bărbații erau toți plecați pe câmpul de luptă, legiuitorii începeau să apeleze la forța femeilor și a copiilor pentru a își îndeplini obiectivele. Tot la fel se întâmplă și în satul lui Seit, personajul narator al romanului, iar acest proces de colectivizare conduce la o catastrofă pe plan personal pe care nimeni nu o prevăzusese.
         Lumea satului este una închistată în fel de fel de tradiții și de cutume, care fac ca viața să se desfășoare într-un mod linear, fără a exista acea scânteie care face ca totul să fie minunat. Întrevedem condiția femeii musulmane, care conduce întreaga gospodărie, fiind regină în casa ei, în sânul familiei sale, așa cum este cazul mamei lui Seit, care ține două gospodării prin forța și tenacitatea sa. Vedem și casa de alături, ce cuprindea cea de a doua familie a soțului, ce fusese forțat de împrejurări să se căsătorească cu soția rudei sale după moartea acesteia, ca să aibă grijă de văduvă și de copiii ei, care, în caz contrar, nu ar fi avut niciun fel de protecție sau de sursă de venit. Căsătoriile nu se petreceau din dragoste, iar acesta este și cazul Djamiliei, despre care umblau zvonuri prin sat că fusese răpită de soțul ei după ce îl întrecuse într-o cursă de cai, iar el, neputând suporta înfrângerea, a luat-o în propria casă și a transformat-o în soția sa, tocmai pentru a îi arăta că bărbatul are ultimul cuvânt. În cazul lor, nu se întâmplă nici măcar ca mai apoi să simtă fiorii iubirii, căci soțul ei nu știe cum să îi fie iubit și poate că nici măcar nu au avut timp să se cunoască așa cum trebuie, căci el a fost recrutat la război la doar patru luni de la căsătoria lor. Scrisorile lui de pe front sunt seci și chiar și atunci când scrie acasă nu îi adresează cuvinte drăgăstoase soției sale, ci îi aruncă doar câteva rânduri la finalul unei epistole comune, adresate tatălui său, capul familiei, așa cum era obișnuința în acele timpuri. Poate tocmai din această cauză Djamilia alege să fugă în lume alături de Daniar, tânărul orfan reîntors în satul lor. 
           Pe aceste din urmă, Djamilia îl cunoaște în timp ce cară sacii destinați colectivizării. La început, tânărul îi este antipatic, căci este destul de tăcut și de retras în sine, însă, în momentul în care el își exprimă sufletul prin intermediul unor cântece patriotice, tânăra începe să îl întrevadă pe adevăratul Daniar și să se simtă apropiată de el. Timpul îi face să se apropie și mai mult unul de altul, chiar dacă manifestările exterioare nu sunt foarte dese, iar un observator neexperimentat într-ale vieții, așa cum este Seit, nu este în stare să vadă semnele preliminarii ce anunță fuga celor doi. Abia acum, analizând totul la rece în timpul maturității, pictorul își dă seama că existaseră anumite scântei care anunțau fuga lui Daniar și a Djamiliei. Oricum, Seit a fost singurul cu o minte mai deschisă, care a văzut strigătul de disperare pe care l-a eliberat cumnata sa în momentul fugii cu un alt bărbat, cu toate că era căsătorită. Întregul sat și mai ales familia sa a condamnat gestul ei și nu l-a priceput, căci femeile se învățaseră să țină cu dinții de gospodărie, să tacă atunci când le este greu și să nu își dorească mai mult, să nu iasă din tipare, să nu se ridice deasupra obiectivelor lor mărunte, pe care cel mai adesea li le trasau bărbații. 
       Djamilia, Daniar și Seit sunt personaje complexe și puternic individualizate, spirite vizionare care trec dincolo de limitele timpurilor pe care le traversează, care ies din corsetele sociale impuse și aleg să își urmeze cele mai tainice visuri ale sufletului lor. 
       Djamilia este un suflet liber, întreprinzător, care și-a dorit mai mult pentru ea. A luptat pentru a atinge fericirea și liniștea sufletească și, cu toate că păstra aparențele și se ocupa de casa în care ajunsese prin căsătorie, a simțit că acesta nu este potențialul pe care l-ar putea atinge în această viață, a simțit că nu mai poate minți și că trebuie să facă pasul în căutarea propriei fericiri. Tocmai de aceea, a ales dragostea în detrimentul confortului material pe care i-l oferea casa socrilor ei și a fugit în lumea mare alături de iubirea vieții ei, Daniar. Acesta este și motivul pentru care este condamnată de o întreagă comunitate, la care se adaugă faptul că nu a strâns din dinți asemeni celorlalte femei, nu a încercat să păstreze aparențele, ci a ales pentru ea însăși și și-a urmat sufletul pereche în lumea largă, considerând că propria fericire merită efortul acesta. Într-un fel, ea are curajul de a acționa, fapt pe care cele mai multe femei nu îl aveau. Ea merge mai departe pe o cale pe care și-o trasează singură, iar acest lucru deranjează, căci scoate la iveală adevăruri incomode .
        Daniar este un orfan, crescut ici și colo de către oameni cu suflet mare, însă sufletul său este de aur. Este tăcut, nu caută compania celor mulți, ci preferă alinarea râului și a câmpului, unde petrece cel mai mult timp. Nu caută să fie înțeles de oameni și se dezvăluie numai celor care merită efortul său. Cântecul său este cel care îl arată pe omul real ce sălășluia în interiorul său, îi dezvăluie curajul, forța debordantă și vitalitatea, calități de care se îndrăgostește Djamilia și pe care le admiră Seit.
          Seit este doar un adolescent, dar înțelege mult mai mult decât i se spune. El este un fin observator al ființei umane și nu poate să nu observe exaltarea pe care Daniar o provoacă în sufletul Djamiliei, fapt pentru care nici nu o condamnă mai apoi, ba chiar se opune întregii familii, în ciuda faptului că este considerat un trădător. Își asumă acest lucru, căci el consideră că soția fratelui său a făcut bine atunci când și-a urmat dorințele sufletului, iar acțiunile ei îi conferă și lui curajul necesar pentru a face ceea ce își dorește. Astfel, urmând exemplul cumnatei sale, Seit iese din tiparele comunității sale și nu alege calea îngrijirii animalelor și a muncii câmpului asemeni celorlalți tineri din sat, ci își creează singur viitorul, se detașează de toți și de toate și alege să își continue studiile și să devină pictor, pentru a surprinde întreaga esență a vieții umane în tablourile sale.
       „Djamilia” este un roman autentic, de o frumusețe și un farmec aparte, care te prinde ca într-o vrajă în povestea cuprinsă între paginile sale. Are elementele necesare unei istorii ce ține puternic ancorat în interiorul său prin toate cadrele idilice și prin prisma poveștii de iubire ce se ițește cu delicatețe. Aitmatov vorbește în numele unei întregi comunități și o face cu măiestrie, oferindu-ți doza necesară de optimism  și de forță interioară pentru a merge în întâmpinarea propriilor visuri, urmând exemplul protagoniștilor romanului său.


          DATE DESPRE CARTE:
          ___________________

         Titlu: „Djamilia”
         Autor: Cinghiz Aitmatov
         Traducător: Antoaneta Olteanu
         Editura: All
         Colecție: Strada ficțiunii
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini:112

           Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii All.

10 gânduri despre ”CINGHIZ AITMATOV: DJAMILIA (EDITURA ALL) – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.