TRĂIM ÎNTR-O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ

Nu ies foarte des din casă, v-am mai povestit eu despre ursul care sălășluiește în mine și care nu se dă dus prea ușor, orice i-aș face, însă sunt unele zile care îmi amintesc mai tare de ce mă închid în mine și îmi transform casa într-un castel… Am impresia de multe ori că ne aflăm cumva în Țara Minunilor și că noi suntem un fel de Alice care observă totul și acumulează greu tot ceea ce se desfășoară în exterior, toată nebunia aceea care mă face să mă gândesc că nu mai avem șanse să ne mai facem bine. Ne învârtim într-un cerc vicios și rămânem blocați acolo, fără a realiza că ne-am întors exact de unde am pornit, în același punct static care ne ține cu putere pe loc.

O lume nebună, nebună, nebună… Vreau să evadez!

Lumea în care trăim ne vrea aliniați la o oarecare normă, ne dorește egalizați și așezați comod în aceleași haine gri, care să nu te scoată în niciun fel în evidență. Imediat ce ieși din această normalitate, devii ținta tuturor privirilor celor din jur, care ajung să te înghiontească, să ți se înfigă în spate ca un ghimpe, ca tentaculele unei caracatițe uriașe, ce se răsucesc în jurul gâtului tău. Și uneori doare… te apasă cu putere și ți se impregnează pe retină… Pe aceea a sufletului.

Nu m-am încadrat niciodată într-o normă și nici nu cred că o voi face vreodată. Pur și simplu, mi-e peste poate. Consider că fiecare e unic și special și asta ar trebui să fie de ajuns. Nu putem să ne aliniem la niște tipare, pentru că ar fi ciudat și incredibil de nedrept. E nevoie de amprenta aceea de originalitate și autenticitate.

Aștept o lume în care să nu mai punem etichete și în care să nu le mai căutăm în mod obsesiv pe frunțile celor din jur. Trăim în diversitate și e minunat. Suntem unicat.

Mi-e atât de dor de frumos și de bun și de eleganța aceea a comportamentului față de cei cu care intrăm în contact…