STEVE TASANE: COPILUL E – RECENZIE

Trăim vremuri extraordinar de tulburi, în care putem întâlni fenomene triste, la care nici măcar nu ne-am fi putut gândi, darămite imagina, acum ceva ani. Spunem mereu că evoluăm, că avem cea mai bună tehnologie, cele mai bune condiții de trai, cele mai inovatoare tratamente, însă, dincolo de acestea, parcă am uitat să mai fim oameni și ajungem să închidem ochii în fața urâtului din fața noastră. Ceea ce nu vedem, nu există, nu-i așa?! Dispare undeva în neant dacă alegem să închidem ochii și, astfel, sute de copii rămân ai nimănui din cauza unor războaie absurde ale adulților, care, ahtiați după putere, nu îi mai văd pe ei, puii de om, la fel cum nu îi văd nici pe oamenii maturi obligați să fugă din propriile case și din propriile țări, doar cu ceea ce au pe ei, pentru a își salva viața, căci acesta este singurul bun care le mai rămâne.

„Copilul E” este o carte care te tulbură și care te consumă pe interior la niște cote pe care nici măcar nu le bănuiești atunci când începi să o citești. Este destul de greu să nu strângi pumnii cu putere la piept și să nu te întrebi în ce lume nebună trăim, care permite ca niște copii să rămână suspendați între lumi, niște pui de om care și așa au fost groaznic încercați de viață, căci sunt copii de refugiați, siliți să fugă pe mare departe de casele lor și de tot ceea ce le era cunoscut, ba chiar sunt martori ai unor atrocități de nedescris, căci asistă la bombardamente, la împușcături pe stradă și la râuri de sânge, își pierd părinții, frații și rudele apropiate și devin doar niște dezrădăcinați.

Cartea asta aduce în discuție problema refugiaților copii, de multe ori trimiși singuri pe mare în încercarea disperată de a le salva viețile, care rămân ai nimănui pe un teritoriu străin, unde nu au nimic altceva decât propriile povești. Nu au acte, nu au adulți lângă ei, fapt pentru care trebuie să își spună și amintească singuri istoria de viață personală, asta dacă detaliile nu se pierd în timp, din cauza vârstei fragede:

„Și eu mi-am pierdut Cartea Vieții. Cei mai mulți minori neînsoțiți din Tabără și-au pierdut Cărțile de Viață. Au fost furate, confiscate, bombardate, arse sau pierdute în mare. De aceea, trebuie să îmi spun povestea. Și pe a lui I, și pe a lui U, și pe a lui R. Dacă nimeni nu ne va asculta poveștile, nu vom scăpa niciodată din acest loc. Nu o să ne găsim niciodată o nouă casă. Nu o să avem niciodată povești noi și nu o să ne putem trăi viața.”

66383628_3397643703594734_4039952435978960896_n (1)

Mi-am dorit prima dată cartea asta datorită graficii de excepție, cartea începe, după cum puteți vedea, direct de pe copertă. Apoi, am înțeles care este subiectul romanului și mi l-am dorit cu atât mai tare. Cred că este nevoie să nu ascundem unele lucruri sub preș și să le facem cunoscute.

„Copilul E” este mai mult un țipăt de durere, o eliberare de toate angoasele interioare, de toate faptele de neînțeles pe care unii copii trebuie să le traverseze, de toate fricile și de toate frustrările. Totul se petrece într-un loc situat aievea într-un loc rupt de lume, numit Tabăra (mie mi-au venit în minte pe tot parcursul citirii cărții taberele de refugiat din Grecia, pentru că au fost mai mediatizate, dar sigur refugiații nu sunt doar sirieni, iar taberele acestea se află în mult mai multe locuri ale lumii), un fel de univers paralel unde se poate doar intra, dar din care este aproape imposibil să mai ieși apoi. Aici, copilul numit E din lipsă de acte, spune povestea vieții sale prezente, căci refuză să se întoarcă într-un trecut mult prea greu și nedrept, presărat cu atrocități de neînchipuit:

„Nu o să-ți spun povestea trecutului meu. O să-ți spun povestea vieții mele de acum, de aici, din Tabără, începând de azi…”

În Tabără, nu trăiesc doar copii, însă, cum perspectiva narativă este cea a unui copil neînsoțit cum li se spune aici, adică pui de om care nu au niciun adult alături și care au rămas de capul lor într-o lume total străină, care nici măcar limba nu le-o pricepe și în care par înapoiați, aflăm doar cum este să nu ai pe nimeni alături, să fii un copil practic al nimănui, care dintr-odată a pierdut tot: casă, familie, demnitate, dreptul la educație și la joacă, dreptul la a avea un viitor al său. Aici, copiii nu au identitate și sunt chiar și copii mici, de 2, 3 ani, care bântuie printre mormanele de noroi, descrise cu lux de amănunt în carte, căci sunt nevoiți să își caute hrana prin tomberoane sau șanțuri. Nu mai au acte și nu își pot demonstra apartenența la o familie, iar acest fapt îi face prizonieri ai unui loc care nici măcar nu îi vrea. Mulți dintre ei sunt și prea mici pentru a își mai aminti exact cine sunt. Pur și simplu nu există din punct de vedere a autorităților care îi au în grijă și care se poartă cu ei mai rău decât cu animalele:

„În Tabără, pașaportului îi spunem Carte de Viață. Fără el, nu ai identitate, nu ești în viață. Din capul locului, nu poți dovedi că ești cine spui că ești. Poți să te numești oricum.”

Tocmai din această cauză, aici primesc drept nume o literă din alfabet. Există o dezumanizare a copiilor, care devin simple umbre într-o Tabără și așa plină de violență și de sărăcie. Nu există case, nu există mâncare și nu există nici vise, speranțe. Tot ce vor este o hrană caldă, cu toate că se mulțumesc și doar cu fructe, și un acoperiș deasupra capului. Nu au prea multe obiecte de acasă, actele, banii și telefoanele mobile le-au fost furate sau s-au pierdut pe drum, fapt pentru care în Tabără trăiesc adevărate drame. Își caută jucăriile la gunoi, dar visează la acte de identitate noi, nu la dulciuri, jocuri și telefoane de ultimul timp, ca mulți copii lipsiți de griji. Sunt învățați să aibă grijă unul de altul, să își ofere mici bucurii din puținul lor.

Dincolo de toate neajunsurile și de lipsa încrederii în ziua de mâine și în fericirea de a avea pe cineva alături, copiii de aici se luptă pe de o parte cu amintirile lor de acasă, când au fost pradă celor mai grele clipe și experiențe pe care ființa umană și le poate închipui (din această cauză, își pot imagina doar jocuri care implică războiul, cu soldați și puști):

„Îmi aduc aminte, din nou. Îmi aduc aminte de o dimineață când bombardierele au venit în satul nostru și au aruncat bombele. Bum bum bum. Pe școala noastră. Iar, după aceea, când sătenii au săpat printre dărâmături, străzile noastre s-au umplut de plânsete. Erau atât de multe sicrie. Puse unele lângă altele. Cutii lungi și dreptunghiulare, ca astea, pline de cadavre.”,

cât și cu senzația neplăcută că nu sunt bine veniți aici, în Tabără. Practic, nu li se interzice să vină, dar nici nu li se oferă nimic. Nu pot pleca mai departe, se pot doar întoarce, doar că nimeni nu înțelege că nu ma au unde:

„Nu suntem închiși în Tabără. Suntem liberi să plecăm oricând dorim. Liberi să ne întoarcem. Poate nu suntem chiar închiși aici, dar ne opresc să mergem înainte. Paznicii sunt aici ca să ne împiedice să prindem vreun tren, vreo cursă a unui camion sau vreo barcă, să mergem prin tunelul care să ne ducă într-un loc în care e mâncare destulă, și adăpost, și căldură. Suntem liberi să ne ducem înapoi. Să trecem dincolo de Șanțul Adânc, unde Tabăra se deschide spre zona rurală și pe unde e drumul înapoi. Drumul spre casă. Dar nu mai e nimic la care să te întorci. Casele noastre au dispărut sub bombe. Familiile noastre au fost împușcate de soldați. Școlile noastre au fost arse. Sau am putea rămâne aici. În noroi. E o lume liberă. Dar și aici nimeni nu ne place, pentru că noroiul e prea aproape de casele, de școlile și de magazinele de care aparțin Paznicii și familiile lor.”

Stilul cărții este unul destul de simplu, care mai atenuează din impactul celor povestite, și asta din cauză că naratorul este un copil care abia a împlinit zece ani. Însă, în simplitatea lui, el spune lucrurilor pe nume și ne descoperă o întreagă lume a urâtului, plină de lipsuri de toate tipurile.

„Copilul E” este o carte care stârnește în sufletul oricui emoții puternice. Este o lecție de viață pentru noi toți, cei care azi ne credem invincibili și în siguranță. Este o poveste despre o copilărie furată și despre o maturizare forțată, pe care o recomand oricui vrea să înțeleagă mai bine unele aspecte ale lumii în care trăim.

66363604_2807507342656038_5290934069792604160_n (1)

Date despre carte:

Titlu: Copilul E

Autor: Steve Tasane

Titlu original: Child I

Traducere: Catinca și Dan Doboș

Editura: Epica

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 160

 

PS: Nu o să îi dau o notă cărții ăsteia (pe care o puteți comanda de aici), pentru că aduce în discuție adevăruri actuale și povești de viață reale. Nu am ce nota aici, pot doar să mă rog că într-o zi vom ajunge să ne iubim mai mult unul pe altul.

 

14 gânduri despre ”STEVE TASANE: COPILUL E – RECENZIE

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Este, dar e îndulcită de perspectiva narativă a unui copil. Poate fi citită și de un copil de 10 ani, nu va înțelege toate dedesubturile ca un adult și ar învăța istorie.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.