JURNAL DE CITITOR: CĂRȚILE FAVORITE ALE VERII

V-am spus deja că nu pot accepta deloc venirea toamnei. Îmi plac culorile ei, însă mintea mea a rămas blocată undeva în căldura aceea de sfârșit de august, când totul era atât de plin de lumină și de frumos. Tocmai de aceea, finalul de septembrie nu mi se pare deloc nepotrivit pentru a vă prezenta cărțile preferate citite în timpul verii. Da, știu, nu ar trebui să mă împart între ele, însă sunt subiectivă și nu pot să nu am anumite favorite. Am citit eu mai mult în iunie și iulie, după care m-am moleșit prin august, însă tot am citit ceva cărți și am zis să discut cu voi ce anume am iubit dintre cele citite în cele trei luni minunate și magice. Nu le voi plasa într-o ordine a preferințelor, pentru că ocupă cam același loc în sufletul meu, ci le voi nota aici în ordinea citirii lor, pentru a fi sigură că nu sunt nedreaptă cu nici una.

62222802_354969701828190_1145870242048638976_n

Când te-am găsit este un roman de o frumusețe aparte, plin de emoție, care ajunge să te sensibilizeze de la prima și până la ultima pagină. Este o carte cu un subiect tulburător, care te face să te gândești încă la problemele aduse prin intermediul ei mult timp după ce ai închis ultima pagină. Îți lasă o impresie de gol în stomac, de durere profundă pentru toate nedreptățile care se întâmplă în lume, și, în același timp, te face să pui lucrurile puțin în perspectivă și să trăiești viața mai cu patos, mai cu dorința de a lăsa o amprentă a trecerii tale prin această lume și de a oferi la rândul tău bucăți din suflet celor din jur, fără a aștepta nimic în schimb. Doar așa, pentru că poți să faci o diferență în viața cuiva, că poți aduce puțină lumină cuiva, chiar dacă acea persoană nu e conștientă de acest lucru. Este nevoie doar să dai un sens vieții tale și să faci ceva care să conteze. De restul, se va ocupa viața.

64452333_618421645334930_2468327347212779520_n

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, care te cuprinde parcă într-un vârtej nesfârșit de gânduri, trăiri și sentimente. E o lume a vitezei și a tehnologiei, o lume sufocantă, care te ține prins parcă într-o pânză de păianjen, nelăsându-te să faci decât pași mici de unul singur, altfel impunându-ți să faci tot ceea ce dorește o majoritate mai puternică, axată pe consumerism. Trăim vremuri în care anxietatea, depresia și atacurile de panică par a fi la ordinea zilei, un gel de cuvinte cheie pe care le auzim de la rude, prieteni, vecini sau pur și simplu necunoscuți. Ne străduim să atingem perfecțiunea, ne comparam cu chestiile computerizate și cu oamenii care își arată viața perfectă în online și ne întristăm, cufundându-ne în oceanul propriei nefericiri. Trăim cu nocivul în preajmă și refuzăm să încetinim ritmul. Ne găsim pe o planetă nervoasă, în care, vorba lui Moromete, „timpul nu mai pare să aibă răbdare  cu omul”.

Despre toate acestea vorbește Matt Haig în cel mai recent volum tradus la noi: Gânduri de pe o planetă nervoasă. Este o carte care mi-a bântuit gândurile încă de când a poposit în casa mea, moment în care am citit câteva pagini și am simțit că m-am îndrăgostit pur și simplu. Are acel extraordinar care te atrage spre ea ca un magnet, fapt pentru care nu am lăsat cartea să aștepte mult prea mult timp. M-am confruntat mult timp cu împărțirea timpului personal cu lumea de pe internet și m-am lăsat târâtă în mizeriile altora și în supărările și tristețile unor oameni pe care practic nu îi cunoșteam în viața reală. M-am enervat de la postările din online și mi-am dorit cu ardoare să am câștig de cauză. Stăteam în miez de noapte să citesc răspunsuri și nici măcar nu eram conștientă de pierderea de timp enormă. Nu spun că nu mi-am făcut și prieteni buni în online, însă pierderile sunt mai mari decât câștigurile. Așa că Matt Haig, care a trecut prin aceleași obsesii și adicții, despre care povestește cu sinceritate și detașare, nu avea cum să nu atingă cele mai sensibile puncte ale creierului meu. Parcă vorbea despre mine și sunt sigură că despre mulți dintre cei care citiți această recenzie. Suntem dornici în permanență să fim conectați cu o lume întreagă, însă uităm să mai trăim în viața reală și să ne deconectăm de la internet, pentru a ne îngriji de sufletul și de nevoile noastre, fapt care conduce la cele mai negre gânduri în cele mai multe dintre cazuri. Am trecut prin anxietate, atacuri de panică și depresie, cufundându-mă în gaura mea neagră, asemeni autorului, și, asemeni lui, m-am ridicat singură de jos și am înțeles că, dacă nu am singură grijă de mine, nimănui nu îi va păsa.

cats

Lumea de astăzi a început să conștientizeze tot mai mult importanța îngrijirii mediului înconjurător și observăm o tendința ecologistă pe întreaga planetă și, cu toate acestea, nu cred că ne dăm cu adevărat seama de proporțiile pe care le-ar atinge aceasta dacă până și unele dintre cele mai mici viețuitoare ale planetei, așa cum sunt albinele, ar dispărea cu totul. Ne preocupă încălzirea globală, topirea calotelor glaciale și plasticul folosit în exces, însă, cu toate acestea, tot ne credem zei și continuăm să facem tot ceea ce ne trece prin minte, considerând că un eventual colaps este mult prea departe de noi. Ne gândim că dispariția albinelor ne-ar lăsa doar fără miere și considerăm că putem trăi și fără, însă Maja Lunde trage un semnal de alarmă prin intermediul romanului său, Istoria albinelor, spunându-ne că dispariția acestor insecte ar conduce la grave dezechilibre de mediu și chiar la extincția întregii rase umane, care depinde de fertilizarea plantelor făcute de către aceste mici viețuitoare. Romanul este bine documentat și te pune pe gânduri, atingând subiecte pe cât de actuale, pe atât de neașteptate și de revelatoare.

Istoria albinelor este un roman captivant și îndrăzneț, reunind între paginile sale atât o saga de familie, cât și o parabolă asupra lumii și o distopie extrem de credibil creată, toate unite printr-un element comun: iubirea pentru albine și studiul științific aplicat acestora, care conduce la adevăruri incontestabile despre lumea în care trăim. Autoarea folosește trei planuri narative, unul plasat în Anglia anului 1852, altul în SUA anului 2007, iar altul mult mai îndepărtat, situat în China anului 2098, fiecare dintre acestea fiind legate extrem de frumos spre finalul romanului. Dincolo de extincția coloniilor de albine, care conduce la tema legăturii dintre factorul uman și elementul natural, cartea abordează și tema relației dintre generații, dintre copii și părinți, precum și pe cea a relației de cuplu, care înfruntă în mod diferit problemele vieții.

66036035_499967970748748_2061025230482046976_n (1)

Orașul de bronz are valențe de basm arab, atât prin modul de construire al subiectului, cât și prin plasarea acțiunii inițial în Cairo, apoi în fantasticul Daevabad, cu toate construcțiile lui mărețe, demne de profetul Suleiman (Solomon), cunoscut mai ales în lumea arabă și în cultura musulmană ca persoana care i-a cucerit pe djinni (duhuri crete din foc, cu puteri magice și invizibile pentru oameni), poveste care stă la baza construirii acestui oraș și a diviziunii dintre diferitele tipuri de duhuri magice, mult mai accesibili pentru musulmani, care cresc de mici cu aceste mici istorioare.  Tocmai din această cauză, începutul poate fi un pic greoi pentru un neinițiat, însă nu trebuie să disperați, vă familiarizați repede cu termenii proveniți din arabă, iar glosarul cu termeni de la final este o adevărată mină de aur.

Orașul de bronz este un volum absolut fermecător, care are darul de a te ține captiv între paginile sale de la început și până la final, fără niciun drept de apel. Are aceeași atmosferă pe care o găsim în „1001 de nopți” și mi-a amintit foarte mult de Alladin și de orașul lui cel plin de tot felul de tertipuri pentru a supraviețui, încât pot declara cu mâna pe suflet că mi-a plăcut la nebunie. Cairo, cu bazarurile lui pline de culoare, cu oameni din toate clasele sociale, cu diferite persoane care practică înșelătoria, cu toate ritualurile lui de scoatere a djinnilor din oamenii obișnuiți nici că putea fi descris mai autentic, iar Daevabadul, orașul de bronz cel plin de intrigi sângeroase, de atmosferă de epocă, de discriminare rasială și de disensiuni sociale și religioase, în care primează construcțiile fabuloase, cu coloane pline de istorie și cu temple uluitoare, nu are cum să nu îți anime imaginația. Stilul autoarei este unul extrem de vizual, de cinematografic, și parcă iei la rândul tău covorul fermecat și circuli din lumea oamenilor în deșertul plin de fierbințeală, faci baie în oazele cele pline de verdeață, te lupți cu ifriții pe care i-ai chemat alături de un afshin (un sclav eliberat din lumea duhurilor), cu ghoulii (morții vii), și te pierzi pe străzile Daevabadului, printre diferitele categorii sociale, deplângi soarta shafiților cei săraci și mereu oropsiți de soartă, pierderea nahizilor, cei cu puteri tămăduitoare, și te desfeți cu mâncăruri alese la palatul gezirilor, urmărind un întreg spectacol ce se desfășoară în fața ta.

65628134_404067950211773_1603520555288363008_n (1)

Romanul are un subiect inspirat din viața autoarei, însă, cu toate ca are elemente comune cu aceasta, nu este o carte autobiografică, așa cum ai fi tentat să crezi citind-o și observându-i bogăția de detalii istorice, extrem de precise, și intensitatea trăirilor. M-am lăsat dusă de val și chiar am căutat la un moment dat personajele pe Google, crezând că sunt persoane reale. Povestea este atât de credibilă, încât așa ai impresia și m-am bucurat că nu am fost singura care a crezut asta. Autoarea a ținut să lămurească chestiunea și a afirmat că nu este vorba de o carte în care își descrie viața, ci despre un roman de ficțiune, în care a adus la lumină și câteva momente din istoria țării ei de baștină și din poveștile sale și ale altor iranieni cu care a intrat în contact, sperând ca, astfel, occidentalii să vadă Iranul cu alți ochi, căci nu este o țară așa de înapoiată cum ne-am închipui, ci doar a avut parte de un destin plin de nefericire și de ghinion, ajungând la cheremul unor oameni nepotriviți.

Dezorientală  este o saga de familie cu accente orientale, care ne poartă pașii printre destinele tragice a trei generații, nevoite să lase în urmă tot ceea ce cunoscuseră și tot ceea ce le oferea identitatea ca indivizi, pentru a o lua de la capăt în zone ale lumii cu totul și cu totul noi, unde le este extrem de greu să se regăsească. Dincolo de a ne spune povestea unor iranieni greu încercați de viață, căci au fost nevoiți să treacă prin multe regimuri politice, fiecare dintre acestea văduvindu-i de încă un drept considerat normal în alte locuri, autoarea ne prezintă și elemente de istorie iraniană, oferindu-ne detalii despre perioada în care americanii erau la putere, ceea ce le oferea oamenilor libertăți majore, venirea la putere și decăderea regimului șahului Pahlavi, Revoluția din 1979, precum și venirea la putere a ayatollahului Khomeini.

66734518_793440727724718_3638176310070607872_n

Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de Mackenzi Lee este o carte foarte bine documentată, mărturie în acest sens stând și anexele de la final care ne arată care sunt punctele reale de la care a pornit autoarea în crearea acestui roman magistral, cu o acțiune extrem de alertă și de măiestru construită, care te face să nu mai poți să o lași din mână până când nu ajungi la finalul ei. Cartea abundă în aventuri fel de fel, în răsturnări de situație savuroase, în momente romantice și în descrierea unor relații de familie controversate, fapt care ne face să ne adâncim cu totul în această lume, pentru a ieși năuciți la final, neștiind ce anume ne-a lovit cu atâta forță încât orice realitate exterioară a devenit insignifiantă.

Am citit cartea asta cu sufletul la gură, am râs și am plâns alături de personajele principale, tineri aflați la început de drum în viață, care se străduiesc să își găsească un loc special în lumea asta largă. Sunt caractere puternice, cu o mare voință și cu o dorință nebună de a trăi fiecare clipă la intensitate maximă, iar acest lucru nu este întotdeauna posibil, nu în epoca în care s-au născut ei, în care băieții erau obligați să accepte orice fel de tratament din partea tatălui, urmându-i poruncile întocmai, fără drept de apel, iar fetele trebuiau să păstreze aparențele de gingășie și de lipsă de interes pentru orice altceva în afară de treburile casnice și de creșterea copiilor. Este o lume  în care aparențele trebuie păstrate, mai ales că vorbim de oameni aparținând nobilimii, iar aici lucrurile se complică încă și mai mult. Tinerii trebuie să se maturizeze excesiv de repede, să își pună visele pe pauză și iubirile nealterate de dorința părinților, trebuie să își controleze emoțiile și ieșirile și să pară copiii model, gata să preia afacerea familiei. Tocmai pentru asta există Marele Tur al Continentului, un eveniment menit să îi cizeleze pe băieți, să le cultive gusturile în ceea ce privește arta și arhitectura, și să îi aducă înapoi acasă „vindecați” de orice fel de viciu și încărcați de energie pozitivă și educați în spiritul virtuților acceptate de societate.

Se simte presiunea asta socială pe tot parcursul citirii romanului, iar acest fapt îi acordă acestuia plusul de savoare de care avea nevoie. Însă, problemele se nasc atunci când personajele create de autoare și lăsate să acționeze în mod liber în fața noastră, a cititoarelor, refuză cu încăpățânare să se supună canoanelor sociale sau dorințelor părinților și luptă din răsputeri să își găsească rostul în lume și fericirea aceea adevărată. Nu sunt niște nobili tipici, iar acest fapt îi face extrem de „iubibili”. Îți ții pumnii strânși în speranța că nu se vor îneca la mal și că vor reuși să facă tot ceea ce și-au pus în cap, trecând peste toate rigorile care le-au fost impuse. Tocmai din acest motiv, romanul poate fi văzut și ca unul inițiatic și al maturizării, căci caracterele sunt șlefuite de-a lungul tuturor aventurilor de care au parte în Marele Tur al Continentului, și nu sunt puține, căci ajung din întâmplare posesorii unei chei neprețuite, care deține secretele unui panaceu menit să vindece toate bolile universului, sunt jefuiți la drumul mare și ajung în ghearele piraților, ajungând să se descopere cu adevărat la final și să facă tot ceea ce le stă în putință pentru a schimba mentalitățile închise din jurul lor.

67162409_1217167521799461_2215387141079302144_n

Bătăile inimii mele frânte este un roman pe care ajungi să îl porți cu tine în suflet și la care cu siguranță îți dorești să revii din când în când. Caracterele sale nu sunt ușor de uitat și stârnesc sentimente felurite în sufletul tău, ca cititor. Găsești personaje complementare și ajungi să o iubești pe Venus pentru bunătate, determinare și forță, la fel cum îl placi pe Kay, stâlpul de sprijin în vreme de furtună pe care orice față și l-ar dori, dar nu o placi deloc pe Mabel, tânăra care nu poate să renunțe la nimic, nici chiar de dragul prieteniei, și nici pe David foarte tare, căci se decide greu și nu e mereu acolo când ar trebui să fie.

Bătăile inimii mele frânte este romanul la care am plâns mult, cum nu am mai făcut-o de foarte mult timp. Încă am în minte pasajele referitoare la Charlie și finalul, iar pielea mi se face de găină. Este o carte cu o mare încărcătură emoțională, însă cu o mare făclie a speranței aprinse, căci ne arată că iubirea și visele nu mor niciodată, ci ele înfloresc de acolo de unde te-ai aștepta mai puțin, ajungând să se transforme și să te transforme, ajutându-te să ajungi la adevăratul tău eu. Este o poveste despre șansă într-o mare de deznădejde și incertitudini și tocmai asta îi conferă o mare frumusețe romanului. Port povestea lui Venus în suflet și îmi dau voie să îi urmez exemplul.

Bătăile inimii mele frânte este un roman despre iubiri adolescentine și despre descoperirea sufletului pereche, despre speranță și frumusețe dincolo de un tipar prestabilit, despre durere și vindecare prin iubire.

68515852_2333612423554607_580154514372296704_n

O viață de rezervă te lovește cu puterea unei tornade și te șochează prin curajul de a aborda un subiect atât de dur, de dureros, căci autoarea taie în carne vie și face să simți fiecare tăietură în parte. Jodi Picoult te suie într-un carusel al emoțiilor și te ridică sus, sus de tot pe culmile vieții, apoi te coboară în tenebre de nesiguranță, de frică și de frustrare și face aceasta cu o viteză uluitoare. Te face să îți pui întrebări, căci totul este tratat într-un mod extrem de realist și lipsit de floricelele acelea care îmbracă totul într-un veșmânt ficțional. Nu, autoarea ne arată niște fațete extrem de urâte ale vieții și ne pune în fața unor alegeri greu de făcut, căci intervin în mod inevitabil sentimentele, mai cu seamă că în prim-plan se află niște copii. În același timp, te determină să practici recunoștința fără margini pentru cât de norocos ești, cu toate frământările de zi cu zi, pentru toate micile lupte care par total insignifiante comparativ cu cele ale eroilor romanului.

Am vărsat lacrimi amare citind acest roman și nu cred că se poate altfel. Povestea principală este atât de încărcată emoțional și atât de vie încât te pui în pielea personajelor și încerci să vezi cum ai acționa dacă te-ai afla în locul lor. Și atunci încetezi să mai judeci, căci alegerile nu sunt ușor de făcut și orice ai face, nu există un câștig de cauză în nicio situație. Cum ai putea alege între lupta pentru supraviețuirea unui copil extrem de bolnav, care adeseori a văzut moartea cu ochii, și durerile provocate de intervențiile medicale suferite de cel de al doilea copil al tău, devenit donator pentru cel bolnav? Cum te-ai putea împărți între îndatoririle de părinte și dorința de a te întinde pe pământ și de a plânge, tremurând din cauza neputinței în fața destinului crud? Cum ai putea să nu îți dorești să concepi un copil perfect compatibil pentru copilul bolnav, atunci când înțelegi că nu există practic nicio altă soluție? Cum ai putea, ca soră, să devii dintr-odată egoistă și să mai poți să îți vezi liniștită de viața ta atunci când ai refuzat o procedură medicală ce i-ar fi putut salva viața surorii tale? Cum ai putea, ca frate, să trăiești știind că nu poți să îți ajuți sora bolnavă în niciun fel și cum ai putea să nu te afunzi în fărădelegi, care ți-ar putea oferi o pedeapsă compensatorii pentru faptul că trupul tău nu este compatibil cu al surorii pe moarte? Cum ai putea să știi că ai făcut ceea ce puteai mai bine? Cum ai putea să mai pui capul pe pernă, fără teama clipei ce va să vină? Da, romanul stă sub semnul unor multitudini de dacă… și niciun răspuns nu pare a fi cel corect, cel care ar putea să stopeze cumva suferința fără margini și să aducă din nou normalitatea aceea cu certuri între frați, și primul sărut, și primul iubit, și o notă mică la școală, și părinți pisălogi…

 

Care sunt favoritele verii pentru voi? Ce ați citit din lista mea?

 

66852359_2294084157375803_6112407304580104192_n

Publicitate

10 gânduri despre ”JURNAL DE CITITOR: CĂRȚILE FAVORITE ALE VERII

  1. emiliawonc zice:

    Cărți foarte interesante și care provoacă la lectură!
    Eu la fel nu pot accepta toamna, vara trecută nu mă lasă 🙂
    Duminică frumoasă cu timp pentru a savura lectura!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Angela Călătorește zice:

    Bine te-am găsit! Ce recomandări faine!
    Doar ce-am aflat de „Dezorientată” și de abia aștept să mi-o comand. Lumea orientală mă atrage precum un magnet!
    Din propunerile tale am citit „Istoria Albinelor”. Mi-a plăcut mult, deși începutul mă dezorientase un pic, i-am dat o șansă în plus și nu mi-a părut rău! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.