CHIARA GAMBERALE: CARUSELUL IUBIRII – RECENZIE

Sunt momente, stări, evenimente care ajung să ne dea întreaga viață peste cap. Putem avea într-o zi totul, ca mâine să pierdem tot ceea ce ne era drag, tot ceea ce iubeam și credeam că ni se cuvine să fie al nostru, că era un fel de cadou bine meritat de la soartă. Poate nici nu ajungem să ne imaginăm cine am fi noi în mod real și cine am putea deveni dacă am da deoparte toate obișnuințele și toate lucrurile care ne compun universul zilnic. De multe ori, nici măcar nu realizăm că cel mai bun lucru se află în acele experiențe pe care ne temem să le trăim, în acele activități pe care nu ne-am fi imaginat vreodată că am fi putut să le facem. Nu noi. Nu azi. Nu vreodată. Însă, ele se pot dovedi a fi salvarea noastră de noi înșine și de persoanele nocive din jurul nostru. Uneori, este bine să ieșim din tiparele pe care ni le formăm singuri și să ne mai lăsăm pradă impulsului de moment și nebuniei de a face un lucru pentru prima dată.

Caruselul iubirii de Chiara Gamberale ne pune față în față cu toate temerile noastre, cu teama naturală de a nu ieși din zona noastră de confort și cu adâncirea noastră într-un cotidian de multe ori anost și care nu ne mai împlinește, tocmai pentru că ne adâncim în niște obișnuințe care, poate, după o anumită perioadă de timp, nu ne mai reprezintă ca persoane. Este o lectură ușurică, numai bună pentru vacanță și zilele toride de vară, dar cu un subiect original și cu o forță foarte mare de a oferi energie pozitivă și puterea de a lua viața de la capăt de câte ori este nevoie și acest lucru este marele plus al acestei cărți. Este jurnalul Chiarei, o italiancă de treizeci și șase de ani, care ajunge să piardă totul și pe care terapeuta sa o sfătuiește să facă zilnic ceva nou, timp de zece minute, cu speranța că se va vindeca de toate gândurile sumbre care o puneau la pământ:

„- Vreme de o lună, începând de acum, timp de zece minute pe zi, faceți un lucru pe care nu l-ați mai făcut niciodată.

– Și apoi, doamnă doctor, la final ce voi câștiga? Îmi voi recăpăta viața?

– Mai vorbim într-o lună, Chiara. Până atunci, jucați-vă, cu simț de răspundere, și nu trișați, aveți grijă!”

Aceasta este premisa de la care pornește cartea și lucrul care m-a atras spre ea. Mi s-a părut interesant să aduci ceva nou zi de zi în rutina ta, ceva nemaifăcut de tine mai înainte, de la care, în viitor, poți porni ceva nou, o poți lua de la capăt, cu un suflu nou. Consider că este nevoie de puțină nebunie și de puțină spontaneitate în viața asta, astfel încât să ne descoperim pe noi cei adevărați și să ajungem la eul nostru primordial, cum îl numește Chiara, la cea mai bună variantă a noastră, care zăcea în stare latentă în interiorul nostru, fără posibilitatea de a ieși la suprafață, căci, în graba noastră zilnică, am ajuns să o închidem acolo și să nu ne mai gândim la ea.

68750259_527287354676729_864708093575954432_n

Când mă gândesc la Caruselul iubirii, câteva cuvinte cheie îmi vin în minte: unghii fucsia, clătite cu nutella, Roma, hip-hop și filmele pentru adulți, iar dacă veți citi cartea, veți înțelege despre ce vorbesc. Cărticica asta este un amestec de senzații dulci-amărui, de râs în hohote cu durere profundă, de bună-dispoziție și umor cu subiecte de o profunzime aparte, la care nu te-ai fi așteptat la începutul lecturii, de sfaturi pentru relații reușite cu oamenii din jur și nebunie de moment. La final, rămâi cu un optimism extraordinar, căci este contagios și ajungi să îl împrumuți de la Chiara Gamberale, tânăra care a avut curajul de a își așterne pe hârtie gândurile, trăirile, experimentele, expunându-le cu o sinceritate extraordinară, prezentându-ne atât o Chiara care nu se poate ține pe picioare și care cade răpusă de durere la pământ, cât și o Chiara gata să ia viață în piept și să o ia de la capăt cu forțe proaspete:

„Aș vrea să îi spun că n-are de ales: în momente ca acesta trebuie să cadă – brațe, picioare, inimă, plămâni. Tot. Trebuie să ajungi în prăpastie, trebuie să suferi. Aș vrea să-i promit că încă nu știe, că acum încă nu-și poate imagina: dar va veni o zi în care va descoperi că a supraviețuit. Și aș vrea să o anunț că nu va fi o descoperire frumoasă: îi vor rămâne douăzeci și patru de albume de ore și șase pachete de figurine de zece minute fiecare, cu care nu va ști ce să facă. Dar măcar va descoperi că va putea inventa măcar un pachet în fiecare zi, cu ceva prostesc pe care nu l-a mai făcut niciodată. Nu va fi mare lucru, dar va fi totuși ceva. Prostesc. Pe care nu l-a mai făcut înainte. De la care poate să o ia de la capăt.”

Chiara părea să aibă viața perfectă: era căsătorită cu bărbatul iubit, pe care l-a întâlnit la optsprezece ani, avea o rubrică într-o revistă extrem de apreciată, avea scrisul și iubea să scrie de când se știa, avea o casă aproape de părinții ei, în Vicarello, sătucul idilic de lângă Roma, pe care ea îl adora și îl considera a fi paradisul coborât pe pământ, avea prieteni dragi alături, gata să o ajute la nevoie și, din exterior, părea ca are o viață împlinită și fericită. Totul pare să se schimbe în momentul în care s-a mutat alături de soțul ei în Roma, un loc pe care ea îl detestă, la fel cu casa și tot ceea ce o înconjoară aici. Ea însăși se transformă, fapt care îl împinge pe soțul său să părăsească viața de familie și să o ia de la capăt în Dublin. Acest fapt este un fel de palmă pe care soarta i-o dă Chiarei, căci tot ceea ce cunoștea ea nu mai există, căci plecare soțului o lasă și fără rubrica de la revistă și fără puterea de a scrie. Gândurile sumbre și tristețea fără margini o acaparează asemeni tentaculelor unei caracatițe și începe să nu își mai găsească locul în viață ei și să nu mai știe exact cine este ea în viața ei:

„Scrisul reprezintă, pur și simplu, singurul meu remediu împotriva existenței. Dintotdeauna a fost așa, de când eram copilă și mă întrebau ce îmi doream în viitor: să scriu romane și să întâlnesc o mare iubire, le răspundeam. Și timp de câțiva ani buni părea că cele două dorințe mi se împliniseră. Însă, într-o zi, Soțul Meu a plecat. Și atunci am avut senzația că a luat totul cu el, împreună cu toată ființa mea, și scrisul. Cu atât mai mult în lipsa Rubricii Mele care mă ajuta să măsor trecerea timpului, ziua, și care mă ajuta să scot monștrii din cap și din inimă, ferecându-i în romane. Apoi, brusc, monștrii eliberați din lanțuri au invadat totul. Visele, gândurile, picioarele, brațele, cafeaua.”

Romanul se deschide la un an după ce soțul Chiarei a ales să stea departe de ea, moment în care ea începe să își dorească să facă ceva pentru a ieși din gaura neagră în care picase și pentru a se pune din nou pe picioare, pentru a își găsi din nou fericirea și locul său în propria viață. Terapeuta îi cere ca, timp de o lună, să facă în fiecare zi, timp de zece minute, ceva nou. Pentru că își dorește să își urmărească parcursul, Chiara începe să noteze fiecare zi într-un jurnal, în care vorbește despre ceea ce a făcut în ziua respectivă și care sunt sentimentele pe care activitățile i le-au oferit. Face lucruri pe care, poate, le-am considera banale, așa cum sunt colorarea unghiilor într-o culoare pe care nu ar fi folosit-o niciodată, învață să brodeze, să danseze pe ritmuri hip-hop, să facă clătite și tiramisu, să meargă cu spatele sau să își întrebe mama ce mai face, dar cumulate, acestea o ajută să se vadă pe ea, cea adevărată, și să își dea seama ce anume își dorește să facă cu viața ei.

Chiara nu este chiar un personaj demn de iubit, este slabă în multe privințe și ușor imatură în ciuda celor treizeci și sase de ani ai săi. A fost o răsfățată a sorții și a trăit un fel de basm, în care părinții încă o mai ajutau cu mâncarea, în care soțul o lăsa să spună ceea ce dorește, în care prietenii veneau mereu acasă la ea. Este într-un fel rămasă încremenită în timp, la perioada adolescenței, iar abia acum a descoperit că viața poate fi și altfel, că poate gusta din mai multe lucruri și că poate fi mai bună de atât. În plus, alături de ea întâlnim personaje interesante, de care te atașezi, așa cum sunt Ato, studentul din Eritreea de care s-a atașat ca de propriul copil, sau Gianpietro, prietenul mereu acolo când este nevoie. Cât despre Soț, așa cum îl numește ea, cu majusculă, nu pot spune că este tipul meu de bărbat. Este tot imatur, abia acum își trăiește viața de adolescent, căci își dă seama că viața de familie nu îl împlinește și zboară din floare în floare. Tocmai de aceea, am stat cu sufletul la gură să văd ce anume va alege Chiara, dacă se va împăca cu el sau nu.

Caruselul iubirii este o lectură antrenantă, amuzantă cu note de profunzime, care te face să petreci într-un mod plăcut o după-amiază călduroasă. Nu este cine știe ce dacă ne referim strict la conținut, însă, dacă vă doriți o lectură lejeră, care să nu vă solicite prea tare și care să vă ofere o stare de bună dispoziție la final, aceasta este alegerea potrivită.

68589854_10213616105667311_4049012935777845248_n.jpg

Date despre carte:

Titlu: Caruselul iubirii

Autor: Chiara Gamberale

Titlu original: Per dieci minuti

Traducere: Diana Calangea

Editura: Litera

Colecție: Blue Moon

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 224

 

Cartea poate fi comandată de aici.

 

 

27 de gânduri despre ”CHIARA GAMBERALE: CARUSELUL IUBIRII – RECENZIE

  1. ancasicartile.ro zice:

    Să știi că eu am fugit de cartea asta, nu mi-am luat-o. Dar îmi place ce vad la tine. Parca este altceva. Nu se vede vreo capodopera, dar cred că era bună pentru weekend.

    Apreciat de 1 persoană

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Da, când ai nevoie de relaxare, e numai bună. Are și pasaje destul de profunde, la care nu mă așteptam, căci e un jurnal…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.