RECOMANDĂRI DE CĂRȚI ROMANTICE

În fiecare lună, am făcut o tradiție pe  grupul Crâmpeie de suflet din a citi cărți aparținând unui anumit gen literar. Pentru că ne aflăm în luna iubirii, în februarie am decis să citim cărți romantice, dorindu-ne să alungăm puțin frigul de afară cu niște povești de iubire minunate.

Nu știu cum sunteți voi, însă eu, din când în când am nevoie să citesc povești de iubire, iar literatura abundă în cupluri ce au darul de a ne face să visăm la posibilitatea obținerii puterii prin intermediul dragostei. Acesta este sentimentul cel mai înălțător și mai minunat care există în lume, iar istoriile de iubire au darul de a ne face să simțim că ne înălțăm pe cele mai înalte culmi. Autorii de cărți romantice ne creează lumi feerice, în care ne face plăcere să ne cufundăm, evadând din lumea reală pentru un timp și îndrăgostindu-ne de personaje și de evenimentele pe care acestea le traversează.

Prin acest articol, vă propun o selecție de romane de dragoste, care mie mi-au încântat sufletul și mi-au făcut inima să tresară.

„Îmbrățișează-mi defectele” este un roman pe care îl recomand cu drag. Scris din perspectiva Mariei, te determină să te pui în locul ei și să îi înțelegi suferința. Cartea este o poveste de dragoste, dar, în egală măsură, este o poveste despre căutarea și regăsirea de sine, despre refacerea propriei persoane din propria cenușă, despre iertare și despre încercarea de a merge mai departe chiar și când sufletul este crăpat asemeni unui vas și tot pierde din interior sentimente diverse. Este un roman despre visuri pierdute și speranțe regăsite, despre o estetică a urâtului pe care viața o scoate câteodată în fața anumitor persoane, dar și o poveste despre renaștere și despre reîntregire sufletească prin iubire, care vine să distrugă neiubirea.

„Îndrăgostită de un masai” de Corinne Hofmann este genul acela de carte pe care îl parcurgi cu sufletul și care te ține puternic ancorat între paginile sale. Autoarea surprinde tocmai prin exotismul poveștii și prin extraordinar și neobișnuit. Este o carte autobiografică prin care Corinne își prezintă experiența ei de viață într-un colț uitat de lume de care s-a îndrăgostit: Kenya, Africa. Este europeancă la origini, născută și crescută în Elveția, însă, o simplă vacanță alături de iubitul ei pe continentul african îi dă întreagă viață peste cap. Ea alege să renunțe la tot ceea ce avea acasă și nu era puțin lucru, căci era proprietara unui magazin de haine, să rupă legătura cu Marco și să se mute în Kenya, unde a simțit pentru prima dată fiorii dragostei la prima vedere și nu față de oricine, ci de un războinic masai care i s-a părut a fi perfecțiunea în persoană. Tocmai acesta este ineditul situației, pentru că ea nu trăiește o poveste de iubire tipică, nu petrece mult timp cu cel care i-a cucerit inima, Lketinga, însă simte că el este bărbatul alături de care vrea să își petreacă întreaga viață, indiferent de cât de multe are de pierdut din acest motiv.

„Parfumul dragostei” este o poveste diafană despre pierderi și regăsiri, despre magie și dragostea care o însoțește, care aplică o rețetă plină de candoare pentru a ajunge la un final fericit. Se ia o fetiță de numai șase ani rămasă orfană, care și-a pierdut mama mult prea devreme, în urma unui accident, fapt care o face să îi scrie lui Moș Crăciun cerându-i nici mai mult, nici mai puțin decât o nouă mămică. Apoi, se adaugă un burlac convins, pentru care raționalul este pe primul plan, considerând că poveștile și magia sunt desuete, care, atins de cerința neobișnuită a nepoatei sale, este hotărât să își găsească o soție. Se adaugă o femeie ce nu mai crede în puterea dragostei și a căsătoriei, căci cancerul a transformat-o în văduvă înainte de vreme. Toate acestea se condimentează cu multă dragoste, cu înțelegere, cu poftă de viață, cu împlinire, comunicare și plăcerea de a sta în preajma persoanei potrivite, iar succesul este garantat.

„Inimi chimice” este un roman cu un mesaj extrem de puternic și de profund cu privire la iubire. Aceasta nu este romanțată și pusă pe un piedestal sau transformată într-un element perfect, ci este considerată a fi un factor important în viață omului, care îl înalță, îl face să prindă aripi, însă nu este deloc un sentiment perfect, ci este frumos așa, în imperfecțiunea lui. Mai mult decât atât, asemeni tuturor lucrurilor de pe acest Pământ, și iubirea este o trăire sortită eșecului, nu este eternă, este supusă efemerității și surprizei, nu știi exact cât anume va dura, însă trebuie să înveți să te bucuri de ea atât timp cât este, să iei tot ceea ce este mai bun din persoana de lângă tine, să păstrezi cu tine amintiri de neuitat și să mergi mai departe cu învățăturile pe care aceasta ți le-a oferit, cu lecțiile pe care ți le-a transmis, asemeni tuturor evenimentelor prin care trece omul de-a lungul vieții:

„Însă dragostea e științifică, frate. Adică este vorba doar despre o reacție chimică în creier. Uneori, reacția asta ține o viață întreagă, se repetă iar și iar. Alteori nu. Uneori se produce o explozie ca o supernova și apoi elementul se risipește treptat. Suntem cu toții doar inimi chimice. Oare dragostea e mai puțin sclipitoare din cauza asta? Eu nu cred. De asta nu pricep de ce lumea nu vrea să se căsătorească explicând că «în 50% din căsnicii, se ajunge la divorț». Dragostea dispare, dar asta nu înseamnă că nu a fost adevărată.”

„Cuvinte în albastru intens” este un roman de un lirism pur, de o frumusețe absolută, cu o poveste răvășitoare, care ne ajută să ne regăsim prin intermediul paginilor cărților, urmând exemplul personajelor create de Cath Crowley. Este deopotrivă o poveste de iubire, de regăsire de sine prin intermediul ajutorului celor din jur, precum și o poveste a dragostei de lectură.

Am descoperit-o pe autoarea Virginia Henley anul trecut, când am citit primul volum al romanului „Pasiunea unei femei”. Mi-a plăcut stilul, dar cărții parcă îi lipsea ceva, acel element de originalitate care să mă determine să mă îndrăgostesc în mod iremediabil de personajul principal, Bess Hardwick. Cred că acesta este și motivul pentru care am amânat atât de tare citirea celui de al doilea volum. Acum, îmi pare rău că nu am făcut-o mai demult, pentru că în volumul 2 Bess se dezvoltă foarte tare, devine mult mai sigură pe sine și surprinde prin inteligență, tenacitate și capacitatea de a ieși din cele mai grele situații. Acest volum a adus în prim-plan un personaj feminin extrem de puternic, pe placul sufletului meu, un caracter care mi-a amintit și mi-a făcut dor extrem de tare de Scarlett O`Hara din celebrul „Pe aripile vântului”. Asemeni acesteia din urmă, Bess are extrem de multe ambiții, de idealuri pentru care luptă în mod constant și cu o forță extraordinară.
Dincolo de acest personaj care m-a cucerit și a ajuns în top 3 cele mai iubite personaje din toate timpurile pentru mine, Virginia Henley aduce în prim-plan evenimentele care s-au succedat cu extrem de mare repeziciune în Anglia elisabetană: moartea regelui Henric Tudor, venirea la putere a lui Mary Stuart, urmată la scurt timp de cea a imprevizibilei și mereu impulsivei Elisabeth Tudor. Detaliul istoric irumpe la tot pasul, autoarea prezentându-ne multe dintre evenimentele sângeroase, dintre intrigile și jocurile de putere care au loc la Curte. Am înțeles în sfârșit rolul Turnului Londrei, pe care l-am văzut în vizita mea în Anglia… Acum, pare o construcție minunată, însă, în ciuda unor lei de bronz care tronează peste o groapă, nimic nu te lasă să observi din exterior toate torturile și dramele care au avut loc în interiorul acestuia din dorința unor oameni nemiloși de a își vedea împlinite ambițiile și visurile.

Pe lângă detaliul istoric, Virginia Henley ne face părtași la niște povești de iubire absolut minunate, care aduc cu sine anumite scene destule de fierbinți și sentimente puternice, pe care, de multe ori, le întâlnești doar o singură dată în viață sau treci pe lângă ele, fără a le sesiza în noianul de chestiuni zilnice. Deși nu credea că este posibil și că iubirea vieții ei s-a stins prematur, Bess va avea parte de o mare surpriză și va descoperi că este una dintre puținele norocoase de pe această planetă pentru care iubirea adevărată apare de mai multe ori.

„Suflete în noapte” este un roman atipic față de cărțile pe care obișnuiesc să le citesc, în sensul că este scris într-o manieră destul de criptică, cinematografică, cu replicile lăsate libere, fără semne grafice care să anunțe cititorul de existența acestora, începe și destul de brusc, introducându-te direct în poveste, fără niciun fel de preambul, însă consider că tocmai aceste chestiuni îi conferă o frumusețe aparte. Cartea ți se lipește de suflet și îți dă puterea și motivația de a o lua mereu de la început, de a nu te considera prea bătrân pentru a o lua de la capăt, pentru a iubi, pentru a trăi la intensitate maximă fiecare clipă și fiecare experiență în parte. Romanul are o candoare proprie, oferindu-ți imaginea aceea de bătrânei pe care îmi doresc din tot sufletul să o văd cât mai mult în viața de zi cu zi: aceea mereu cu zâmbetul pe buze, mereu ținându-se de mână și privindu-se cu dragoste în orice loc, mereu gata să îți ofere un crâmpei din înțelepciunea acumulată de-a lungul vieții, dar fără a îți impune nimic, știind când să stea deoparte și să te lase pe tine să acționezi și când să acționeze pentru binele celui de lângă ei.

„Confess” este un roman de o sensibilitate aparte, care îți încântă inima cu o poveste de dragoste ce reușește să depășească toate greutățile și zidurile ce le sunt ridicate în față. Dincolo de istoria unei iubiri ce se ițește cu o rapiditate uluitoare, asemeni plantelor ce cresc mai tare după furtuni, autoarea ne prezintă modul în care acționează legăturile de rudenie și puterea sacrificiului de care sunt capabili pentru cei dragi atât a părinților, cât și a copiilor deopotrivă. Emoțiile care te încearcă pe tot parcursul citirii acestei cărți sunt unele extrem de puternice și, uneori, ți-ar plăcea să te bucuri de un soi de putere magică prin intermediul căreia să reușești să rupi orice fel de bariere și să pătrunzi direct între paginile sale. Am avut lacrimi în ochi de la prima și până la ultima pagină și am ținut pumnii strânși cu putere pentru ca personajele dragi să ajungă să își unească destinele.

Romanul „Mulțumesc pentru amintiri” este dovada clară că autoarea nu știe să creeze altceva în afară de istorii de viață emoționante, care se împletesc cu dramele personale, cu elementele de filosofie și cu implicarea inimilor în relații de iubire magice, aducând în prim-plan personaje feminine extraordinar de puternice, ce trec prin viață găsindu-și forța în elementele exterioare, care au darul de a le face să își dorească să meargă mai departe și să spere la mai bine, fie că este vorba de o văduvă care primește alinare de la soțul mort, care îi trimite lună de lună scrisori de încurajare, fie de o femeie ahtiată după muncă ce își găsește un prieten imaginar sau, ca în cazul de față, de o mamă care și-a pierdut copilașul încă nenăscut și, odată cu el, și bărbatul ce îi fusese alături ani de zile. Cecelia Ahern se dovedește a fi o bună cunoscătoare a adâncimilor de fragilitate ale ființelor umane, iar cel care a citit măcar o singură carte de-ale sale îmi va da dreptate. Ea este o fină analistă a psihicului uman și, la fel cum le oferă eroinelor sale o cale de ieșire din orice impas și le conduce spre un final fericit, scriitoarea reușește să imprime și minților noastre aceeași stare de bine și dorința de a lupta pentru cele mai tainice visuri ale sufletului, fără putința de tăgadă, căci viața este scurtă și nu e nevoie să ne grăbim spre chestiuni inutile, ci doar spre ceea ce ne face cu adevărat mulțumiți și fericiți în fiecare clipă a vieții noastre.

„Un Crăciun de neuitat” reunește două povești fermecătoare, pline de umor și de emoție, care te transpun în atmosfera sărbătorilor de iarnă. Este genul acela de carte care îți oferă la final o stare de bine, îți încălzește sufletul și te face să vrei să petreci mult mai mult timp alături de familie, de prieteni și de toți oamenii aceia dragi care formează universul tău cotidian. Autoarele ne îndeamnă la a ne bucura mult mai mult de timpul de calitate petrecut alături de oamenii ce ne locuiesc în suflet, să ne bucurăm mult mai mult de lucrurile mărunte, să fim mai buni, mai toleranți și mai plini de iubire.

„O logodnă foarte lungă” este un roman al contrastelor, pentru că aduce în fața noastră întreaga mizerie și urâțenie pe care războiul le creează, cu vieți pierdute în van, și frumusețea unor povești de dragoste ce trec de timp și spațiu și care rezistă chiar și în fața morții, asemeni marilor istorii de amor ale omenirii. În prim-plan, se află povestea lui Mathilde și a lui Manech, însă, dincolo de aceasta, întrezărim din scrisori istorii asemănătoare acesteia, căci povestea lui Mathilde este cea a multor altor femei ce au fost nevoite să își caute iubiții, logodnicii sau soții pierduți într-un război mult prea nedrept, care a răpit vise, speranțe și vieți, punând totul sub semnul hazardului. În plus, cartea are puternice accente detectiviste, pentru că Mathilde încearcă să afle adevărul cu privire la logodnicul său, adunând indicii după indicii și punând cap la cap piese ale unu puzzle dificil, indiferent de ceea ce i se spune și de câte aripi îi sunt retezate, iar acest fapt face ca romanul să devină mult mai palpitant, în ciuda începutului destul de static.

India anului 1930. Arome de nucșoară, chili și coriandru. Parfum de iasomie, tămâie și mosc. Miros simplu de pământ proaspăt și aroma nisipului din deșert. Chiparoși, palmieri și portocali. Rajputana, Delhi și Udaipore. Colonade, marmură albă și acoperișuri de la înălțimea cărora ți se dezvăluie o întreagă lume. Palate, rajahi, atmosferă de poveste. Bazaruri pline de culoare și de savoare. Exotism și natură luxuriantă. Un amestec de Orient și Occident.
Toate cele menționate creează fundalul pe care se construiește acțiunea romanului „Înainte de ploi” scris de Dinnah Jeffries. Atmosfera pe care autoarea reușește să o redea în opera sa este cea care face întreg deliciul. Prin intermediul acesteia, ți se induce o stare permanentă de visare. Poți vizualiza cu claritate toate locurile descrise în carte și parcă te și vezi făcându-ți bagajele și plecând să te descoperi la nivel spiritual și să îți găsești liniștea sufletească în îndepărtata Indie. Tocmai cadrul este cel care facilitează povestea de iubire care stă la baza acțiunii romanului, căci un asemenea loc te îndeamnă, parcă, să te îndrăgostești. Fără acesta, istoria de amor nu ar fi fost credibilă și încă mai cred că era potrivit finalul oferit înainte de adevărata finalitate a cărții, însă aceasta este o cu totul altă poveste.

„Maitreyi” este un roman al experienței, un periplu printre simțămintele personajului narator, care își mărturisește cu mare sinceritate experiențele de viață inedite trăite în casa șefului său, Narendra Sen, unde a simțit pentru prima dată fiorii dragostei adevărate și unde a trăit întâia dată dăruirea totală de dragul celui de lângă tine. De asemenea, este un roman unic în literatura română prin prisma exotismului ce abundă între paginile sale, precum și a fidelității cu care autorul redă întâmplările  de atunci, întorcându-se către el, cel de atunci, prin prisma confesiunii cuprinse în jurnalul său. Observăm primul contact al lui Allan cu obiceiurile indiene, ce i se păreau barbare și primitive, după care urmează îndrăgostirea de tot ceea ce are India mai bun de oferit, de toate acele sentimente pure, neprelucrate, de intensitatea tuturor trăirilor, care pot fi provocate chiar și de un simplu obiect, așa cum este un arbust obișnuit, urmat de vindecarea prin asceză în Himalaya și întoarcerea la o viață normală, de european. Este un fel de joc al seducției care se petrece pe două planuri: atât la nivel personal, prin schimbarea percepției asupra sinelui și a lumii în general, cât și la nivel sufletesc, prin apropierea de Maitreyi, fapt care se petrece ca în marile romane de dragoste.

„Război în doi” aduce în prim-plan o poveste drăguță, un joc de-a șoarecele și pisica între doi adolescenți, care încearcă să descopere împreună secretele dragostei. Este o lectură ușurică, care ne arată că dragostea poate apărea în cele mai neașteptate momente și că aceasta are darul de a te face să uiți de tot și de toate.

„Golful dragostei” ne face să ne imaginăm iubirea ca pe o pasăre cu aripi gingașe, albe, pregătită să zboare spre cel iubit, chiar sau mai ales atunci când acestuia îi lipsește sufletul, adică atunci când este mai mare nevoie de sentimente puternice, capabile să rupă orice fel de blestem. Este o poveste despre lumea care multora le rămâne ascunsă, în ciuda faptului că mulți recunosc că există un strop de magie în tot ceea ce există în jurul lor, despre lumea vrăjitoarelor, care sunt bântuite de un blestem ce duce la moartea celui iubit, ca și cum superputerile avute conduc la absența oricăror altor puteri sau senzații, ca și cum sentimentele le sunt interzise acestor femei, fără niciun drept de a schimba ceva, de a modifica destinul implacabil. Aceasta până când apare o vrăjitoare cu o forță interioară net superioară celorlalte, care este capabilă de sacrificiul suprem pentru cel iubit, indiferent de piedicile care îi sunt scoase în față, precum legăminte de legare a dragostei, blestemul vrăjitoarei, vraja de longevitate, lipsa sufletului și a unei călăuziri propicei. Este o poveste despre lăsarea în voia propriilor instincte și urmarea lor cu sfințenie, fapt care conduce la o iubire indestructibilă.

„Doi la pătrat, un singur pat” aduce în prim-plan viețile a patru personaje diferite, legate unele de altele printr-un trecut comun sau prin intermediul împrejurărilor favorabile. Este un roman despre realitatea de zi cu zi, în care timpul tot mai absent ne obligă de cele mai multe ori să acționăm pe repede înainte sau să ne cufundăm în problemele zilnice, fără a mai observa nimic în jur în afară de propriile sentimente, fără a ne gândi că poate și cel de lângă noi este în aceeași situație. Georgiana Vâju aduce în prim-plan povești reale, creionate cu măiestrie, ce devin extrem de vii, de parcă am asista la o piesă de teatru modern, în care caracterele se învârt printre noi și ne iau de mână, făcându-ne părtași la ceea ce li se întâmplă. Poate tocmai din această cauză, întâlnim pe tot parcursul comicul de situație combinat cu cel de limbaj, care transformă acțiunea în ceva spumos, alert și plin de autenticitate și credibilitate.

„Dincolo de tăcere” este o poveste captivantă despre miracole, destin, despre forța acestuia de a te atrage pe acele cărări ale vieții care ți-au fost dinainte creionate, făcându-te să nu te afli neapărat acolo unde îți doreai să fii, ci exact în locul care ți-a fost menit, despre care nici măcar nu știai că există sau că te așteaptă. Este un roman despre puterea iubirii de a trece peste orice, chiar și peste trădarea supremă pe care ți-o aduc oamenii cei mai dragi, despre puterea eliberatoare a iertării și despre regăsirea de sine.
Este o poveste desprinsă parcă din cărțile de povești de atunci când eram mici sau o copie fidelă a unuia dintre filmele marca Hallmark, cu acele locuri idilice și oameni gata să acorde o șansă tuturor, fără ca măcar să întrebe despre trecut sau despre motivele care te-au dus în acel punct. Cartea te învață doar să fii, acum și aici, vindecându-ți pe parcurs rănile sufletești, pansând cicatricile și mergând mai departe, pentru un alt început. Este un roman despre iubirea de sine, despre iubirea de cei din jur, care te face să te întorci spre tine, astfel încât să vezi totul cu alți ochi și să fii capabil să depășești orice, pentru că mereu există putere în noi, mereu este ceva acolo gata să ne primească, trebuie doar să observăm, să ne dăm seama de acest fapt.

Mircea Eliade este unul dintre autorii români pe care îi iubesc cel mai tare, cu el, știu sigur că voi avea parte întotdeauna de o experiență unică, odată cu fiecare citire/recitire a unui roman de-ale sale, că voi descoperi mereu noi simboluri și sensuri ascunse, indiferent de câte ori voi citi o carte scrisă de el. „Nuntă în cer” este romanul care m-a introdus în universul autorului, chiar mai înainte de nuvela „La țigănci”, obligatorie la școală. De data asta, am intrat un pic mai greoi în atmosfera cărții, chiar am vrut în primă fază să o abandonez pentru altă dată, căci am impresia că, de regulă, cărțile sunt cele care își aleg cititorii și, oricum, pentru opera lui Eliade ai nevoie de o anumită stare. Nu am lăsat-o deoparte și bine am făcut, pentru că am regăsit stilul său inconfundabil și m-am afundat total în cele două povești prezente în interiorul său. Curios lucru, la vârsta matură, mi-a plăcut mult mai tare povestea lui Mavrodin decât cea a lui Hasnaș, deși, în adolescență, fusese exact pe dos. Cred că l-am înțeles mult mai bine de data aceasta și am iubit modul acela de sus din care este privit trecutul, ca și cum ambele personaje ar ieși din timp și din spațiu și ar privi de sus, de pe o scenă, întâmplările la care au luat parte, evenimentele care le-au schimbat în totalitate existență.
Dincolo de a fi o poveste de dragoste, „Nuntă în cer” este un roman pe tema arhetipului feminin, al acelui etern feminin, capabil să se dăruiască total dacă găsește persoana potrivită care să o înțeleagă și susțină. Miturile și simbolurile sunt la rândul lor prezente, ducându-ne cu gândul spre timpuri imemorabile, când bărbații și femeile practicau jocul dragostei, încercând în permanență să îl cucerească pe cel de lângă ei.

„Încă aud muzica noastră în gând” este un roman epico-liric, în care se împletesc teme diverse, dar extrem de actuale, precum familia, iubirea, împlinirea visurilor și prietenia care trece peste orice, doar pentru a îl vedea pe celălalt fericit. Autoarea aduce în prim-plan o poveste de iubire extrem de diafană, acea dragoste capabilă să mute chiar și munții din loc, care atinge aproape dimensiunile unui basm prin forța cu care își ghicesc gândurile cei doi îndrăgostiți și prin susținerea pe care și-o oferă reciproc. Dincolo de aceasta, romanul are o notă de mister, pe care nu o prevăzusem deloc. Prologul anunța oarecum acest lucru, însă autoarea a fost atât de camelonică și așa de tare a schimbat firul narațiunii încât chiar a ajuns să mă facă să cred că totuși mă înșelasem și că pot avea încredere că totul va fi bine. Ultimele pagini au fost o reală surpriză, chiar dacă, poate, a fost un pic cam precipitat și totul s-a desfășurat pe repede înainte, însă, per total, a fost unul care mi-a plăcut și m-a surprins. În general, autoarea m-a impresionat în mod plăcut cu acest roman, care este scris un pic diferit față de ceea ce cunoscusem până acum, cu o mai mare forță narativă și într-un ritm mult mai alert și mai credibil, mult mai aproape de realitatea imediată și de chestiunile cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Este o poveste care îți atinge sufletul, care îți transmite acea stare de bine și acea muzică a iubirii care te face să plutești, să visezi și să îți analizezi propriile visuri și ambiții, să le dai mai multă atenție și să muncești mult mai mult pentru a le atinge.

„Nu te împiedica de mine, te implor” este un roman psihologic cu multe accente romantice și filosofice, care aduce în discuție iubirea, acea iubire simplă, pură, care te poate face să te înalți până în cele mai înalte sfere atunci când îți este împărtășită sau te poate coborî în cele mai tenebroase abisuri atunci când nu știi exact ce anume să aștepți de la cel care este regele sufletului tău. Este un roman despre cunoașterea de sine și vindecarea sufletului prin introspecție și fină analiză psihologică. Este o minunată introducere în lumea Anei, care se contopește la un moment dat cu cea a lui Iv, pe care abia aștept să o descopăr mai mult în următorul volum (descrierea acestuia din final anunță o acțiune extrem de amplă).

„Vise spulberate” are de toate: romantism, acțiune, suspans, umor, peisaje care te fac să vrei rucsacul în spate și să pleci la drum, are, nu știu, acea magie care te face să te afunzi cu totul în poveste. Personajele sunt extrem de bine conturate și de complexe, au urcușuri și coborâșuri și, da, recunosc, la un moment dat aș fi vrut să pot să fiu în fața protagoniștilor pentru a îi scutura puțin de umeri și a îi determina să se trezească la realitate și să facă tot ceea ce le spune sufletul, lăsând preconcepțiile deoparte. Am avut câteva discuții imaginare atât cu Lily, cât și cu William, recunosc, așa, ca de la cititor la personaj sau ca de la prieten la prieten, căci atât de mult le simți trăirile.

Mary Balogh este una dintre scriitoarele mele preferate, întotdeauna m-a cucerit cu stilul ei şi nici de această dată nu m-a dezamăgit. „Doamna cu umbrela neagră” a avut de toate: elementul surpriză, povestea de dragoste, întoarcerea în trecut, în vremea crinolinelor, şi un umor greu de egalat, care m-a făcut să râd în hohote încă de la primele pagini.
Citind acest roman, parcă vezi în faţa ochilor o comedie romantică extrem de savuroasă, în care personajele principale sunt atât de spumoase, încât nu ai cum să nu le îndrăgeşti. Bunătatea şi naivitatea lui Daisy Morrison, care îi priveşte pe toţi prin prisma propriei persoane, exasperarea pe care o simte Giles Fairhaven, lor de Kincade la toate acţiunile lui Daisy, iubirea lui Rose Morrison pentru sora sa mai mare, care o face să îi ierte orice mică scăpare, totul te introduce într-o atmosferă de epocă delicioasă, creând o acţiune numai bine de urmărit într-o zi de vacanţă.

„Flower” este o poveste extrem de emoţionantă despre căutări interioare, până în cele mai adânci străfunduri ale fiinţei tale, despre cunoaşterea de sine, despre emoţii, dar, mai ales, despre dragoste, acea iubire care are puterea de a rupe orice fel de barieră, de a trece dincolo de tabuurile şi limitele impuse de societate, care poate vindeca şi trezi în persoană puterea creatoare şi, mai presus de orice, de a schimba vieţi, destine, de a face persoanele să ajungă pe cele mai înalte culmi ale vieţii, de a se simţi împlinite şi fericite.

„Mândrie și prejudecată” este o poveste de dragoste de viață, de căutare a persoanei potrivite, acea persoană care să îți facă inima să tresalte și care să te împlinească. În cazul personajelor principale, acest lucru este mai greu de obținut din cauza orgoliilor care nu le permit să observe limpede ceea ce se petrece în jurul lor și, din cauza acestora, ajung la prejudecăți, care le întunecă vederile și îi fac să gândească rău unul despre altul. Pentru a ajunge să se cunoască unul pe altul și să observe calitățile celuilalt, atât Darcy, cât și Elisabeth, trebuie să lase deoparte orice fel de mândrie și prejudecată și să ajungă să se vadă cu adevărat.

Publicitate