LORENZO MARONE: TENTAȚIA DE A FI FERICIT – RECENZIE

Se spune că trebuie să ajungi o dată la Napoli și apoi poți să mori, însă Lorenzo Marone duce acest dicton la un alt nivel, spunându-ne că trebuie să trăiești, sa iubești și să îmbătrânești în Napoli, după care poți să începi să trăiești cu adevărat. La intensitate maximă, simțind viața prin fiecare por al pielii. Profund, cu dragoste de ea și de tot ceea ce te înconjoară, cu un pic din egoismul pe care vârsta înaintată ți-l permite, cu un pic de extravaganță pentru a alunga plictiseala și monotonia ce se instaurează atunci când ești singur, ba chiar și cu capul sus și cu o nespus de mare sinceritate, căci adevărurile incomode devin mai vizibile și mai pregnante după ce ai trecut prin ani.

„Tentația de a fi fericit” este o odă închinată vieții și trecerii prin ea cu capul sus, cu lumina în privire și cu forța de a face ceea ce te face fericit, luând hotărârile cele mai bune pentru tine, urmându-ți instinctele ce țipă să iasă la suprafață și făcând alegeri care să îți aducă liniștea și mulțumirea sufletească.

Cu toate că temele abordate sunt unele serioase, forma în care autorul îmbracă totul face ca adevărurile revelate să fie mai ușor de acceptat și ca romanul să nu fie unul în care se filosofează mult pe tema morții și a vieții. Printre toate chestiunile serioase, așa cum sunt un soț violent, singurătatea care vine odată cu bătrânețea și cu moartea partenerului de viață, infidelitatea în cuplu sau lipsa de mulțumire cu propriul destin, cu tine însuți, Lorenzo Marone strecoară un umor fin și un pic de sarcasm, care vin să coloreze totul în culori mult mai plăcute. Iar printre toate aceste teme serioase, descoperim un Napoli autentic, pe care doar un italian neaoș ni-l poate descrie, cu Vezuviul pe fundal și cu toată forfota orașului și dorința oamenilor de a ști totul unii despre ceilalți.

60577958_431543711007853_2933182764444286976_n

„Tentația de a fi fericit” – despre viața trăită la intensitate maximă, despre asumarea dreptului la fericire și acționarea în consecință

Nu am făcut cunoștință încă nici cu Ove, nici cu Hendrik Groen, cei doi bătrânei simpatici din literatura contemporană, însă zilele acestea m-am delectat descoperindu-l pe Cesare Annunziata, un septuagenar italian cu o poftă nebună de viață, în ciuda vicisitudinilor pe care aceasta ni le scoate în față. El este decis să facă tot ceea ce poate pentru a își asigura un trai plin de fericire și de bună dispoziție, pentru a ieși din zona lui de confort și pentru a nu mai se încadra în niște tipare imaginare trasate de oameni (nu că le-ar fi respectat el de-a lungul vieții, însă tot mai păstra niște aparențe și se temea să facă alegerea potrivită). Îl voi prezenta prin propriile lui cuvinte spuse încă de la începutul cărții, când își începe confesiunea legată de propria viață și pledoaria pentru a trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima:

„Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață.”

Cesare trăiește singur într-un bloc cu vecini cu care a împărțit decenii și observă lumea prin prisma propriei experiențe de viață. Are doi copii, pe Sveva, care a fost mereu fata tatei, și pe Dante, băiatul mamei, și, așa cum tot insistă Cesare încă de la început, ca și cum ar fi un laitmotiv sau un lucru definitoriu pentru fiul pe care nu îl cunoștea oricum foarte bine, este gay, fără a îi declara asta și tatălui. Își judecă adeseori copiii, căci Sveva are o relație extraconjugală cu un bărbat mai în vârstă decât ea și este mereu încruntată și supărată pe toți și pe toate, iar Dante nu îi spune adevărul legat de orientarea sa sexuală. Își judecă vecina pisicăreasă, Eleonora, care a ajuns să crească pisici pentru a scăpa de singurătate, și pe vecinul de sub el, Marino, care refuză să mai iasă din casă după pierderea celor dragi și instaurarea bătrâneții, o judecă pe Emma, care refuză să îl denunțe la poliție pe soțul abuziv, și învață să trăiască cu tăcerile din jur. Tot spune că nu iubește oamenii și că este destul de egoist, fapt pe care l-a experimentat toată viața:

„Nu urăsc oamenii, doar că sunt prea prins de propria-mi persoană ca să mă pot ocupa și de alții.”

Însă, vă avertizez, nu trebuie să îl luați prea în serios când afirmă că nu iubește oamenii și că nu se amestecă în treburile lui, căci urâciunea și morocăneala astea ale lui se vor dovedi a fi nici mai mult, nici mai puțin decât o armură care să îl scutească de și mai multă suferință. Dincolo de toată această poliloghie a lui despre cât de ursuz este, și de cât de puțin se implică în viață copiilor și a nepotului său, de cât de des afirmă că este egoist, se ascunde un Cesare sensibil, care vrea ca tuturor să le fie bine. Ceea ce uită el totuși este faptul că a ajuns la o anumită înțelepciune datorită vieții și nu le poate oferi copiilor săi toate învățămintele strânse de el timp de o viață, nici nu îi poate împiedica să greșească și să treacă prin propriile greutăți, căci fiecare om are nevoie de propriile experiențe. O ajută adeseori pe vecina Emma, cea pe care soțul o lovește adeseori, renunțând să închidă ochii și așa cum o fac adeseori oamenii când văd pe cineva la pământ. Este acolo pentru vecinii lui, Eleonora și Marino, sperând să îi facă și pe ei să se bucure mai mult de viață și să rostească mai des adevărul față de ei și față de copii sau nepoți.

Dincolo de masca aceasta a arțăgosului și a omului mereu încruntat, Cesare se dovedește a fi tipul acela de bătrânel extrem de simpatic, pe care ți l-ai dori în preajma ta și de la care ai avea multe de învățat. Trece singur prin viață la bătrânețe la fel cum a trecut și prin restul vieții, căci mai niciodată nu a fost mulțumit de deciziile luate și nici nu a iubit pe cineva cu patimă, ci mereu a vrut exact femeia care nu îi era accesibilă. A fost căsătorit cu Caterina, însă, după cum se va dovedi după moartea ei, femeia a fost o adevărată enigmă pentru el și regretul său este că nu a fost niciodată în stare să o asculte cu adevărat și nici capabil să aleagă, oferindu-i libertatea de care avea nevoie. Acum, cu prietenii îmbătrâniți, cu copiii mari, fiecare la casa lor, cu soția trecută în neființă, nu poate face nimic altceva decât să observe lumea înconjurătoare, să dea sfaturi din când în când, să se bucure de ce a mai rămas din bătrânețea lui și să accepte tăcerile:

„Nu există o singură manieră de a înfrunta singurătatea, unii se închid în casă, alții se leagă prea mult de animale, alții, în sfârșit, învață să converseze cu tăcerea.”

Am reușit să mă leg sufletește de Cesare și să absorb prin fiecare por învățăturile sale. Avem mereu impresia că e timp destul pentru tot, că în prezent ne facem datoria, iar mai apoi va fi momentul și pentru noi și pasiunile noastre. Cesare ne învață că timpul este extrem de viclean și că ne poate răpi cele mai mari bucurii, tocmai pentru că suntem prea atenți să nu îi supărăm pe cei din jur sau prea adânciți în propria nefericire și pierdem acea sclipire, acea clipă care ne oferă șansa de a fi fericiți. Cu adevărat fericiți, nu acel simulacru pe care adeseori îl îmbrățișăm, ascunzându-ne tristețile în spatele unor măști zâmbitoare. Bătrânelul acesta simpatic ne învață să ne iubim mai mult, să ne oferim micile plăceri, să ne ridicăm deasupra slăbiciunilor și să nu ne temem niciodată de a face ceea ce trebuie pentru noi, chiar dacă asta înseamnă să părăsim un bărbat care ne face rău, cu care am ajuns să ne obișnuim, chiar dacă asta înseamnă să ieșim din casă și să ne plimbăm prin parc, să adoptăm un animăluț sau să facem o alegere incomodă. Trebuie să avem curajul de a face ceea ce ne dictează sufletul și de a fi oamenii momentului, căci:

„(…) să trăiești cu frica permanentă de un pericol nu te ajută să scapi de el, ci doar arunci pe apa sâmbetei o altă zi a vieții tale.”

Cesare a înțeles toate astea la bătrânețe. A încercat toată viața lui să își urmeze visele, însă a sfârșit prin a ajunge contabil, sclavul unui program dinainte stabilit, și prizonier în propria căsnicie, alături de o femeie față de care a simțit multă pasiune, dar pe care nu a iubit-o. Tocmai pentru că el a trecut deja prin asta, încearcă să o învețe și pe Svava, fiica sa, să lase deoparte temerile și să iasă în întâmpinarea propriei fericiri, căci aceasta este singura capabilă să ofere liniștea sufletească:

„O pasiune nu te face să-ți iubești soția, nu te ajută să te bucuri total de faptul că ești părinte, nu-ți este de folos nici măcar la a-ți scutura de pe umeri praful depus încă din copilărie, e-adevărat, dar, cel puțin, te ajută să închizi ochii seara și să nu te împiedici în probleme.”

„Tentația de a fi fericit” te face să crezi din nou în tine și în puterea ta de a transforma totul în realitate, de a îți permite să deschizi larg aripile, astfel încât să zbori spre zări înalte, pentru a putea să îți îndeplinești chiar și cele mai tainice visuri. Îți oferă un optimism extraordinar și credința că poți face tot ceea ce ți-ai propus. Nu mâine, nu poimâine, ci azi. Acum. Nu e nevoie să amâni lucrurile, căci asta nu face decât să te pună și mai mult la pământ și să te facă să te îndoiești de tine:

„Viața terestră ar trebui să fie ca o călătorie în Orient, o experiență care ne deschide mintea și ne face să devenim niște ființe speciale. Dar se întâmplă exact invers: suntem scoși afară din gaura neagră atunci când suntem inocenți și suntem vârâți în sicriu după ce am făcut o mulțime de porcării. Am impresia că în timpul în care rămânem pe Pământ ceva nu funcționează cum trebuie.”

Închei în aceeași manieră în care se termină romanul lui Lorenzo Marone, spunându-vă ce anume îmi place la această carte.

Îmi place stilul în care aceasta este scrisă, împletind filosofia de viață cu frazarea simplă și cu destinele extrem de banale care se desfășoară prin prisma personajelor. Îmi place limbajul utilizat, care este unul extrem de accesibil, de uzual, de lipsit de prețiozitate și de eleganță excesivă. Îmi place imaginea orașului Napoli pe care ne-o oferă autorul, cu Vezuviul martor a tot ceea ce se petrece în interior, cu marea pe fundal, cu afacerile de familie și cu oamenii extrem de uniți, care dau impresia de familie extinsă. Îmi place la nebunie de Cesare Annunziata, căci este un bătrânel tare simpatic după ce ajungi să îl cunoști. Îmi place că personajele sunt extrem de vii, de credibile și de diverse, pornind de la bătrânei singuratici, care își acceptă tăcerile, și ajungând la prostituate greu încercate de viață, la bărbați gay, care își doresc doar obținerea aprobării părinților, și la femei abuzate de soți, care își doresc libertatea, dar în același timp, refuză să plece de lângă bărbatul care le distruge, tot sperând la o minune. Îmi place optimismul care reiese din fiecare pagină în parte. Îmi place de Belzebut, pisoiul acela mereu pus pe șotii. Îmi place analiza care se face întregii societăți. Îmi plac umorul și ironia fină care se strecoară chiar și în cele mai grave situații. Îmi place povestea plină de emoție și îmi plac pasajele ludice. Îmi plac învățămintele care se desprind din carte și îmi place modul în care această carte m-a obligat să mă întorc spre mine însămi și să mă autoanalizez, oferindu-mi răgazul necesar pentru a înțelege ce îmi doresc cu adevărat.

60304976_2352178661723526_8871839275893653504_n.jpg

Date despre carte:

Titlu: Tentația de a fi fericit

Autor: Lorenzo Marone

Titlu original: La tentazione di essere felici

Traducere: Gabriela Lungu

Editura: Humanitas

Colecție: Raftul Denisei

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 248

 

Cartea poate fi comandată de  aici.

Publicitate

6 gânduri despre ”LORENZO MARONE: TENTAȚIA DE A FI FERICIT – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.