ATUNCI CÂND ÎȚI PLOUĂ ÎN SUFLET, FĂ-ȚI O UMBRELĂ DIN AMINTIRILE DRAGI!

De  cele mai multe ori, sunt o fire optimistă și foarte greu reușește ceva să mă pună la pământ, pentru că am obiceiul de a vedea ceea ce este mai bun în orice, chiar și într-o înfrângere. Însă, sunt și anumite momente când pic în butoiul cu melancolie și când mi se face extrem de dor de oameni și de circumstanțe, de oameni dragi care nu îmi pot fi acum alături, deși m-aș dori să îi strâng în brațe pentru o eternitate și să nu le mai dau drumul niciodată. În astfel de clipe, încerc pe cât posibil să îmi aduc în minte toate amintirile frumoase și să nu mă las copleșită de emoții.

Nu știu câți dintre voi știți, însă fratele meu nu mai stă în țară de aproximativ cinci ani, casa lui devenind acum Marea Britanie. Între noi, este o diferență de doar un an și jumătate, însă aceasta poate se mai cunoștea puțin când eram mai mici, acum, nici măcar nu mai e sesizabilă. A fost și este în continuare cel mai bun prieten al meu, sprijinitorul meu în absolut orice fac și, în același timp, cel care îmi arată atunci când greșesc. În el am cea mai mare încredere întotdeauna. Atât timp cât se află în Londra, nu e mare lucru, nu simt distanțele, trăiască face time-ul, însă lucrurile se schimbă după ce el se întoarce acasă și stă o perioadă aici, după care trebuie să plece din nou.

Am observat că îmi este din ce în ce mai greu să accept plecările, despărțirile cu inima deschisă. Mă obișnuiesc să împart din nou momente cu el, după care golul se simte mult mai puternic în suflet la plecare. E ca și când mi-aș smulge o bucată din suflet și locul acela refuză să se mai umple la loc. Simt așa o nostalgie și o melancolie greu de definit și aș vrea să am aripi să zbor departe și, în același timp, să pot oricând să mă întorc acolo unde sunt acum.

De fiecare dată când pic în butoiul cu melancolie și dorul mă cuprinde în îmbrățișarea sa, aducând în același timp nenumărate furtuni în suflet, mă întorc spre momentele frumoase petrecute împreună, spre toate zâmbetele și căldura sufletească simțite. îmi găsesc refugiul în clipele pline de dragoste și, astfel, parcă simt un pic de alinare în asta. De fiecare dată când ne plouă în suflet, ar trebui să construim o umbrelă din amintirile minunate și să ne refugiem acolo, la adăpostul ei, punând un  grătar pe suflet pentru ca toate dezamăgirile și durerile să rămână acolo… mai ales când nu există cineva alături de noi care să ne sufle în suflete.