GOL ÎN SUFLET (CREAȚIE PROPRIE)

Astăzi vă propun să citiți un text creație proprie, o poveste despre decăderea umană și despre pierderea persoanelor dragi.

Era ciudat să se afle din nou aici, în casa plăcerilor sale cele mai mari. A crezut că nu va mai reveni niciodată în acest punct, că nu se va mai întoarce vreodată la el, cel de demult și, cu toate acestea, iată-l aici acum. Imaginea camerei pustii și a peisajului dezolant îl purtau pe aripi de vânt în trecut, la clipe demult apuse. Se forma acel gol în jurul său și rămânea doar noianul de amintiri. Rotocoalele de fum ale pipei abia aprinse se transformau, aducând cu ele bule pline cu imagini vii și extraordinar de palpabile ale lumii care reprezentase universul lui odată, dacă întindea puțin mână simțea că putea intra din nou acolo, scăpând astfel de toate frământările și durerile prezente, care strigau din fiecare por al pielii sale. Avusese atât de multe, mult mai mult decât ar fi putut visa vreun om vreodată, și nu fusese capabil să păstreze nimic din strălucirea de atunci. Ruinase totul. Ca de obicei. Distrugerea a tot ceea ce era frumos în viața sa părea scrijelit în destinul său. Era ceva ce îl definea.

Patefonul încă funcționa, așa că a pus un disc vechi și l-a lăsat să aducă în camera aceea golită de urma ei parfumul de altădată. Îl cumpărase pentru Ana, era plăcerea ei cea mai mare, și obișnuiau să danseze pe acordurile lui. Se îmbrăcau în haine de gală, ca un festin organizat doar pentru ei doi, și lăsau muzica să curgă, să le pătrundă în cele mai tainice camere ale sufletului. Aranjau masa cu ornamente bogate și simțeau că pot zbura, că timpul dispărea pentru ei și că întreg Universul putea să se evapore în acel moment. Nu mai conta. Se aveau unul pe altul și nimic nu îi putea zdruncina. Gustul opulenței l-a deprins atunci și cu greu și-l poate scoate din minte acum, când totul a dispărut ca un fum purtat de vânt. Ana știa să-i fie și să-l facă să pară că este cel mai bogat bărbat din lume, că este asemenea oamenilor din saloanele în care crescuse ea și la care renunțase pentru a fi alături de el. O vede în fiecare obiect din casă, o vede în cioburile de fereastră care atârnă trist acum, îi simte parfumul, care stăruie încă în așternuturile de pe patul pe care atâția ani îl împărțiseră amândoi… Ea este încă acolo, cum ar putea să uite? Cum ar putea să lase durerea să plece, să zboare? Ea a lăsat totul pentru el, însă el a fost egoist și nu a renunțat la nimic, la nicio plăcere, la niciun prieten. Simțea că nu a știut să-i fie și că a greșit enorm. Regretele erau tardive acum, știa, însă nu le putea opri. Ar fi vrut să mai aibă o șansă. Doar una. Însă, Ana îi acordase atât de multe șanse de-a lungul timpului, iar el le stricase pe toate, repetând aceleași greșeli mereu și mereu, fără a se gândi că ea ar putea vreodată să plece… Era a lui și nu credea că ar fi putut pleca vreodată, că ar putea să îl părăsească… Acum, ar fi cerșit o altă șansă, însă era conștient că este târziu, mult prea târziu pentru ei doi. Camera lor, plină acum de pânze de păianjen, prin care vântul bântuia în voie, era dovada vie că nimic nu mai putea fi așa cum a fost. Suflul vântului părea să poarte cu sine cuvintele pe care Ana i le-a spus chiar înainte de a pleca, de a trânti în urma ei ușa camerei lor, cărând după ea o valiză verde, ce purta cu sine amprenta vechilor clipe petrecute împreună. Fusese cât se poate de clară, doar el fusese mult prea încăpățânat pentru a rosti ceva atunci.

„Trebuia să te gândești la asta înainte, nu acum! Trebuia să mă iubești mai mult sau să îmi arăți mai mult prin faptele tale! Știi, cuvintele sunt goale, le lipsește semnificația atunci când acțiunile tale arată exact contrariul. Aș fi vrut să fi putut avea o poveste din aceea, cu final fericit, însă, din păcate, nu se mai poate. Este mult prea târziu pentru noi acum. Știi și tu asta.”

Acum, și-ar fi dorit să îi fi strigat să nu plece, ar fi vrut să fi dat glas gândurilor sale și sentimentelor puternice, care oricum nu l-au mai părăsit de atunci. Le poartă cu sine ca un stigmat al propriei căderi, al propriului eșec. Nu a mai reușit să se adune de atunci și a coborât tot mai jos pe scara socială. A devenit doar o pală umbră a ceea ce era în clipele petrecute alături de ea. Coborâse în cele mai adânci tenebre ale societății și ajunsese să trăiască pe străzi, banca din parc, unde obișnuia să se oprească pentru a se odihni alături de Ana, îi devenise pat. Nu mai simțea nici frigul, nici căldura. Avea cu sine poza ei, pe care o purta cu mândrie în buzunar. O scotea de acolo și o privea în clipele în care se adâncea în fragilități de trăiri umane. Îi aducea alinare și îl făcea să se afunde în amintiri și să uite că, acum, nu mai are nimic, că, acum, fără ea, nu mai poate fi întreg, nu mai poate fi el, nu mai poate străluci. Încerca adeseori să fugă de el și de realitatea prezentului mult prea dureros, fapt pentru care se și întorcea din când în când în camera pe care o împărțise cu Ana. Acolo, putea să retrăiască totul, putea să o vizualizeze din nou, să îi simtă mângâierea pe trup, să îi simtă parfumul de levănțică, să simtă din nou că e viu.

Ana fusese motorul pentru el, busola care îl călăuzea în viață. Bineînțeles că nu a știut să îi arate acest fapt atunci, bineînțeles că ar fi trebuit să facă mult mai multe lucruri, însă nu a știut cum anume ar putea să îi arate ce înseamnă ea pentru el. Tânjea încă după serile reci de iarnă petrecute la gura sobei, când ea îi spunea povești din vechea ei viață, istorii desprinse parcă din basmele bunicii lui. Fusese părtașă la baluri cu crinoline, avusese servitori și o puzderie de admiratori, care roiau în jurul ei ca fluturii, bucurându-se și doar cu o ocheadă din partea ei. Însă, ea îl alesese pe el, tânărul scriitor cu visuri mărețe, care nu avea nimic al lui în afară de puterea cuvântului scris. Se îndrăgostise de zâmbetul lui, de cuvintele lui de duh, de toate speranțele pe care le avea cu privire la o viață mai bună. Și chiar a fost mai bine cu ea alături. A reușit să creeze toate acele texte la care visase, a reușit să ajungă în vârful piramidei și să fie adulat de sute de cititori, care îi așteptau operele ca pe cel mai frumos cadou. Era înconjurat de prieteni, avea tot ceea ce un bărbat și-ar fi putut dori. Și totuși…

 El nu a observat atunci toate aceste binecuvântări. Nu a fost capabil. A dat cu piciorul la tot ceea ce avea și totul pentru o clipă de plăcere. Era o tânără cu un râs cristalin, afară fulgii de nea cădeau cu străluciri diamantine din înaltul cerului, purta o rochie roșie, din tul, cu o crinolină ce o făcea să pară o zână, și o haină de blană albă, iar el a simțit că trebuie să fie a lui. A uitat de Ana, a uitat de tot și s-a lăsat condus de un simplu impuls. A dat frâu liber dorinței ce urla în pieptul său și asta a condus la tot dezastrul de după. Fusese prea mult, exagerase de data asta și o știa acum. O știuse și atunci, însă s-a lăsat purtat pe aripile senzualității… S-a trezit din visare sub privirea ei, care arunca săgeți dezamăgite cu privirea. Lacrimi cristaline s-au format în colțurile ochilor ei și a înțeles că mersese prea departe, că nu mai exista cale de întoarcere. A simțit că totul se prăbușește în el, că a pierdut tot ceea ce avea mai de preț. Se îmbătase cu apă rece și uitase de ființa aceea minunată care îl aștepta cu ochi zâmbitori mereu acasă, indiferent cât de greu le fusese în multe momente, indiferent de toate lipsurile pe care ea trebuise să le îndure pentru ca lui să îi fie bine. A stricat tot ce reușiseră să construiască în timp și nu mai putea repara nimic. Simțea că orice i-ar fi spus acum ar fi fost de prisos.

Înțelesese abia în acea clipă de rătăcire cât de dragă îi era Ana, cât de mult o iubea, cât de mult se îndepărtase de ea fără niciun motiv real. Ea fusese mereu caldă, mereu acolo, sprijinindu-l când avea mai mare nevoie de un umăr pe care să plângă, însă el nu a știut să aprecieze toate astea. A dat cu piciorul la tot și întreaga lui viață s-a prăbușit, s-a spart asemenea unui pahar de cristal aflat pe marginea mesei ce a fost lovit din greșeală cu mâna. A reușit să distrugă totul, să o piardă pe Ana și să se piardă pe el. Tot succesul pe care îl avusese în timpul în care a trăit alături de Ana s-a dovedit a fi mai puțin trainic decât un balon de săpun. S-a dispersat totul și s-a transformat în cel mai negru coșmar pe care l-ar fi putut trăi.

Nu a avut curajul nici măcar în ultima clipă să își recunoască vina, să își ceară iertare, deși simțea în adâncul sufletului că ar fi trebuit, că acest fapt ar fi putut repune câteva bucăți de suflet la locul corect. Nu a spus nimic, doar a privit ore în și ușa închisă de ea… Spera că, dacă privește îndeajuns de mult, lucrurile vor reveni la forma care îi plăcea. Spera că, dacă se va gândi la asta intens, Ana se va întoarce în lacrimi la el și ca o vor scoate cumva la capăt… Spera…

Ana nu s-a mai întors, s-a desprins definitiv de el, iar întreg castelul lui de sticlă, atent construit, s-a dărâmat, transformându-se în ruine. Într-un fel, vederea imaginii camerei lor, așa cum era ea acum, cu toate bucățile acelea de tencuială căzute peste pat, peste sofaua de care Ana era atât de mândra, peste fotoliile și covoarele lor, alese cu atâta drag, erau expresia vie a acestei căderi pe care fusese nevoit să o înfrunte. Tot ceea ce vedea acum în camera pe care o împărțiseră în trecut îl făcea să se simtă mic de tot, să simtă toată zbaterea interioară care încerca să evadeze din suflet și să iasă din suflet, materializându-se într-un țipăt puternic, să se prăbușească tot mai mult în întunericul pe care mintea sa îl crease în anii de după despărțirea lor. Nu mai era un om întreg și nici nu mai putea fi. Ce-i drept, era gol pe dinăuntru, iar trupul nu îi era nimic altceva decât o carcasă fragilă, care aștepta din clipă în clipă să se rupă, să se dezintegreze, să se transforme în fărâme mici de nefericire… Simțea un gol în suflet pe care nu putea să îl umple cu nimic. Era pustiit, dezbrăcat de orice fel de sentimente, o palidă reminescență a ceea ce fusese el cândva. Era o apariție fantomatică acum și nici chiar vechii prieteni nu mai voiau să se apropie de el.

Camera aceasta în ruine era dovada vie a ceea ce a ajuns. Era tortura lui și forma lui de a îmbrățișa durerea. Nu se mai recunoștea și nu era de mirare că nici cei din jur nu mai voiau să știe de el. Gol în suflet… doar asta rămăsese. Nimic nu mai era în Univers așa cum ar fi trebuit să fie. Totul se transformase în ruină, se dezintegrase și îmbrățișase mizeria pe care singur și-o desenase, fără a sta pe gânduri. Nu mai rămăsese nimic din omul pe care îl cunoscuse Ana. Era doar un suflet pustiit care alerga după himere, iluzii și fantome ale trecutului..

Afară, fulgii de nea au început să cadă mărunt. Vântul sufla încă, iar tăcerea a fost străpunsă de un țipăt… Doar un țipăt mut.

18 gânduri despre ”GOL ÎN SUFLET (CREAȚIE PROPRIE)

  1. Andrada Rezmüveș zice:

    Perfect! Atât de bine scris, de frumos structurat! 😍😍😍 Chiar m-ai condus printre gândurile lui. M-ai lăsat fără cuvinte, dragă Oana! 😍😍😍

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.