SÉBASTIEN JAPRISOT: O LOGODNĂ FOARTE LUNGĂ – RECENZIE

       Cred că deja știți cu toții că iubesc acele cărți care au ca subiect întâmplări petrecute în timpul unuia dintre cele două Războaie Mondiale. Consider că avem multe de învățat prin intermediul acestora și că avem nevoie să nu uităm vreodată greșelile trecutului pentru a putea evita caracterul lor repetitiv și pentru a evolua ca oameni. Știind toate acestea despre mine, cred că vă puteți imagina ce bucurie enormă am simțit în momentul în care am aflat că urmează să apară romanul lui Sébastien Japrispot „O logodnă foarte lungă”, o operă literară care pleacă de la o premiză originală: o poveste de dragoste cu iz detectivist petrecută pe fundalul Primului Război Mondial. Mi-am dorit extraordinar de tare să am această carte acasă, iar prietenii de la Libmag mi-au îndeplinit această dorință literară. 
          Tocmai pentru că am vrut să aflu mai repede povestea lui Mathilde, nu am amânat foarte tare momentul citirii romanului, însă, recunosc, experiența nu a fost cea pe care o așteptam. Nu este vorba că nu mi-a plăcut scrierea lui Japrispot, pentru că aș minți să spun asta, însă nu a fost dragoste la prima vedere, ci, aș spune, a fost un altfel de lectură față de cele cu care sunt obișnuită în mod normal și, recunosc, m-a scos puțin din zona mea de confort literar. Se simte foarte tare meseria de scenarist a autorului în acest roman, lucru ușor de remarcat în stilul său extrem de vizual și cu puternice accente cinematografice, în lipsa dialogului și în înșiruirea gândurilor personajului principal ca și cum ar fi vorba de un ochi suprem care privește totul din exterior. Practic, asistăm la viața lui Mathilde prin ochiul obiectiv al unui narator omniscient, iar acest fapt a făcut ca experiența mea să fie una un pic diferită față de cea cu care eram obișnuită la o astfel de carte. Tocmai de aceea, mi-a luat puțin mai mult să mă familiarizez cu acțiunea și să mă apropii de personaje, am o line de demarcare destul de clară în minte cu privire la cele descrise, ajungând, însă, la un moment dat la acel pasaj care m-a făcut să nu mai pot lăsa carte din mână (căci da, s-a întâmplat acest lucru la un moment dat pe parcursul lecturii) și să încep să îmi fac scenarii în minte cu posibilitățile de final existente, iar acest lucru s-a petrecut cu mine imediat după ce am citit povestea lui Elodie și a lui Benjamin Gordes. De acolo, lectura a mers într-un ritm extraordinar de alert și, unde am avut nevoie de câteva zile ca să ajung acolo, din acea clipă, autorul m-a făcut să devin una cu istoriile de viață prezentate de el și să nu mai pot dormi până nu aflu finalul, care a fost la înălțime, plin de sensibilitate și încărcat de nespus de multe emoții. Tocmai de aceea, vă rog să nu vă speriați de stilul destul de telegrafic al autorului, care îmbină narațiunea cu epistolele, să aveți răbdare și să ajungeți până la acel moment în care veți simți că trebuie să aflați tot adevărul, veți deplânge soarta personajelor principale și veți blestema cu tot sufletul războiul, acea mașinărie care a distrus vieți întregi de dragul unor obiective obscure.
          „O logodnă foarte lungă” este un roman al contrastelor, pentru că aduce în fața noastră întreaga mizerie și urâțenie pe care războiul le creează, cu vieți pierdute în van, și frumusețea unor povești de dragoste ce trec de timp și spațiu și care rezistă chiar și în fața morții, asemeni marilor istorii de amor ale omenirii. În prim-plan, se află povestea lui Mathilde și a lui Manech, însă, dincolo de aceasta, întrezărim din scrisori istorii asemănătoare acesteia, căci povestea lui Mathilde este cea a multor altor femei ce au fost nevoite să își caute iubiții, logodnicii sau soții pierduți într-un război mult prea nedrept, care a răpit vise, speranțe și vieți, punând totul sub semnul hazardului. În plus, cartea are puternice accente detectiviste, pentru că Mathilde încearcă să afle adevărul cu privire la logodnicul său, adunând indicii după indicii și punând cap la cap piese ale unu puzzle dificil, indiferent de ceea ce i se spune și de câte aripi îi sunt retezate, iar acest fapt face ca romanul să devină mult mai palpitant, în ciuda începutului destul de static. 



         „O logodnă foarte lungă” – o poveste de dragoste nemuritoare, ce transcede timpul și spațiul

        Cu toate ca romanul se deschide și închide ciclic cu o imagine a unor evenimente petrecute pe un front de luptă din Picardia din timpul Primului Război Mondial, povestea centrală a romanului nu este axată pe luptă în sine, ci pe istoria de amor dintre doi tineri, care s-au pierdut în urma unei bătălii purtate pe Somme în ianuarie 1917. Speranța moare ultima, iar în cazul lui Mathilde Donnay acest dicton este extrem de adevărat, o ajută și optimismul dat de vârsta fragedă, doar optsprezece ani. Tânăra refuză să creadă că logodnicul ei, Manech, a murit pe front, cu toate că multă lume îi repetă acest fapt ca pe ceva cert, ba chiar are în față mormântul acestuia. Un fior interior îi spune că acest lucru nu este posibil, că Manech al ei, băiatul pe care îl cunoscuse încă din copilărie și de care se îndrăgostise în mod iremediabil și care îi răspundea cu aceeași intensitate în ciuda infirmității ei căpătate în copilărie (tânăra se deplasează cu ajutorul unui cărucior cu rotile), se află undeva în lume și așteaptă ca ea să îl găsească. 
          Asemeni lui Orfeu, care a coborât în Infern pentru a sa Euridice, Mathilde străbate Franța în lung și în lat, dă anunțuri în ziare, ia legătura cu familiile, prietenii și cunoscuții celor care au fost prezenți în ultima zi în care logodnicul ei a fost văzut în viață, punând cap la cap crâmpeie de adevăr, în speranța că va reuși să afle, într-un final, adevărul. Căutările sale, asemeni Victoriei Lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu, sunt minuțioase și urmează un plan mental pe care refuză să li-l ofere chiar și celor din jur. Investigațiile ei nu se opresc odată cu trecerea anilor, Mathilde nedorind să se dea bătută și să meargă mai departe pe drumul ei de pictoriță, lăsându-l în urmă pe cel pe care încă îl iubește din tot sufletul. Nu îl abandonează în gând și în faptă nici măcar atunci când chiar părinții lui renunță la speranța că își vor mai vedea vreodată fiul în viață și mor, unul de inimă rea, iar celălalt nesuportând singurătatea. 
          Drumul lui Mathilde se întretaie cu acela al mai multor femei puternice, care au purces pe aceeași cale a aflării adevărului, a motivului din spatele pierderii celui iubit. Unele se resemnează, dar altele, asemeni ei sau Tinei Lombardi, luptă prin toate mijloacele pentru a avea o finalitate. Sunt caractere puternice și memorabile, pe care le porți în suflet mult după ce ai închis ultima pagină a cărții.


        „O logodnă foarte lungă” – un roman despre ororile de nedescris ale unui război care frânge aripi și răpește identități


    Dincolo de frumoasa poveste de dragoste dintre Mathilde și Manech, autorul ne oferă o imagine tulburătoare și plină de cruzime a războiului, apelând la o estetică a urâtului care nu are cum să nu sensibilizeze. Nimeni nu vorbește despre ororile trăite pe front, toți caută să își vadă de viață, uitând imagini de coșmar, greșeli comise din cauza fricilor, anxietăților sau a orgoliilor și a dorințelor de preamărire și parvenire sau morți petrecute chiar sub ochii lor. Acum, ca și atunci, în iarna anului 1917, războiul purtat de mult prea mult timp nu mai are sens și pare fără de sfârșit. Tocmai din această cauză, plus că permisiile le sunt doar arareori permise, mulți soldați au ales să recurgă la mutilări voluntare, la răniri care să îi determine pe superiori să îi lase la vatră sau să îi trimită un timp acasă, pentru a își încărca bateriile alături de iubite, logodnice sau soții și copii. Mulți nu mai suportă zgomotele pe care războiul le aduce cu sine, tăcerile care te fac să aștepți cu sufletul înfrigurat următoarea luptă, depărtarea de casă și de cei dragi… Acesta este și cazul lui Manech și al altor patru soldați, care, pentru faptele lor, sunt condamnați la moarte prin împușcare. Însă, așa cum vor dovedi mai târziu poveștile lui Daniel Esperanza sau cele ale lui Célestin Poux, multe greșeli s-au făcut atunci, grațierea a fost tăinuită, iar propria armată și-a trimis la moarte sau chiar și-a ucis propriii oameni. Războiul portetizat de Japrisot arată că totul s-a purtat mai mult la nivel psihologic și că cei slabi au avut multe șanse să se piardă undeva pe drum. Imaginile create în acea tranșee de la Bingo Crepuscul sunt greu de imaginat și îți oferă fiori reci pe șira spinării.

         „O logodnă foarte lungă” cucerește cititorul prin povești despre viață și moarte, prin prezentarea atât a unui război exterior, cât mai ales al unuia interior, care aduce mari suferințe. În cazul lui Japrisot, bărbații poartă bătălii pe front, iar mai apoi, femeile le continuă, căutându-și iubirile pierdute și făcând tot ceea ce le stă în putință pentru a afla adevărul și a face dreptate. Romanul este o lectură care face apel la răbdare, dar care, odată înțeles, devine o carte de referință pentru perioada Primului Război Mondial.


          DATE DESPRE CARTE:
          __________________
          Titlu: „O logodnă foarte lungă”
          Autor: Sébastien Japrisot
          Titlu original: „Un long dimanche de fiançailles”
          Traducător: Mihaela Stan
          Editura: Nemira
          Colecție: Babel
          Anul apariției: 2018
          Număr de pagini: 328

          Cartea poate fi comandată de pe Libmag.

8 gânduri despre ”SÉBASTIEN JAPRISOT: O LOGODNĂ FOARTE LUNGĂ – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.