LUKE ALLNUTT: AL NOSTRU ESTE CERUL (EDITURA HERG BENET) – RECENZIE

Mi-am dorit foarte tare să citesc „Al nostru este cerul” de Luke Allnutt. A fost un fel de atracție irezistibilă cu această carte, pornind de la coperta splendidă, care sugerează infinitul și grija pe care un părinte i-o poartă copilului său clipă de clipă, și oprindu-mă la titlul acesta cu iz de feerie: al nostru este cerul, care, la fel ca și coperta, sugerează eternitatea. Nu m-am gândit nici măcar o clipă că ar putea fi vorba despre un alt fel de veșnicie și un alt fel de cer, că titlul ar putea fi, de fapt, o metaforă pentru Paradis, pentru imposibilitatea de a mai intra în contact cu o persoană iubită în mediul fizic, cu toate că știam că romanul aduce în discuție pierderea și boala. Tocmai de aceea, îmi este foarte greu să vorbesc despre acest roman, pentru că, pe cât de mult mi-a plăcut, pe atât de dureroasă și de intimă este experiența citirii lui, încât este aproape imposibil să împărtășești cu alții tot ceea ce ai simțit, toate lacrimile vărsate pe parcursul lecturii și toate sentimentele puternice simțite. Cartea este una dintre acelea care ți se cuibăresc în suflet și care refuză să te mai părăsească, asemeni unui prieten drag, fapt pentru care este și atât de grea descrierea celor citite.

„Al nostru este cerul” este o carte dureroasă, cu o temă teribilă, cutremurătoare, însă, în egală măsură, este un roman extraordinar de frumos, de plin de emoția aceea în stare pură pe care doar iubirea nesfârșită și suferința fără margini ți-o pot oferi. Este una dintre acele cărți numai bune împotriva depresiei și a anxietății despre care vă vorbeam mai demult, pentru că romanul are puterea unei terapii de grup și ajută părinții care trec prin aceleași evenimente ca acelea traversate de cei din carte să știe că nu sunt singuri și, cu toate că durerea pierderii nu trece niciodată cu adevărat și nici nu devine mai ușoară și nici nu pare mai corectă, cu toate că acel „de ce” nu încetează să te bântuie, aceasta devine mai suportabilă odată cu trecerea timpului și permite discutarea despre ceea ce s-a întâmplat cu cel iubit.

Autorul realizează o radiografie a durerii pierderii unui copil și își trece personajele prin toate etapele premergătoare și imediat următoare morții: negare, senzația de scufundare într-un ocean fără fund, de unde nimeni nu te mai poate scoate la suprafață, neputința, încercarea de a schimba ceva, orice, acceptarea, țipătul mut de pe interior, care la unii ia forma refugiului în alcool, iar la alții în muncă, căutarea de a îți aminti cât mai multe detalii despre cel pierdut, încercarea de a face ceva pentru a îi păstra amintirea vie în memoria colectivă, precum și dorință de a discuta cu cei dragi sau chiar și cu un necunoscut despre cele prin care treci, despre toate sentimentele contradictorii, care trec de la neputință, la furie și învinovățire a celor din jur sau chiar a ta însuți. Tocmai de aceea am văzut această carte ca pe un fel de epilog, de încheiere a unui ciclu din viața unei familii fărâmate de durere și ca pe un fel de epitaf în cinstea copilului pierdut:

 „Fiecare cuvânt dă glas unei absențe, fiecare cuvânt anunță o pierdere. A ști ceva înseamnă a ști că e pierdut. Spun ceva, dar nu mai e nimic. Unde există limbă, insuficiența este verificată. Abia când un lucru dispare găsești cuvinte pentru el. Și astfel, fiecare cuvânt devine epilog, fiecare propoziție, un epitaf.” (P. F. Thomése)

Dincolo de descrierea suferinței și a efectelor devastatoare pe care acestea le aduce la nivel personal, ruinând persoana pe interior, „Al nostru este cerul” este o frumoasă poveste de iubire dintre doi adulți care se luptă să rămână unul alături de celălalt, trecând peste durerea personală și dorința de a îl învinui pe partener pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Autorul ne arată cum cei doi parteneri de viață, care odată formaseră un întreg, un tot unitar, se recompun din bucăți și încearcă să se descopere din nou, pentru a regăsi dragostea care îi condusese, la un moment dat, la aducerea pe lume a unui copil.

53739941_562014237610189_851395172427104256_n

„Al nostru este cerul” – o carte despre pierdere și regăsire prin iubire

Acum vreo doi ani, citisem „Copilul umbră”  și am crezut că este una dintre cele mai dureroase cărți citite vreodată. Însă, trebuie să recunosc că, față de acele eseuri pline de metafore, care ne prezentau subiectul pierderii unui copil, tot din perspectiva unui tată, „Al nostru este cerul” este o experiență mult mai dureroasă, pentru că speri alături de Rob Coates, tatăl din perspectiva căruia este spusă povestea, că se va întâmpla pe parcurs un miracol, că Dumnezeu va face o minune pentru un copil atât de mic, care abia a văzut un crâmpei din lumea înconjurătoare. Treci alături de Rob prin toate stările posibile: verși toate lacrimile din lume, simți nedreptatea în fața sorții nemiloase, îți vine să faci orice, să îți dai întreaga lume peste cap, doar pentru ca un copil să se vindece, ba chiar accepți și ideea unui fel de „vraci”, a medicinei experimentale, chiar dacă, adânc în interiorul tău știi că e o prostie și o înșelătorie. Nu judeci niciun fel de decizie, oricât de nebunească ar fi, pentru că nu ai fost acolo și nici nu îți dorești să fii, și nu știi cum ai reacționa dacă ți s-ar întâmpla. Cartea te sperie și te doare, te face să te gândești la toți copiii bolnavi din lume și te rogi pentru fiecare în parte.

Luke Allnutt rupe lumea personajelor sale în două: înainte și după pierderea lui Jack. Rob și Anna sunt două persoane opuse ca temperament: Rob este o fire liberă, care nu acceptă să lucreze într-o corporație, ci muncește de acasă, realizând tot felul de coduri pentru programe online și inventând diverse chestiuni tehnologice, iar Anna este o fire pragmatică, care trebuie să aibă mereu totul sub control, fapt pentru care și alege să lucreze într-o firmă mare. La fel, Rob a fost crescut de un tată singur, însă mereu înconjurat de iubire și de încurajare, iar Anna a crescut în Africa, alături de familia sa de misionari, și a simțit mereu că nu este iubită. Contrariile se atrag se spune, iar în cazul lor chiar se aplică această regulă. Rob și Anna ajung să formeze o familie, iar la început totul pare frumos. Lucrurile se complică în momentul în care își doresc un copil, iar Anna continuă să piardă sarcinile. Asta până în momentul în care apare Jack, băiatul lor cel mult iubit, care îi face să se simtă cu adevărat împliniți.

Din momentul apariției lui Jack, viața lor pare perfectă, iar Jack este un copil minunat, pasionat de fotografie și de descoperit cele mai înalte clădiri din lume. Însă, la un moment dat, Anna observă că fiul lor are probleme de echilibru și că începe să aibă dificultăți în ceea ce privește concentrarea. Un control de rutină le relevă un adevăr șocant: Jack, băiatul lor de numai cinci ani, are o mică pată pe creier, o mică tumoare ce pare vindecabilă. Însă, în scurt timp, totul se năruie în jurul lor, pentru că tumoarea se transformă într-o caracatiță cu multe tentacule, care se dovedește de netratat. Acum, asistăm la lupta pentru acceptarea celor întâmplate și, în timp ce Anna încearcă să îi ușureze viața copilului ei, să o facă mai plăcută în ciuda bolii, Rob încearcă toate mijloacele de a îl vindeca, cu toate că i s-a spus că nu sunt șanse. Tocmai acest fapt este extrem de dureros de urmărit: disperarea aceasta și neputința unui părinte care nu poate lua asupra sa suferința propriului copil și nu poate face nimic pentru a schimba lucrurile. Tocmai de aceea, după pierderea lui, se afundă în băutură și refuză să vadă realitatea, fapt care îl face să piardă contactul cu realitatea și cu persoana iubită. Simte doar că nu poate uita micuța făptură abia pierdută și nu îi mai pasă de nimic altceva:

„Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată.”

E nevoie de multă răbdare cu sine și cu cei din jur și de multă iubire din partea celor de lângă el, de multă înțelegere pentru a putea înainta în viață fără singurul copil. Este un cerc vicios din care e greu să ieși, un fel de buboi imens care rămâne acolo, în creierul și sufletul tău și refuză să mai plece. E grea revenirea, iar aceasta se poate face doar în doi, iar Rob are noroc de o soție minunată, care nu renunță așa de ușor la el. Iubirea celor doi mi-a amintit foarte tare de cea din „Love Story” și tocmai de aceea cred că am și admirat-o foarte tare, căci are puterea de a trece peste orice, chiar și peste o pierdere incomensurabilă.

Am impresia că oricât de mult v-aș vorbi despre „Al nostru este cerul”, tot ar fi insuficient. Aceasta este o carte care se citește cu sufletul, care trebuie experimentată, însă, vă recomand să vă pregătiți interiorul pentru ea. Închei cu un fragment din „Copilul umbră”, care mi-a venit în minte de multe ori pe parcursul citirii romanului lui Allnutt:

„Unei femei care-și îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Dar cum se numesc tatăl și mama unui copil care a murit?”

53431832_619744568470782_158790537275506688_n.jpg

Date despre carte:

Titlu: „Al nostru este cerul”

Autor: Luke Allnutt

Titlu original: We Own the Sky

Traducere: Cristina Nemerovschi

Editura: Herg Benet

Colecție: Passport

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 352

 

Cartea poate fi achiziționată de pe  site-ul editurii Herg Benet.

 

17 gânduri despre ”LUKE ALLNUTT: AL NOSTRU ESTE CERUL (EDITURA HERG BENET) – RECENZIE

  1. Dana zice:

    Deja ai transmis trăirile pe care le poate da această carte. Deși mă tentează, nu cred că aș fi în stare să o citesc, e un subiect sfășietor. Felicitări pentru recenzia frumoasă și sensibilă!❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Mulțumesc! ❤ E genul de carte care îi ajută să se vindece pe cei care au trecut prin cazuri de acest fel, un fel de terapie, mai cu seamă că însuși autorul a avut cancer…

      Apreciază

  2. Mary Nastase zice:

    Foarte frumoasă recenzia! Și eu care credeam că am citit o poveste dureroasă despre pierderea aceasta – Acolo unde femeile sunt regi – cred că este loc de mai multă…durere și tristețe. O adaug în wishlist, mulțumesc pentru sugestie!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.