OPRIȚI VIAȚA! VREAU SĂ COBOR!

Viața noastră este un dar neprețuit, o adevărată binecuvântare pogorâtă asupra noastră fără ca măcar să o cerem. Este o adevărată bucurie să deschidem ochii într-o nouă zi și să constatăm că totul este la locul lui…

Dar oare, chiar așa să fie? Chiar totul este intact la noi, așa cum l-am lăsat aseară sau acum două zile? Ce se schimbă peste noapte? Cum cade vălul ce-l aveai peste ochi și vezi totul cu o luciditate pe care o credeai pierdută pentru totdeauna? Cum revii la viață după ce sufletul ți-a fost îngenuncheat nu o dată, ci de prea multe ori?

Toate astea îmi trec prin cap azi, când stau comod în pat cu o ceașcă de cafea aburindă în brațe. Nelipsita cană de cafea, care, de regulă, mă face să văd totul poleit în roz și să am o poftă nebună de trăit. Nu și astăzi. Mă trezește și mai tare din amorțeala în care mă cufundasem atâta amar de vreme.

Nu și astăzi. Nu vreau să fiu trează. Vreau să dorm. Să uit. Prea multă trezire doare și doare tare, de parcă un ghimpe s-ar fi înfipt în piept. Direct în centru. Și e învârtit acolo la infinit, ca într-un fel de pedeapsă a lui Prometeu, chinuit de păsările ce ciuguleau din el la infinit.

Eu sunt un trandafir singuratic și, cu toate că am spini, prefer să nu îi folosesc. Nu înțep, eu tac, observ și nici măcar nu mă mai minunez în privința oamenilor pe care cândva i-am crezut prieteni. Nu eu pierd, acord încrederea extrem de greu, iar dacă cel de lângă mine nu știe sau simte asta, nici măcar nu merită vreo explicație sau ceva mai mult din mine.
Sunt o singuratică ce a supraviețuit multor furtuni și multor oameni care ascund adevărul sub cuvinte frumoase și sub auspiciul prieteniei. Ai crede că recunosc un fals, un mincinos după atâta vreme și după trecerea prin timp și viață, dar nu o fac. Mai niciodată. Nu judec omul după dezamăgirile trecute și cred că de asta îmi și iau atât de multe palme în prezent.
Dor cel mai tare trădările celor pe care i-ai iubit și pe care i-ai ținut aproape de suflet. Minciunile lor. Astea mereu ies la suprafață, oricât le-ar ascunde ei. Controlul excesiv asupra emoțiilor și trăirilor tale, de parcă o prietenie ar anula-o pe alta. Revendicările lor. Nu sunt un obiect care azi e aici și mâine dincolo. Răcelile lor de tine atunci când ai mai mare nevoie.
Opriți viața! Vreau să cobor! Nu știu să nu le fiu altora aproape, să nu alin, să nu iubesc și asta mă va răni în mod constant. Încă nu am învățat să nu mai dau bucăți din mine oricând, oricum și să nu mai simt.