ÎN AN CENTENAR, SĂ CITIM ROMÂNEȘTE!

         Înainte ca blogul meu să ia naștere, recunosc, nu citeam literatură română atât de mult pe cât mi-ar fi cerut formația mea de filolog și profesia de profesor de limba și literatura română. Aveam multe concepții greșite cu privire la aceasta și, dacă de autorii români considerați clasici mai mă atingeam, de cei contemporani nici atât. Nu știu de ce aveam impresia că tot ce e nou nu este de valoare… Da, știu, nu dați cu pietre!
        În prezent, am reușit să ajung la mulți scriitori români minunați, care mi-au bucurat inima și mi-au oferit o multitudine de trăiri. Mai jos, o să vă prezint o listă destul de bogată cu autorii români contemporani pe care am ajuns să îi iubesc și să îi urmăresc cu drag, în așteptarea următoarelor scrieri sau desfătări pentru minte și suflet. Nu vă încurcați de ordinea pe care o folosesc, pentru că, în cazul scriitorilor prezentați mai jos, nu există ierarhii, toți îmi sunt la fel de dragi, însă îi voi prezenta așa cum îmi vin în minte.


         Când spui Monica Ramirez, te gândești în mod inerent la adrenalină, conspirații, spioni, personaje puternice și seria Alina Marinescu. Nu există carte scrisă de ea care să nu îmi fi plăcut până acum, are un stil minunat, care te cucerește de la prima și până la ultima pagină. 


     Pe Theo Anghel, mama demonilor, am descoperit-o prin intermediul romance-ului său, „Rochia aurie”, o poveste de dragoste extrem de diafană, care are puterea de a învinge totul. Este un fel de poveste dintre Cenușăreasa și Prinț, însă extrem de bine scrisă. Apoi, am continuat cu seria „Am murit, din fericire!”, care cred că va ajunge una dintre seriile mele preferate. Mi-a plăcut foarte mult modul în care a început, cu o temă care pe mulți îi fascinează, aceea a ce se întâmplă după moarte. Cei doi îngeri, Abel și Ama, cele două forțe opuse, binele și răul, fac deliciul cărții. A urmat apoi „Păcatele fiului”, un alt fantasy care m-a cucerit, pentru continuarea căruia stau ca pe ace. 


        Iubesc stilul de scriere al Georgianei Vâju, care se pliază ușor pe sufletul fiecărui cititor, căci nu ai cum să nu te regăsești, măcar un pic, în rândurile așternute cu măiestrie pe hârtie. Nu am ratat nimic din ceea ce a publicat până acum, iubesc stilul ei cameleonic și faptul că se reinventează de la un roman la altul. La ea, găsești romance, accente filosofice, acțiune, povești ce se încadrează la colecția 18+… Este un om extrem de cald și un scriitor minunat, care creează povești de suflet și pentru suflet, o autoare care ne spune istorii de viață, extrem de ancorate în realitatea imediată. 


         Raluca Alina Iorga este unul dintre oamenii aceia minunați, care îți dau o stare de bună dispoziție întotdeauna când te afli în preajma lor, îți oferă aripi să poți zbura, unul dintre acei oameni de care mă simt extrem de legată sufletește. Este o Sânziană în adevăratul sens al cuvântului, are praf de stele în păr și răspândește magie în jurul ei. I-am citit romanul – „Până la sfârșitul timpului” și m-a surprins în cel mai plăcut mod prin forța cu care scrie și prin emoția pe care o transpune în fiecare pagină a cărții sale.

     Pe autoarea Oana Arion am cunoscut-o prin intermediul romanului „Ultimul Viking” și întâmplarea a făcut să găsesc acest prim volum al seriei „Nemuritor” la un chioșc de ziare. Tot întâmplarea a făcut ca acest lucru să se petreacă la puțin timp după ce am deschis blogul și nu la mult timp după achiziționarea volumului ce îi purta semnătura să o cunosc și pe ea. Poate tocmai de aceea o simt atât de aproape de suflet, pentru că totul se leagă de un proiect drag mie… sau poate că acest fapt se datorează personalității deschise și joviale a Oanei (aka Cici), a sincerității sale, a boemiei și a modului de scriere plin de măiestrie, a stilului cameleonic, a felului în care își surprinde mereu cititorul cu ceva nou, care să ajungă la sufletul acestuia.


          Autoarea Marina Neagu îmi este extrem de dragă. Scrie fantasy și are un stil atât de complex, creează personaje atât de bine conturate și te ajută să pătrunzi în lumi trecute și prezente cu o asemenea abilitate încât ai impresia că urmărești un film, că scenele apar direct în fața ochilor tăi și că trebuie neapărat să te implici într-un fel, în orice fel, în acțiunea prezentată. Aș spune că am devorat romanele sale până la ultimă pagină, dar cred că, mai degrabă, ele au reușit să mă devoreze pe interior prin toate sentimentele pe care le-au creat în sufletul meu, pagină după pagină.


       Pe autoarea Rodica Mijaiche am cunoscut-o mai întâi prin intermediul romanelor sale minunate, pline de sensibilitate, de povești de iubire și de frumusețe, istorii despre oameni, despre sufletul uman, scrise cu suflet. Am avut extraordinar de marea bucurie să o întâlnesc și real, în noiembrie acum doi ani, la târgul de carte Gaudeamus, la dubla lansare de carte a romanelor „Secrete” și „Anotimpul iubirii”. Eram încă sub vraja celui din urmă, un volum care se citește în totalitate cu sufletul și care continuă să îmi fie încă aproape de suflet. Am descoperit în autoarea acestui volum un om extrem de cald, de frumos și de minunat, o adevărate încântare pentru mine, fapt care se poate simți și în scrierile sale.


         Nu am cum să nu vorbesc în acest articol de autoarea Laura Știrbu, mama dragonilor. „Vicontele Verenței Pierdute” este o serie fantasy feerică, având o acțiune inedită ce ne poartă pașii printr-o zonă literară cu totul nouă și singulară pe plaiul miortic, aceea a Valahiei Unite, dominată de academii Vel, dragoni și eroi de basm. Autoarea ne transpune într-o lume magică, cu valențe de basm autohton, de care ajungem să ne îndrăgostim în mod iremediabil. O sumedenie de enigme se derulează în fața noastră, pe care ne dorim cu disperare să le descifrăm, frânturi de adevăr ne sunt oferite de la un volum la altul, fapt care ne face să rămânem pur și simplu blocați în universul literar creat cu atâta măiestrie. Dacă nu ați citit până acum primul volum, „Lumina lui Trodheim”, vă recomand cu drag să vă îndreptați atenția spre el, nu veți regreta… În plus, a apărut de curând și cea de a doua carte a seriei – „Copiii din ceață” – care ne ajută să mai punem cap la cap câteva crâmpeie din adevărul mare și să ne afundăm și mai tare în poveste, devenind captivi ai istoriilor de viață ce se derulează în fața ochilor noștri.

      Zilele acestea am făcut cunoștință cu o nouă autoare româncă, la care îmi doream de foarte mult timp să ajung, pentru că, la mine, curiozitatea ce atinge cote maxime trebuie întotdeauna satisfăcută: Mihaela Strenc. Nu am citit trilogia „Orașul îngerilor” pentru care este mult mai cunoscută, deși volumele seriei stau cuminți și așteaptă pe rafturile bibliotecii mele de mult timp, ci m-am îndreptat direct spre cel mai recent roman pe care l-a lansat și anume „Zeița de foc”. Am descoperit o lume minunată, condimentată cu mult umor, de care m-am îndrăgostit în mod iremediabil, singura mea plângere fiind aceea că a fost mult prea scurtă. Mai voiam și sunt sigură că mi vi veți alătura și voi imediat după parcurgerea poveștii din acest univers magic.


     „Sinuciderea Ielelor” a fost prima mea întâlnire cu autoarea Ana Mănescu, dar sigur nu va fi și ultima, pentru că are un stil de scriere minunat, cu o muzicalitate aparte și de un lirism profund, care te încântă și te face să pătrunzi direct în mijlocul poveștii. Pentru ea, cuvântul scris are forță proprie, se dezgolește cu totul, în fața noastră, a cititorilor, creând o feerie întreagă, căci autoarea țese cu mâini de vrăjitoare o întreagă lume a contrastelor, brodează pe baza vechilor basme românești și ne arată povestea de după finalul poveștii, răsturnând ordinea pe care o consideram firească și aducând situațiile sub o nouă lumină, sub o nouă perspectivă, care să ne arate că lucrurile nu sunt întotdeauna cuprinse sub steagul Binelui suprem sau al Răului absolut, că nu toate sunt creionate doar în alb și negru, ci pentru toate există o cale de mijloc, nuanțe nebănuite pe care doar persoana în cauză are puterea de a le transforma în ceva măreț, în ceea ce își dorește, pentru ca traiectoria vieții ei să ia calea dorită. 

   
          Am descoperit-o pe Daniela Zeca, pe care o știam de la tevizor, prin intermediul romanului său – „Istoria romanțată a unui safari”, o feerie de cuvinte care te poartă prin inima Magrebului și te îndeamnă la visare. Acest roman micuț, dar extrem de complex, m-a fascinat pur  și simplu. Vi-l recomand dacă vreți să călătoriți prin Maroc, dacă vreți să cunoașteți zone mai puțin exploatate de către oameni, eu m-am delectat cu imaginea deșertului și a oazei, iar imaginea care mi-a rămas în minte este cea a livezii de portocali. Știu sigur că, datorită acestei cărți, vreau neapărat să văd portocalii în floare, să simt parfumul lor. La un moment dat, uitasem titlul cărții, dar știam această senzație, extrem de vie, a portocalilor.
    „Demonii vântului” aduce în prim plan o nouă poveste de dragoste, asemenea celei  a lui Darielle din romanul amintit, o istorie despre pasiune, aur și putere.

    
       Pe Cristinne Câmpean, mama Ephialtelor, am cunoscut-o datorită seriei sale fantasy, care este una extrem de bună ce are darul de a te scoate în totalitate în afara lumii reale și a te arunca direct în sfera universului său, făcându-te să trăiești în întregime alături de caracterele sale pe tot parcursul citirii ei. „Ephialte” m-a cucerit încă de la primul volum citit și care a continuat să mă surprindă în cel mai plăcut mod cu putință de-a lungul celui de-al doilea volum al său, pe care l-am așteptat ca pe pâinea caldă.


    Andrada-Cosmina Posedaru este o autoare extrem de tânără, însă care promite extrem de tare. A adus în atenția noastră un gen mai puțin abordat de autorii români contemporani, acela polițist, iar modul de scriere și descrierile mă fac să mă gândesc la celebrele scrieri cu Sherlock Holmes sau Miss Marple. 


       Autoarea Sandra Coroian are un mod extrem de original de a crea lumi, aventuri, de a transpune emoții și simțăminte în scris, de a te face să simți întreaga forță eliberatoare a cuvântului scris, căci ai impresia că întregul univers creat de ea, cu toate că poate fi un pic mai greu de urmărit dacă  nu te-ai familiarizat deja cu el, te descătușează de toate durerile, de toată această lume nebună, plină de zgomote, de tehnologizare, de oameni superficiali. Citind romanele ei, uiți de toată gălăgia din jur, de toate grijile și durerile, și te lași cuprins cu totul de istoria de viață care se desfășoară în fața ochilor tăi. Ești în totalitate sub vraja scriiturii din fața ta și ai impresia că nu cuvinte, ci praf de stele a fost presărat în fața ochilor tăi.


        Pe Laura Nureldin am cunoscut-o datorită romanului său – „Revertis”, însă, vă garantez, că acesta nu va rămâne și ultimul citit, pentru că mi-a plăcut foarte tare modul în care aceasta își construiește subiectul, ritmul alert și forța scrierii sale, modul în care reușește să aducă în prim-plan subiecte sensibile prin intermediul amuzamentului, imaginația sa debordantă și tematica abordată.

        Nu am cum să nu o amintesc pe Suzănica Tănase.  Stilul Suzănicăi Tănase mi-a amintit foarte tare de scrierile lui Ionel Teodoreanu, prin prisma dulceții limbii și a poveștilor aduse în fața noastră. Mă bucură nespus când descopăr la noi autori talentați, care scriu cu o mare forță narativă, care transpun cele mai nobile și înalte simțăminte în paginile lor, care ne determină să devenim martori activi la acțiunea pe care o parcurgem nu cu ochii, ci cu sufletul, cu dorința nebună de a nu se termina deloc, de a fi acolo cât mai mult timp, de a simți iar povestea desprinsă parcă din iernile de povești ale bunicii. Romanul său – „O mie de impresii divizate” – are un parfum al său, o mireasmă cu iz de trecut, în care viața normală se amestecă cu durerea pierderea celor dragi, cu durerea unui eveniment nedemn, cel al vasului Sturma, un fel de omagiu adus pasagerilor acestei nave, chiar dacă povestea lor o aflăm doar spre final, ca un fel de revelație a adevărului crud sau ca și cum durerea este prea mare și greu poate să fie transpusă în cuvinte, în ciuda faptului că aceasta răzbate încă de la început, ca acel mister ce se dorește descifrat, ca acea durere care nu a dispărut nici măcar la șaizeci de ani de la momentul fatal.


         De la autoarea Corina Cîndea am citit un singur roman, „Micuța balerină”, un roman young adult, care aduce în prim-plan o poveste de iubire profundă, magică aş putea spune prin intensitatea cu care îi cuprinde pe cei doi îndrăgostiţi în mrejele sale, o poveste despre sacrificiul făcut de dragul celui de lângă tine, despre pasiuni şi despre lupta până în pânzele albe pentru ca visele avute să devină realitate. Cu siguranță vreau să îi descopăr și celelalte romane.

        Voi citiți literatură română contemporană? Dacă da, ce anume îmi recomandați?

7 gânduri despre ”ÎN AN CENTENAR, SĂ CITIM ROMÂNEȘTE!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.