ARUNDHATI ROY: MINISTERUL FERICIRII SUPREME – RECENZIE

Nu știu voi cum sunteți, însă eu, atunci când nu cumpăr cărți, tot simt nevoia să îmi clătesc ochii privind cărțile de pe site-uri, iar Libris este locul unde poposesc  extrem de des. Pun cărți în wishlist, văd ce a mai apărut nou, mă bucur de oferte, știți voi… Așa am observat o carte a cărei copertă mi-a vorbit pur și simplu:  Ministerul fericirii supreme. De Arundhati Roy, autoarea auzisem mai de mult, a scris „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, un roman tot din raftul Denisei pe care îmi doresc din tot sufletul să îl citesc la un moment dat. Poate nu ar fi stricat să mă fi informat puțin înainte în privința autoarei, pentru că este o activistă pentru drepturile poporului musulman din India și Cașmir și m-ar fi ajutat puțin pentru înțelegerea factorului istoric din carte și pentru a mă putea bucura de subiect pe deplin. Cele două povești inserate printre paginile de istorie ale Indiei și Cașmirului sunt minunate, cu un iz de feerie și de realism magic,  însă detaliile istorice m-au făcut să pătrund cu mai multă greutate în atmosfera romanului, pentru că nu cunosc mare lucru despre acele părți ale lumii și am simțit nevoia să fi știut un pic mai mult dinainte.

„Ministerul fericirii supreme” nu este o carte pe care să o uiți ușor, căci în paginile sale se împletesc destine pline de suferință, care au trecut prin iadul pe pământ, și care păreau că nu mai pot ajunge la luminița de la capătul tunelului. Însă, tocmai când aveau impresia că sunt ai nimănui și că nu vor mai ajunge să obțină mulțumirea și liniștea sufletească din această viață, niște oameni cu suflet mare apar alături de ei și îi ajută, prin iubire și înțelegere, să se regăsească și sa trăiască sperând la mai bine. Istoria lor devine aceea a unei întregi națiuni, a unui Delhi greu încercat și al unui Cașmir în care pacea conduce la război și războiul conduce la pace, care au nevoie de azadi (libertate, egalitate) pentru a simți din nou că sunt vii și că viața aceasta merită să fie trăită din plin. Tocmai pentru că vorbește despre tragismul unei societăți în care trei religii nu pot coexista (hinduism, islam și creștinism), tonul autoarei este când plin de furie la adresa tuturor nedreptăților care conduc la pierderea de multe vieți omenești, când ironic fină, ba chiar folosește și umorul la adresa unor situații extrem de obișnuite în zonele amintite, care devin reprezentative. Cartea este o odă închinată Indiei și, în același timp, o rugă care să aducă speranța în suflete și care să ofere o viață mai bună oamenilor greu încercați.

Personajele sale nu sunt unele obișnuite, ba chiar aș îndrăzni să spun că ajung să fie extraordinare prin faptele pe care le comit. Unele sunt hijra, adică hermafrodiți, bărbați care se doresc femei sau femei născute bărbați, paria societății indiferent de religie și considerate a fi ființe aducătoare de ghinion, obligate să își construiască propriul univers, Khawabagh, unde să poată fi cine doresc ele să fie, altele sunt activiste, care luptă pentru drepturile unei facțiuni din India de azi sau din Pakistan și Bangladesh, India de odinioară, fapt pentru care destinele lor sunt pline de dramatism, frică și secrete.

„Ministerul fericirii supreme” – un roman complex, al diversității, suferinței și compasiunii ridicate la rang de artă

Cu toate că am fost atrasă de copertă ca de un magnet, cu subiectul în sine nu am avut chiar o relație de dragoste la prima vedere. A trebuit să citesc o sută și ceva de pagini pentru a ajunge să gust dulceața poveștilor cuprinse în interiorul său și pentru a mă familiariza cu istoria Indiei și a Cașmirului. Mi-a plăcut povestea lui Anjum, însă, recunosc, am fost atrasă mai tare de Tilo și de povestea ei de iubire, care a condus-o la a deveni o activistă pentru drepturile cașmirenilor.

Se simte că autoarea este implicată direct în mișcarea de rezistență pentru India și Cașmir, este adeseori subiectivă și parcă insistă prea tare pe durerea musulmanilor, persecutați de hinduși. Nu cunosc istoria zonei, am căutat un pic pe măsură ce citeam, pentru a putea înțelege totul mult mai bine, însă mi se pare că nu se poate ajunge la pace dând vina pe cineva. Uneori, mi se pare puțin exagerată această atitudine a musulmanilor care sunt persecutați, pentru că, din ceea ce se înțelege din roman, nici aceștia nu sunt chiar foarte blânzi, ci și ei ripostează și o fac semănând teroare în urma lor. Mi se pare ca adevărul este mereu undeva la mijloc și poate că ar fi mers mai mult să se subînțeleagă aspectele socio-politice și economice ale celor două zone descrise în carte, fără a se indica mereu cu degetul într-o anumită direcție. Așa, nu te diferențiezi de ceilalți, ci doar oferi ură la ură, iar asta nu are cum să ducă la ceva bun vreodată. Tocmai pentru că nu am putut empatiza cu punctul de vedere al autoarei, părțile astea de istorie mi s-au părut puțin mai greu de parcurs. Am simțit revoltă și un soi de ghem care mi se forma în inimă, iar nu neapărat mila și compasiunea care mi se cereau de către autoare în mod indirect.

Autoarea aduce în prim-plan o întreagă mulțime de personaje, care mai de care mai excentrice și mai lipsite de bucuria de a trăi, mai pline de frustrări, de dureri fără număr și de căutări ale adevărului despre ele însele. Totul se desfășoară sub egida unui realism magic plin de candoare, care îndulcește puțin evenimentele pline de furie și de frică, de teroare. Tocmai pentru a scăpa de toate durerile pe care viața lumească li le oferă, ele se refugiază într-o lume a fanteziei și își creează un loc de refugiu într-un cimitir, unde își îngroapă la propriu suferințele și dezamăgirile, și reușesc să renască din propria durere prin grija primită de la ceilalți proscriși asemeni lor, prin dragostea pe care o primesc de la aceștia, însă toți sunt supuși mai înainte torturii mentale.

Printre toate aceste personaje pestrițe, se evidențiază două cu precădere, Anjum, născută Aftab, și Tilo. Anjum este hijra, adică născută cu o condiție specială, are și organ sexual masculin, și unul feminin. Mama ei a declarat-o întâi bărbat, de aici și numele de Aftab. Apoi, odată cu trecerea timpului, ea se simte mai mult femeie. Este un suflet decăzut, un suflet care ascunde multă suferință și mai asistă și la moartea unui prieten de suflet într-un masacru din care a scăpat doar din cauza condiției sale speciale, căci ucigașii o considerau aducătoare de ghinion. Își dorește să devină mamă, însă depresia care o cuprinde, căci nu se mai regăsește în acest peisaj plin de ură, nu o face capabilă să aibă grijă și de un alt suflet. Tocmai starea mentală și dorința de a se regăsi pe sine o duce în cimitir, unde, încetul cu încetul creează în jurul mormintelor o adevărată pensiune, un loc în care sunt bine venite toate sufletele rătăcite, a oamenilor căzători care se prind în cădere de alți oameni cum spune ea.

Prin intermediul acestei pensiuni, Anjum ajunge să își intersecteze destinul cu Tilo, tânăra părăsită și adoptata apoi tot de mama ei. Ajunge arhitectă, însă se află prinsă între trei bărbați, trei oameni din sisteme diferite, care îi trasează oarecum destinul și o duc pe drumul activismului politic, fiind o apărătoare a drepturilor cașmirenilor. Există Musa, cel care apare și dispare când te aștepți mai puțin, apoi Naga, bărbatul care o protejează și îi oferă stâlpul de sprijin necesar, apoi este Bilpab. Unul este parte a rețelei de rezistență din Cașmir, unul este un ziarist tare incomod, iar ultimul este parte a serviciilor secrete. Viața lui Tilo se schimbă când o găsește pe Miss Jebeen, bebelușul abandonat, pe care și-l însușește, și când ajunge în pensiunea proscrișilor condusă de Anjum. Acesta este oricum un loc atemporal și aspațial, care le permite să își făurească liberi o nouă viață, modelată după propriile visuri și speranțe. Și aici se au unul pe altul.

„Ministerul fericirii supreme” este o carte cu un subiect complex, care ne poartă prin pagini de istorie zbuciumată, adăugând un plus de savoare prin umor și prin surprinderea culorii locale din India, alături de o panoplie de personaje, care ne arată că din focurile suferinței fără margini pot să ia naștere cele mai înalte flăcări ale speranței, dragostei, milei și compasiunii.

Date despre carte:

Titlu: Ministerul fericirii supreme

Autor: Arundhatati Roy

Titlu original: The Ministry of Utmost Happiness

Traducere: Alexandra Coliban

Editura: Humanitas

Colecție: Raftul Denisei

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 456

 

Cartea poate fi comandată de  aici.