AVENTURI CU LĂBUȘ – PARTEA ÎNTÂI (JURNAL DE CĂȚEL)

        Mulți dintre cei care mă urmăriți de mai mult timp, știți deja ca de un an de zile, Lăbuș este parte completă a vieții mele de zi cu zi și că acesta îmi bucură sufletul și nu îmi permite să mai cad în cele mai adânci tenebre ale minții. De când îl am, sunt mult mai veselă și mai plină de viață, plus că el mă obligă să mă ridic în fiecare zi din pat încă de la prima oră, să mă schimb de pijamale și să ies afară. Cu toate că în majoritatea orelor de peste zi este cumințel și nu prea se dezlipește de mine, devenind un fel de prelungire a mea sau umbrița mea cum îi spun eu, are momentele lui la primele ore ale dimineții când pare un cu totul alt cățel. 
         Lăbuș stă întreaga noapte în casă, eu citesc, el stă lângă mine dormind, după care continuă în același ritm până undeva spre cinci, șase dimineața. Atunci, deja el este odihnit și începe nebunia. Nu vreți să știți de ce trezire am parte! Fie aud lătratul lui repetat la infinit, fie sare în pat lângă mine sau pe mine până vede că mă trezesc, fie pur și simplu sare de colo colo prin casă, în speranța că se face auzit oricum. Slavă Domnului, nu vrea să ieșim împreună la plimbare la ora aceea! Are zile și zile, uneori iese câteva minute afară, alteori se cuibărește lângă mine, dar numai după ce s-a asigurat că m-am trezit, mi-am făcut un ceai și stau în păturică și citesc. Abia undeva în jura de ora opt începe să tragă de mine și când spun asta, mă refer literalmente la a trage de mine. Apucă mâna, apucă hainele, orice, numai pentru a mă determina să cobor din pat. Apoi, sare pe ușă până când reușesc eu să mă îmbrac și plânge… Îi spun domnul Scârțâilă în acele clipe, pentru că exact acela este sunetul pe care îl scoate: ca un scârțâit de ușă neunsă. Plânge în mod continuu până când ajungem la poarta de la grădină, unde se reunește cu cel de al doilea câine din dotare (de fapt primul, în ordinea cronologică a venirii lor), iar amândoi sar efectiv pe poartă, în speranța că fie o dărâmă, fie mă scot pe mine atât de tare din minți încât le deschid. Este o muncă de echipă și, recunosc, le reușește, pentru că arareori le rezist. 
       

         Odată ajunși în grădină, pe Lăbuș îl vezi ca prin vis, ca pe o umbră. Sare ca un cangur sau aleargă cu urechile lăsate pe spate ca un iepuraș. Nu ai șanse să te ții după el sau să îl mai atingi cât timp rămâi cu el afară. Este metamorfozarea lui într-un animăluț extraordinar de energic, în contrast total cu cățelul molatic ce stă toată ziua călare pe sobă. În fiecare zi spun că nu mai ieșim și în fiecare dimineață o luăm de la capăt. Pentru mine, este o consumare a energiei întreg procesul, pentru Lăbuș, este exact opusul, este încărcarea bateriilor pentru tot restul zilei. Eu stau într-un stres continuu, pentru că nu știu cu siguranță unde este domnul și, cu toate că toată lumea îmi spune că se va întoarce, eu nu mă simt în elementul meu până când nu îl văd iar în curte. 
        În jurul grădinii noastre, sunt o mulțime de alte grădini nelocuite, iar gardurile din jur sunt vechi și cu multe goluri, pe unde Labuș iese întotdeauna. Aleargă de colo, colo, de cele mai multe ori, alături de cei patru cățeluși ai străzii, care parcă își primesc Prințul atunci când îl văd. Pisi aleargă și el, însă este puțin mai greu peste el, a depășit demult 15 ani, bătrâiorul din el aleargă mai cu măsură. El se întoarce întotdeauna primul la mine. Lăbuș face toate ghidușiile din lume. Bineînțeles că din grădinile vecine ajunge direct în stradă. Acolo se sfârșește cursa lui întotdeauna și am început să nu îl mai urmez, pentru ca pare că are impresia că ne plimbăm și acolo dacă îl urmez. Dacă nu o fac, pentru că nu îi place să fie singur, se întoarce repede și așteaptă cuminte în fața porții de la stradă. 
       

       Zilele trecute am avut parte de ceva mai multă adrenalină decât de obicei și aceasta pentru că s-au înmulțit câinii străzii, pe care îi întâlnești în orice loc și atunci când te aștepți cel mai puțin. Este printre aceștia un câine destul de mare, de talia celor ciobănești, care tot dă târcoale pe aici. Lăbuș nu prea știe ce este aceea ura și apărarea, pentru că e învățat cu noi în casă și în curte și are impresia că toți sunt la fel, inclusiv animalele din jurul său. Nu au fost puține dățile în care chiar s-a jucat cu acest câine uriaș. Însă, acum câteva zile, nu știu ce anume s-a întâmplat, cert este ca Lăbuș nu mai apărea deloc. L-am căutat efectiv peste tot pe unde credeam că ar putea sta, însă nu-l găseam și pace. Deja mă îngrijorasem (ca să nu spun că mă panicasem), căci trecuse cam o oră și nu îi stă în fire să stea atât timp departe de noi. Am zis să mai merg o dată în grădină și, spre norocul meu, copacii goliți de frunze permit vederea până mai departe. Uitându-mă printre crengile copacilor, mi s-a părut că văd ceva maroniu în depărtare, mai prin a treia grădină. Nu eram sigură dacă este Lăbuș sau sunt frunzele răzlețe rămase pe ici pe colo. Mi-am mai aruncat o dată privirea, am observat câinele cel mare undeva în mijlocul acelei grădini. Mi-am spus: „E clar, Lăbuș trebuie să fie!”. Am tot sărit un gard după altul, dar mi-era teamă totuși să mă apropii de acel uriaș blănos. L-am strigat pe domnul Labuș, nu se mișca, doar mișca din urechi. Atât, în rest, stătea pur și simplu lipit de un gard. Am avut noroc cu cățelușa de pe stradă care a înțeles situația și a mers ea în grădina respectivă, deși știu sigur că se teme de blănosul cel mare. Văzând-o apropiindu-se, Lăbuș a prins și el curaj (pentru el, cățelușa străzi este un fel de mămică, pentru că ea l-a hrănit când mama lui reală a refuzat și tot ea s-a jucat cu el mereu pe când era doar un puiuț). Astfel, a început să înainteze și să vină spre mine, unde s-a cerut direct în brațe și s-a cuibărit sub haina mea de lână. Câteva ore după, în casă, pe fotoliul de lângă sobă, a stat cam fără a înțelege exact ce se întâmplă cu el și a refuzat să mai se dezlipească de mine.
        Ai fi spus că și-a învățat lecția! Aș, de unde! Astăzi, Lăbuș a ajuns pentru a mia una oară în stradă, unde, ghici ce? Era iar blănosul cel uriaș, urmat și de o piticanie de cățeluș, destul de vocală, care lătra de mama focului. Lăbuș nu știa exact cum să reacționeze. Pe de o parte, era dorința lui de a pupa cățeii pe care îi observa, pe de altă parte, cred că a înțeles din vocile lor ca nu e prea bine-venit. Într-un final, a înțeles ideea și a venit în goana mare direct la mine în brațe, unde și-a ascuns capul în haina mea, cu speranța iluzorie că, dacă el nu vede, nici nu este văzut… Ne-am întors amândoi întregi acasă, dar încă mai mă gândesc dacă să îl las liber prin grădină… Probabil îmi va trece sperietura când va plânge mâine dimineață și se va uita la mine cu ochii lui cei mărgelați, cu o privire ce parcă cere milă, căreia știu în mod clar că nu îi pot rezista… Sper, totuși, ca mâine să avem o zi fără evenimente de orice fel! 



2 gânduri despre ”AVENTURI CU LĂBUȘ – PARTEA ÎNTÂI (JURNAL DE CĂȚEL)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.