ELLEN MARIE WIESEMAN: VIAȚA CARE I S-A DAT – RECENZIE

Sunt unele cărți cărora nu le prevezi extraordinarul și care te lovesc puternic drept în cele mai sensibile puncte ale sufletului. Sunt cărți care apar în viața ta la momentul potrivit și îți dau peste cap întregul microunivers, făcându-te să strângi pumnii cu putere din cauza neputinței de a schimba anumite situații și chestiuni de viață. Sunt cărți care te sensibilizează și îți deschid larg ferestre spre noi orizonturi, determinându-te să te rogi ca unele fapte să nu se mai repete, să rămână îngropate undeva în cele mai tenebroase locuri pentru o eternitate.

O astfel de carte este „Viața care i s-a dat” de  Ellen Marie Wiseman, un roman care m-a șocat, m-a tulburat, m-a revoltat și a stârnit în mine miriade de emoții și de trăiri.  Nu am bănuit lucrul acesta în momentul în care am văzut cartea pe Libmag și mi-am comandat-o. Nu știam mare lucru despre ea și nici despre modul de scriere al autoarei, pentru ca nu am mai citit nimic de la ea până acum. Am vrut să nu știu prea multe înainte de a începe lectura și efectiv am avut un șoc și, recunosc, am primit mult mai mult decât m-am așteptat. Cartea asta este plină de surprize și de istorii tulburătoare de viață, fapt pentru care nu are cum să nu stârnească o reacție din partea cititorului.

„Viața care i s-a dat” este un roman zguduitor despre familie și relațiile care apar în sânul acesteia în momentul în care evenimente excepționale se petrec și ai de ales între a îți accepta destinul și a ascunde totul de teama gurii lumii. Romanul ne prezintă două povești de viață sfâșietoare ale unor tinere pe care le despart mai bine de două decenii, dar pe care tragismul și nefericirea din viața lor le unește. Ambele sunt crescute printre reguli stricte și nenumărate, care le fac să nu se poată bucura de viață și să se îndoiască de propriile puteri. Autoarea ne prezintă două personaje asupra cărora lipsa dragostei și a acceptării le afectează întreaga viață. Primim crâmpeie de poveste, atât din perspectiva lui Lilly, cât și a Juliei, și punem cap la cap bucăți de adevăr, formând la final un întreg. Fiecare părticică din cele două povești te cutremură și te face să verși lacrimi amare, iar spre final lucrurile devin atât de precipitate, de dure și de triste încât citești și ai nevoie de câteva momente pentru a înțelege tot tăvălugul de evenimente și pentru a digera tot ceea ce ți se înfățișează în fața ochilor.

Cartea asta taie în carne vie efectiv și te dă cu totul peste cap. Este genul acela de roman pe care eu îl caut, căci îmi place să primesc informații care să îmi schimbe perspectivele asupra vieții și care să mă facă să îmi doresc să fiu mai bună și mai tolerantă atunci când văd răul din jurul meu, iar opera lui Wiesman exact asta face. Autoarea își trece personajele prin toate stările posibile și, în plus, aduce în discuție destinul plin de durere al artiștilor de la circ și a animalelor folosite în spectacole, fapt care face ca totul să doară mult mai tare, ca totul să fie trăit la o intensitate mult mai mare.

56300151_2119773511473536_8610369384969404416_n

  „Viața care i s-a dat” – lumea circului, povestea elefanților și un destin nemilos

Nu toți oamenii merită să aibă un copil și nu toți sunt făcuți să fie părinți de pui de om. Acest mesaj mi s-a învârtit în cap pe tot parcursul citirii poveștii lui Lilly Blackwood. Ea a avut neșansa de a se naște în sânul unei familii nepregătite pentru ceea ce este diferit, de a ajunge alături de niște oameni needucați în spiritul toleranței, iubirii de aproape și a acceptării celor ce pe care viața le aduce, cu toate că se consideră a fi o familie credincioasă și cu frică de Dumnezeu. Micuța Lilly vine pe lume cu un stigmat care o va urmări întreaga viață și îi va trasa destinul plin de durere și de neînțelegere din partea celor din jur și, de asemenea, îi va scădea încrederea în sine: ea este albinoasă, adică are pielea trupului mult mai albă și mai străvezie, asemeni unei păpuși de porțelan. Poate că și azi această boală ar fi o cruce mult prea grea de dus pe umeri, însă în anii ’30, acest fapt era de neconceput, fapt care face ca viața micuței ființe să nu se desfășoare în mod normal. Propriii părinți o închid în podul casei, unde o țin sub cheie într-o cămăruță cu tapet floral, care să îi înlocuiască absența ieșitului afară. Nu poate deschide nici măcar fereastra și nimeni nu îi explică ce păcat atât de mare a făcut încât nu are voie să ia contact cu lumea înconjurătoare. Până la vârsta de nouă ani, tot ceea ce a cunoscut a fost podul conacului Blackwood și singurii oameni cu care a luat contact au fost mama și tata. Mama o numește în mod constant monstru și spurcăciune, iar tatăl, cu toate că îi aduce cărți, o pisică, hăinuțe frumoase și, uneori, o scoate în podul mare, nu este nici el prea prezent în viața fetiței și nu o scoate nici el în lume. Cu toate că fetița este considerată un monstru din cauza înfățișării sale, eu i-am considerat în mod constant niște monștri pe părinții ei și nu am putut să îi acord circumstanțe atenuante nici tatălui, pentru că nu a avut curajul să își înfrunte soția de dragul copilului său. Nu am putut să înțeleg și nici nu cred că o voi face vreodată de ce niște oameni își chinuie atât de tare propriul copil doar pentru că e diferit, când până și animalele au instinct mai bun și își protejează puii, indiferent de cum arată aceștia. Aș fi înțeles neacceptarea din partea tuturor oamenilor, dar nu din partea celor care au adus-o pe Lilly pe lume…

Toată această durere a lui Lilly este amplificată în momentul abandonării ei, căci, într-o noapte de vară a anului 1931, mama o vinde circului fraților Barlow, venit pentru scurt timp în oraș. Atât de des visase Lilly ieșirea din bârlogul ei și atât de mult sperase la eliberare, însă mama i-a spulberat până și aceste vise. I-a oferit un destin pe care îl considera potrivit pentru ea… iar oamenii de la circ îi confirmă faptul că e o ciudățenie punând-o într-o expoziție a oamenilor ciudați, printre pitici, grași, uriași, oameni lipsiți de membre, siamezi…

Viața la circ este strălucitoare și plină de eleganță doar dacă o privești din afară. În rest, este un șir nesfârșit de durere, minciună și aparențe. Citisem despre lucrurile astea și în „Apă pentru elefanți”, însă acest fapt nu a făcut lucrurile mai ușor de digerat. Lilly devine proprietatea lui Merrick, care nu încetează să îi amintească acest lucru: o lovește, o pune în cele mai ciudate situații, o umilește în mod constant… Însă, printre toate răutățile din viața ei, Lilly găsește la circ prieteni și înțelegere și, mai presus de orice, își dă seama de faptul că nu e atât de diferită de oamenii din jur și își găsește chiar și iubirea și, mai apoi, menirea: aceea de a dresa elefanții.

Autoarea face o analogie marcantă între prizonieratul lui Lilly întâi în podul părinților ei și apoi în cadrul circului fraților Barlow și cea a animalelor folosite în spectacolele de circ. Sunt aspecte pe care le întâlnisem încă din scrierile lui Jack London și acestea sunt și motivul pentru care refuz să urmăresc spectacolele cu animale la circ și nu iubesc foarte tare să admir animalele de la grădina zoologică. Aici, în prim-plan sunt aduși elefanții, acele animale masive cu care Lilly are o legătură aparte. Sunt văzuți ca uriași lipsiți de emoție, fapt pentru care sunt dresați folosindu-se anumite cârlige și sunt despărțiți de pui sau omorâți atunci când nu mai pot fi folosiți în spectacolele. Cu toate că povestea lui Pepper și a lui Jojo se află într-un plan secund, aceasta nu este cu nimic mai prejos de celelalte două istorii de viață din carte și cu siguranță la fel de dureroasă ca povestea lui Lilly. Poate tocmai de aceea copila se mulează atât de tare pe nevoile animalelor din jurul său și consideră că este mult mai apropiată de acestea decât de mulți dintre oamenii din jurul său:

Ceva rece și trist se răsuci în pieptul lui Lilly. Și mama îi spusese că gratiile de la fereastra dormitorului erau acolo pentru binele ei, iar Merrick îi zisese că, dacă ar fugi, cineva i-ar face rău din cauza culorii pielii ei, un lucru de care nu era vinovată. I se părea că avea mai multe în comun cu animalele de la circ decât cu oamenii. Nu era de mirare că putea să le simtă durerea.

55882159_2115326991918188_9180947161653706752_n.jpg

„Viața care i s-a dat” – reguli impuse în sânul familiei, vină și acceptare a destinului

Două decenii mai târziu, aflăm povestea Juliei Blackwood, o tânără care a fugit de acasă nemaisuportând regulile stricte ale mamei sale, care nu îi permiteau să se bucure de viața de adolescentă, și nici vina pe care aceasta i-o atribuia atât pentru alcoolismul tatălui său, cât și pentru moartea acestuia într-un accident de mașină. Traiul singură nu este ușor, pentru că are de îndurat multe lipsuri și multe abuzuri atât din partea angajatorului, cât și din partea bărbatului alături de care locuiește, însă asta tot i se pare mai bine decât să stea alături de o mamă care nu o iubește și în privirea căreia nu vede acea sclipire pe care o observă în privirile altor mame atunci când își privesc puii.

Moartea mamei o face pe Julia unica moștenitoare a conacului Blackwood, a fermei și afacerii cu cai de rasă. Cu toate că noul ei statut, de stăpână a afacerii Blackwood, ar fi trebuit să aibă o forță eliberatoare pentru tânără și o formă de integrare în societate, întoarcerea acasă este una plină de durere și neputință pentru Julia, căci înțelege că nu își cunoștea familia deloc. Descoperă poze de la un anumit circ și cu o anumită albinoasă, un jurnal al tatălui său cu un mesaj tulburător, precum și o cameră ascunsă în pod. Toate acestea o fac să se întrebe cine erau cu adevărat părinții ei și cum de putuseră să facă atât de multe lucruri oribile:

Dumnezeule, ce alte secrete mai ascundea conacul Blackwood? Ce alte minciuni îi mai spuseseră?

În oglindă cu perspectiva lui Lilly, și în povestea Juliei apar animalele chinuite, care trec prin anumite drame doar pentru că oamenii consideră că acestea sunt lipsite de orice fel de sentiment. De data aceasta, se aduce în discuție destinul cailor de cursă și al cailor obișnuiți, folosiți doar pentru a deveni doici ale puilor cailor de rasă și fiind despărțiți de mânjii lor, vânduți adeseori la licitație pentru abatoare.

În roman, și conacul Blackwood funcționează ca un personaj, la fel ca în romanele gotice și are o mare forță asupra lucrurilor teribile care se petrec în interiorul lui, iar acest fapt este un mare bonus al operei lui Wiesman.

„Viața care i s-a dat” este un roman de o forță uluitoare, extrem de emoționant, care trezește adevărate furtuni în interiorul nostru, ca cititori. Finalul aduce cu sine încheierea unui ciclu de nenorociri și lasă loc flacărei speranței, ceea ce transformă cartea lui Wiesman într-o capodoperă.

 

woman touching the elephant photography

Fotografie de Aldo Picaso pe Pexels.com

Date despre carte:

Titlu: Viața care i s-a dat

Autor: Ellen Marie Wiesman

Titlu original: The Life She Was Given

Traducere: Ana Dragomirescu

Editura: Trei

Colecție: Fiction Connection

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 472

 

Cartea poate fi achiziționată de pe  Libmag.

6 gânduri despre ”ELLEN MARIE WIESEMAN: VIAȚA CARE I S-A DAT – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.