JURNAL DE LECTURĂ: PE ARIPI DE POVESTE – CĂRȚI CITITE ÎN LUNA IANUARIE

 

         Nu știu când a trecut timpul și când luna ianuarie a și ajuns la final. Încerc să nu fiu melancolică de regulă, însă, uneori, mi-ar plăcea să am o super putere care să îmi permită să fac timpul să își oprească puțin zborul, pentru a îmi permite să mă bucur mai mult de zile, de săptămâni și de oameni.
În luna ce tocmai s-a încheiat, am avut parte de lecturi diverse, unele extraordinar de bune, altele care nu au fost exact ceea ce sperasem eu să fie, însă am reușit să duc până la capăt nouă cărți, am descoperit noi autori care mi-au devenit dragi și am încercat să nu las prea mult timp să treacă între lecturi, cu toate că unele cărți mi-au rămas alături mult timp după ce le-am terminat de citit și am avut nevoie să treacă puțin timp până când am ajuns să citesc un nou roman. Nu sunt într-o competiție cu nimeni, nici măcar cu mine, însă sper ca în februarie să citesc puțin mai mult. În ianuarie, am avut multe goluri în ceea ce privește lectura, fie nu m-am trezit suficient de devreme pentru a apuca să citesc ceva și dimineața, ceea ce pe mine mă ajută foarte tare, fie am fost mult prea obosită seara pentru a mai deschide vreo carte, iar acest lucru mă nemulțumește profund. Mi-am propus să mă organizez mult mai bine și să încerc să citesc măcar zece minute pe zi pentru ridicarea moralului meu și să încerc să nu mai las lucrurile exterioare să mă distragă.
Acestea fiind spuse, vă prezint lecturile lunii ianuarie, pe care le-am adus în discuție în ordinea crescătoare a citirii lor.

49292643_284872468888615_3742329675020500992_n

        Am început luna cu o carte interesantă, însă destul de ciudățică, în sensul că e vorba de literatură arabă și am avut nevoie să citesc un pic mai mult până când am reușit să intru în atmosfera de poveste. „Împărăția pământului” este o saga de familie și o cronică a unei perioade zbuciumate din istoria Libanului, începând cu timpul Mandatului Francez și ajungând până la războiul civil din anul 1975. Autoarea aduce în fața cititorilor săi perspective narative multiple, cu accent pe vocile Salmei și a lui Tannus, prin intermediul cărora ne prezintă cu nostalgie un univers dispărut în prezent, dominat de credință și ritualuri religioase, de tradiții transmise din moși strămoși și de superstiții. Hoda Barakat ne prezintă modernizarea zonei Baalbek din Liban, care a venit însoțită de o serie de pierderi, printre care ruperea legăturilor de familie, o chestiune importantă pentru majoritatea arabilor, decăderea morală și pierderea ritualurilor religioase atât de importante pentru locuitorii din Cedri, precum și pierderea liniștii într-o lume dominată de războaie inutile, purtate de străini, oamenii pe care mult timp creștinii maroniți au refuzat să îi lase să se amestece în treburile lor.

49803299_10212274815655899_4976179238341181440_n

Am continuat cu citirea unui roman care m-a dat cu totul peste cap și după care mi-a fost destul de greu să mai găsesc vreo carte care să mă mulțumească suficient de tare încât să îmi doresc să îi aflu povestea. „Înainte să fim ai voștri” este o carte care se citește cu sufletul și care nu te lasă indiferent. Te captivează prin poveștile prezentate și te face să rămâi în stare de alertă permanentă, dorindu-ți să pui lucrurile cap la cap și să descoperi deznodământul. Acesta din urmă a fost cireașa de pe tort, căci îți schimbă perspectivele asupra vieții și te determină să lupți mai mult pentru ceea ce îți dorești, să te analizezi și să observi ce anume îți produce fericirea și să mergi exact pe calea care te conduce spre ceea ce dorește sufletul.
„Înainte să fim ai voștri” este romanul care m-a trecut prin toate stările sufletești posibile, de la furie, disperare și revoltă la înduioșare, căldură sufletească și dragoste de viață. Nu ai cum să citești această carte fără a te implica emoțional, mai ales că nu reușești să uiți că, dincolo de ficțiune, se află un caz real, că oameni precum Georgia Tann, care furau de la oamenii săraci tot ceea ce aveau mai de preț, propriii copii, doar pentru a îi da mai departe celor bogați și infertili sau pentru a îi tortura și chiar lăsa să moară dacă nu se potriveau dorințelor sale, chiar au existat și că o lume întreagă a preferat să închidă ochii doar pentru că, la mijloc, se aflau personalități marcante și influente ale vremii. Ajungi să te întrebi în ce fel de lume trăiești și cât anume știm din evenimentul din spatele poveștii expuse în roman și cât de interesați suntem să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în anii trecuți, căci e vorba de o perioadă cuprinsă între anii 1930-1950. Nu știu dacă suntem dispuși să ne pese de o lume pe care o considerăm de mult apusă, să deschidem cutia Pandorei și să aducem la lumină niște lucruri extrem de dureroase, care au dus la multe pierderi în rândul unor oameni nevinovați, care nu făceau nimic altceva decât să își ducă viața liniștiți, în sânul unei familii iubitoare, în ciuda lipsurilor pe care le îndurau. De asemenea, nu știu dacă nu ne temem mai tare de faptul că astfel de monștri cu chip uman mai trăiesc încă printre noi, fapt pentru care tăcem în continuare și nu aducem adevărul la lumină. Oricum, nu cred că am mai putea să îi pedepsim pe cei din trecut și, da, mi se pare că au scăpat mult prea ieftin pentru toate traumele și suferința provocate. Dar poate am putea să schimbăm unele lucruri astăzi, la nivel global, căci cartea aceasta ne învață în primul rând că trebuie să ne pese suficient de tare de cei de lângă noi încât să ajungem să îi salvăm chiar și de ei înșiși și să nu ne temem să rostim chiar și cele mai dureroase gânduri. Secretele oricum vor ieși la un moment dat la suprafață, oricât de tare ne-am opune acestui fapt…

50229547_538263940006660_4551610631526023168_n.jpg
Următoarea lectură a lunii nu a fost exact ceea ce mă așteptam eu să fie și, recunosc, m-a dezamăgit destul de tare. Cred totuși că și timpul ales nu a fost cel mai potrivit. Este o comedie de moravuri și poate ar fi fost mai potrivită în decembrie, când lucrurile au tendința de a fi un pic mai relaxate. Așa, în ianuarie, nu am reușit decât foarte greu să intru în atmosfera romanului. „Adulții ăștia!” este o lectură care mi-a plăcut foarte tare în cazul anumitor pasaje și care m-a enervat la altele. Este o carte ușurică, simplistă, care pornește de la o premiză absolut bizară și care nu știu cât ar putea fi implementată în viața de zi cu zi, o chestiune puțin probabilă în lumea reală: aceea a doi foști soți care se reunesc alături de partenerii actuali în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru a se asigura că puiul de om pe care l-au adus pe lume nu va suferi și se va afla în preajma ambilor părinți. Cei patru adulți au sperat la armonie și la bună înțelegere, ca oameni maturi ce sunt, care să îi poată oferi micuței Scarlett sărbătorilor dorite, însă, aceștia nu fac nimic altceva decât să strice și mai tare lucrurile, să revină la obiceiuri rele demult uitate și să se șicaneze de fiecare dată când prind ocazia, iar toate acestea nu fac decât să o aducă pe micuța de doar șapte ani în pragul confuziei și la dorința pe care cei mai mulți copii din familii dezbinate și-o creionează în minte: aceea ca părinții ei să devină din nou o familie întreagă, să îi aibă din nou pe mami și pe tati la un loc. Ceea ce salvează foarte tare acțiunea cărții este povestea cu iz detectivist cu care se deschide cartea și care te ține în priză până la final: unul dintre cei patru adulți a fost împușcat cu arcul, aflăm pe parcurs care anume, iar poliția se străduiește să descâlcească ițele și chiar au mult de lucru, căci, odată întorși acasă, adulții devin din nou oameni mari și se unesc, spunând aceeași poveste pentru siguranța lui Scarlett.

50163201_2000936893357199_5738095493074911232_n.jpg
Lectura cu numărul patru din luna ianuarie m-a încântat extrem de tare, atât prin subiectul prezentat, unul extrem de actual, care aduce în discuție viața noastră virtuală și  tendința de a ne confunda atât de tare cu aceasta încât uităm să mai trăim în lumea reală, cât și prin forma pe care cartea o îmbracă, căci împletește textul scris cu imaginile demne de comics. „Eliza și monștrii ei” este o poveste de viață despre succes și prețul care trebuie plătit pentru acesta, despre viața virtuală și viața reală, despre frici, anxietăți și dureri nerostite, despre monștrii aceia interiori care te macină în permanență și care nu te lasă să te bucuri de viață. „Sunt monștri în mare” spune un citat din opera personajului principal al cărții, însă, din păcate, aceștia nu rămân doar în apă, ci își întind tentaculele asemeni unei caracatițe și în viața reală, împresurându-te și lăsându-te fără aer și pustiu pe interior, cu un gol în suflet ce cu greu poate fi umplut, cu un strigăt mut ce se ascunde printre toate gândurile, trăirile și sentimentele.
Dincolo de toate acestea, romanul este unul despre situația artistului și implicit a creatorului în lume și despre impactul și anxietatea pe care părerile fanilor le trezesc asupra acestuia, nelăsându-i posibilitatea de a se bucura de propria sa creație. La un moment dat, creatorul de frumos ajunge să fie în mod inevitabil copleșit de părerile celor din jur, de haosul din mintea sa, de neînțelegerea oamenilor cu care intră în contact și chiar a propriei familii, care nu îi înțelege pasiunea și dedicarea pentru arta sa, iar acest fapt îl face să simtă cum se scufundă într-un abis fără fund, într-o mare de întuneric. Cartea este un fel de strigăt către lume a omului care scoate la lumină o întreagă lume interioară, prin care autorul îi cere acesteia să nu mai pună presiune asupra sa și să îl accepte așa cum este, căci importantă nu este persoana sa sau viața pe care o duce în realitate, ci opera sa, produsul creativității și a vieții sale interioare, a tuturor frământărilor ce ies la suprafață sub diferite forme. Nu e nevoie să ucidem visuri doar din dorința de a avea un produs pe placul sufletului nostru, ci trebuie să îl susținem pe artist pentru a putea rămâne în lumină. Autorul are nevoie de sprijin moral, nu de împingere spre marginea prăpastiei.

50847864_362059684612680_8628991353847545856_n
Următoarea carte citită în luna ianuarie m-a dus înapoi la una dintre autoarele extrem de dragi sufletului meu: Ruta Sepetys. „O mare de lacrimi” este o carte cutremurătoare și covârșitoare, care are darul de a te trece printr-o multitudine de sentimente și de trăiri. Romanul prezintă un moment mult mai puțin cunoscut din istoria Europei aflate sub asediu în timpul celui de al Doilea Război Mondial și anume retragerea a peste zece mii de oameni din calea Armatei Roșii a lui Stalin, oameni de diferite naționalități – lituanieni, prusaci, polonezi, letoni și estonieni, atât civili, cât și soldați – aduși la un loc de marea mașinărie a războiului, care ia cu sine vieți și îi distruge pe cei rămași pentru totdeauna. Autoarea creează imagini extraordinar de vii, care te marchează și te revoltă, creând coloane de oameni care mărșăluiesc obosiți pe străzi nesigure din dorința de a scăpa și de a se întoarce la cei dragi, pe care încă speră că îi vor mai prinde în viață, aceasta fiind flacăra care le ține vie speranța și motivul care îi face să înainteze cu toate că, de cele mai multe ori, îi cuprinde disperarea și sunt pradă foametei și lipsei unui acoperiș deasupra capului în plină iarnă. Totul în jurul lor este pustiu, totul este dezolant, oglindind deznădejdea din sufletele oamenilor ajunși acum la capătul puterilor.
Mă așteptam să plâng citind „O mare de lacrimi”, am aflat detalii din spatele scrierii acestui roman în cadrul întâlnirii din primăvară cu Ruta Sepetys, însă nu am anticipat deloc întreaga durere pe care încă o voi purta cu mine la mult timp după ce voi închide ultima pagină a cărții. Acum, pot spune că înțeleg pe deplin titlul romanului și că semnificațiile acestuia îmi sunt impregnate adânc în suflet și în minte, ca un fel de memento colectiv al unui dezastru maritim mult mai mare ca proporții decât cel al navelor Titanic și Luisitania, însă mult mai puțin celebru doar pentru că aceia care l-au produs au preferat din rușine sau de teamă că au făcut o mare greșeală, sau poate doar ca un semn al vinei permanente care a rămas după aceea, să-l treacă sub tăcere, să îl lase în istorie scris parcă doar cu o cerneală invizibilă, căci prea puțini sunt cei care au auzit de scufundarea navei Wilhelm Gustloff, cu toate că au murit aproximativ 9000 de suflete, dintre care 5000 au fost copii nevinovați, iar restul răniți și femei.

50528138_297626997773532_6554055871050022912_n
Cea de a șasea lectură a lunii ianuarie m-a surprins foarte tare prin profunzime și complexitate, în ciuda faptului că face parte dintr-o colecție pentru copii. „Trandafirii din Mexic” este o poveste despre străduință, putere interioară, rezistență și răbdare în față încercărilor vieții, luptă pentru a continua indiferent de circumstanțe și despre adaptarea la o nouă viață. Povestea Espranzei aduce cu sine o anumită gingășie specifică vârstei (are doar treisprezece ani), precum și o doză de candoare și îți oferă o stare de bine la final, oferindu-ți motivația necesară de a merge mai departe indiferent de greutățile pe care viața ți le scoate în cale și de pierderile pe care le suferi în această cursă pentru supraviețuire. Mi-a rămas în minte un citat pe care mi l-am întipărit cu putere în gând și pe care am de gând să îl aplic cât mai des în viața de zi cu zi, mai cu seamă că sunt destul de impulsivă de obicei:

„Ai puțină răbdare și fructul o să-ți cadă în palmă.”

         Autoarea, asemeni Rutei Sepetys, pornește povestea sa de la un fapt real, pe care îl îmbracă în cele mai frumoase haine și îl prezintă în fața cititorilor săi, emoționându-i și făcându-i să citească totul cu sufletul. Copilăria ei a fost plină de povești adevărate spuse de bunica ei pe când croșeta păturici cu modele în zigzag (un simbol care apare și în cartea sa, ca o formă a greutăților pe care le ai de străbătut în viață: mai urci un munte, mai cobori o vale, principalul este să rămâi drept într-o lume strâmbă și să lupți pentru tine și cei dragi). Ea îi spunea despre drumul greu parcurs de ea din momentul părăsirii țării natale, Mexic, și până la ajungerea în Statele Unite ale Americii și începerea unei noi vieți. Asemeni personajelor sale, ea a trăit într-o tabără a refugiaților, a fost martora grevelor din agricultură petrecute în anii 1930 din dorința de a primi un câștig decent, pe măsura muncii prestate, și a trăit cu frica trimiterii înapoi acasă dintr-un capriciu al autorităților. Toate aceste aspecte ale vieții de emigrant sunt surprinse din plin în romanul nepoatei, care a pus la baza istoriei de viață a personajelor sale crâmpeie din traiul bunicii sale.

50728435_1094686137359826_7465511209014394880_n
Cartea aceasta mă aștepta de extrem de mult timp, iar acum regret sincer că am lăsat-o atât de mult timp să lâncezească pe rafturile bibliotecii. „Suflete în noapte” este un roman atipic față de cărțile pe care obișnuiesc să le citesc, în sensul că este scris într-o manieră destul de criptică, cinematografică, cu replicile lăsate libere, fără semne grafice care să anunțe cititorul de existența acestora, începe și destul de brusc, introducându-te direct în poveste, fără niciun fel de preambul, însă consider că tocmai aceste chestiuni îi conferă o frumusețe aparte. Cartea ți se lipește de suflet și îți dă puterea și motivația de a o lua mereu de la început, de a nu te considera prea bătrân pentru a o lua de la capăt, pentru a iubi, pentru a trăi la intensitate maximă fiecare clipă și fiecare experiență în parte. Romanul are o candoare proprie, oferindu-ți imaginea aceea de bătrânei pe care îmi doresc din tot sufletul să o văd cât mai mult în viața de zi cu zi: aceea mereu cu zâmbetul pe buze, mereu ținându-se de mână și privindu-se cu dragoste în orice loc, mereu gata să îți ofere un crâmpei din înțelepciunea acumulată de-a lungul vieții, dar fără a îți impune nimic, știind când să stea deoparte și să te lase pe tine să acționezi și când să acționeze pentru binele celui de lângă ei.

51070830_296629584225425_3800573752291360768_n.jpg
În ianuarie, am făcut pentru prima dată cunoștință cu Kate Morton, o autoare ce mi-a devenit extrem de dragă. „Casa de lângă lac” este un roman de tip puzzle, cu un puternic impact emoțional asupra cititorilor săi. Este o carte despre iubire, familie, sacrificiu, decizii radicale luate de dragul celor mai apropiate persoane, precum și despre oameni și modul nostru de raportare la evenimentele din jurul nostru. Kate Morton ne arată că nu posedăm adevărul suprem niciodată și că oamenii dețin doar crâmpeie dintr-un întreg, cele mai multe dintre părerile lor sunt formate de experiențele avute în timp și de evenimentele la care au luat parte. Te poți înșela amarnic făcând supoziții și poți constata că nu îi cunoști atât de bine pe cei de lângă tine și că, de fapt, nici nu te-ai străduit vreodată. Ai mers cu încrâncenare pe părerile pe care ți le-ai format despre cei de lângă tine, pe bucățile pe care le-ai văzut și ai ratat tocmai esențialul. Ca în viață, de altfel. Ne cramponăm de niște idei preconcepute, îi vedem pe cei din jur doar într-o anumită lumină, ne gândim prea mult la noi înșine și la trăirile noastre și nu ne mai facem timp să îi întrebăm pe cei din jur ce cred sau ce simt cu adevărat. Secretele și emoțiile puternice le îngropăm adânc în noi, în adâncimi de ființă, iar carcasa poate fi de multe ori alunecoasă pentru cei de lângă noi, cărora le scapă multe lucruri. Autoarea ne arată că am putea avea parte de o lume mai bună dacă ne-am opri puțin din alergătură și dacă am încerca să îl cunoaștem mai mult pe cel de lângă noi, fie el parte din familie sau prieten.
Kate Morton a reușit să creeze un roman surprinzător, cu o acțiune extraordinar de alertă, plină de suspans și de emoție. Cele două povești cu iz detectivist (da, sunt două povești la care trebuie aflat adevărul, una din prezent și una din trecut) au în prim-plan copii, iar acest fapt emoționează încă și mai tare. Intriga este extrem de bine construită, iar personajele sunt credibile, parcă le și vezi ieșind din carte și spunându-ți povestea lor. Autoarea te induce în eroare de-a lungul derulării acțiunii și, chiar când crezi că ai întrezărit ce anume se va întâmpla pe mai departe și că ai găsit cheia ce îți oferă rezolvarea misterului, dai de o nouă răsturnare de situație. Toate ipotezele îți sunt distruse una după alta, iar la final ești luat în totalitate prin surprindere și înțelegi că, de fapt, ai greșit, că la rândul tău ai făcut niște supoziții care nu au nimic de a face cu realitatea. Cu toate acestea, rămâi cu gândul la povestea asta și te întrebi câte sacrificii poate face o mamă pentru bunăstarea copiilor ei și câte poate îndura o soție din dragoste pentru soțul ei.

cats
Ultima carte citită în luna ianuarie mi-a fost recomandată în repetate rânduri, nu știu de ce nu m-am mobilizat până acum să o citesc. „Îndrăgostită de un masai” de Corinne Hofmann este genul acela de carte pe care îl parcurgi cu sufletul și care te ține puternic ancorat între paginile sale. Autoarea surprinde tocmai prin exotismul poveștii și prin extraordinar și neobișnuit. Este o carte autobiografică prin care Corinne își prezintă experiența ei de viață într-un colț uitat de lume de care s-a îndrăgostit: Kenya, Africa. Este europeancă la origini, născută și crescută în Elveția, însă, o simplă vacanță alături de iubitul ei pe continentul african îi dă întreagă viață peste cap. Ea alege să renunțe la tot ceea ce avea acasă și nu era puțin lucru, căci era proprietara unui magazin de haine, să rupă legătura cu Marco și să se mute în Kenya, unde a simțit pentru prima dată fiorii dragostei la prima vedere și nu față de oricine, ci de un războinic masai care i s-a părut a fi perfecțiunea în persoană. Tocmai acesta este ineditul situației, pentru că ea nu trăiește o poveste de iubire tipică, nu petrece mult timp cu cel care i-a cucerit inima, Lketinga, însă simte că el este bărbatul alături de care vrea să își petreacă întreaga viață, indiferent de cât de multe are de pierdut din acest motiv.

Am două cărți preferate ale lunii ianuarie și anume „Înainte să fim ai voștri” și „Casa de lângă lac”, pentru că amândouă sunt romane de excepție, care m-au făcut să trec prin toate stările posibile citindu-le. Am avut parte și de două dezamăgiri: „Împărăția pământului” și „Adulții ăștia!”, care nu sunt neapărat cărți slabe, ci doar eu cred că le-am citit când nu era momentul pentru ele.
Voi câte cărți ați citit în ianuarie? Care v-au plăcut cel mai tare și care v-au dezamăgit?

 

 

Publicitate

8 gânduri despre ”JURNAL DE LECTURĂ: PE ARIPI DE POVESTE – CĂRȚI CITITE ÎN LUNA IANUARIE

  1. anasylvi zice:

    Am citit 11 carti, bune si foarte bune. Preferata mea a fost „Extraordinarele circumstante ale vietii lui Weylyn Grey”. Imi plac cartile citite de tine, mai ales „Suflete in noapte” – o gasesc foarte tentanta.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mirela Barbalata zice:

    Eu am citit 10 carti. Toate au fost frumoase dar cea care m-a emotionat pana la lacrimi a fost „Dincolo de viata. Jurnal de copil” a lui Marius Albert Negut.
    Spor in continuare!

    Apreciat de 1 persoană

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Mulțumesc din suflet! ❤ Și la mine am remarcat că sunt din ce în ce mai rar astfel de lecturi, cred că e un semn că trebuie să iau măsuri. „Trandafirii din Mexic” mi-a oferit curajul necesar de a mai citi și alte cărți din aceeași colecție.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.