AM FIR DIRECT CU DUMNEZEU – FRAGMENT DIN VOLUMUL 4 „UN BĂRBAT, O FATĂ ȘI O INSULĂ PUSTIE” DE UIERBIT

Uierbit este o prezență cunoscută în mediul online, un autor talentat și cu mult potențial, care mie îmi este foarte drag. Recunosc, am citit doar fragmente din romanele sale, dar știu sigur că îmi doresc să ajung la ele cât de curând. Un bărbat, o fată și o insulă pustie a ajuns deja la cel de al patrulea volum, iar scriitorul a avut amabilitatea de a împărți cu noi un crâmpei din acesta, pe care vă invit să îl citiți în rândurile de mai jos.




 

Capitolul 21 – Am fir direct cu Dumnezeu

 

Ziua de vineri a fost o zi a remușcărilor și a cenușii în cap.

Afară ploua și soarele se ascunsese! O vreme mohorâtă!

Eram singurul suflet din biserică. Cine mai vine la ora nouă dimineața în biserică într-o zi de vineri? Nici măcar popa!

Dar eu n-aveam grija popii, eram acolo pentru păcatele mele.  Mă căiam, eram plin de pocăință, de smerenie, de regrete…

Speram că nu tardive.

„Doamne, dă-i minte Sofiei! m-am rugat fierbinte. Fă-o să înțeleagă că suntem ca două jumătăți de măr și că unul fără celălalt n-am avea niciun sens. Ce dracu’? Cum poate fi atât de inconștientă?”

Însă Domnul nu mi-a răspuns.

Trebuia să-I atrag atenția cu altceva. Remușcările erau bune, dar nu suficiente, așa că am cumpărat zece lumânări și am ieșit afară, în curte, spre locul unde trebuiau aprinse.

Am intrat în mica gheretă din tablă și sticlă mată, am tras ușa după mine și iată-mă singur-singurel în antecamera lui Dumnezeu.

În stânga, unde scria „MORȚI”, am aprins trei lumânări: una pentru prima mea dragoste, Irina, una pentru fosta mea soacră, afurisita de Ella, și ultima, desigur, pentru tata. Acum era rezolvat, Dumnezeu avea să aibă grijă de sufletele lor!

Gândul că sunt un om de treabă și un adevărat creștin m-a înduioșat. Toți ceilalți erau la muncă sau se ocupau de fleacuri ori se plimbau cu sacoșa prin piață tocmindu-se pentru legătura lor meschină de ceapă, însă eu vegheam și aveam grijă de odihna celor adormiți.

Da, eram cu siguranță un om atipic! Mă gândeam la binele celorlalți, nu la mine. Dacă Sofia ar fi știut, sigur m-ar fi iertat! E stupid cât de greșit sunt judecați uneori oamenii. Aparențele înșală!

Mi-a dat o lacrimă și mi-am zis că, deși aveam și eu micile mele păcate, sufletul meu ar fi putut cuprinde lumea întreagă, atât de mare era!

Apoi, mi-am întors fața spre partea dreapta gheretei, unde scria „VII”.

Îmi rămăseseră șapte lumânări. Am aprins una pentru mama și L-am rugat pe Dumnezeu s-o ție sănătoasă și pe ea, și pe pisicile ei. Mama trebuia să se țină pe picioare cât mai mult și să aibă în continuare putere de muncă, pentru că eu, oricum, nu prea aveam timp să trec pe la ea.

Era mai bine să fie sănătoasă. Pentru amândoi!

Am mai pus o lumânare și pentru Gabriela, fetița mea dragă. M-am rugat să fie ferită de poftele trupești și – mai ales – de ocheadele derbedeilor cu verigă în nas și tatuaj pe gât. Gabriela era ca o mielușică ajunsă printre lupi, iar eu, păcătosul de mine, nu puteam fi lângă ea.

Poate că nici nu voia să fiu lângă ea; iepurașul meu drag nici măcar nu mă mai suna!

Am aprins una chiar și pentru Laura, deși grasa aia împuțită era atee. M-am rugat la Dumnezeu s-o facă să mă uite cât mai repede și s-o țină cât mai departe de mine.

Am pus lumânare pentru Sofia și L-am rugat pe Dumnezeu să facă exact opusul.

Îmi mai rămăseseră trei. M-am pregătit să o aprind pe următoarea, apoi m-am oprit.

„Asta pentru cine să fie? m-am întrebat. Pentru mine?”

Nu prea mi se părea corect să-mi aprind de unul singur lumânări. Avea grijă Mia de asta. Chiar așa… Mia!

„Mama ei de curvă! mi-am zis cătrănit. O mie opt sute de bărbați au trecut prin ea și încă mai are tupeul să-mi spună că n-aș fi un tată bun pentru Gabriela? Curvo! Nu meriți să stric o lumânare pentru tine! Fie și pentru faptul că m-ai bătut de m-ai smintit și tot nu merită!”

Apoi m-am răzgândit și i-am aprins una. Trăisem totuși trei ani cu femeia aia. Îmi împlinise toate voile, îmi gătise, îmi spălase izmenele și-mi oferise trupul ei.

Iar eu ce făcusem? O nenorocisem, o sărăcisem și-o făcusem de râsul lumii. Am oftat și mi-am zis că Mia merita o amărâtă de lumânare. Era un preț corect!

„Te iert, curvo!” mi-am zis, iar faptul c-o iertasem mi-a mai smuls încă o lacrimă.

picsart_12-14-032340385527695670137.jpg

Mai aveam doar două lumânări.

„Ar mai fi și… Alfredo! mi-am zis zâmbind. Dar cum să aprind lumânări pentru un sodomit? Pfui! Oare nu m-ar trăsni Dumnezeu?”

Nu m-a trăsnit! M-am uitat pe geam, totul era ok. Vremea de afară era așa și așa, dar nici urmă de trăsnete.

„Prietenie până la moarte, Alfredo!”

Mai rămăsese o singură lumânare, doar una, și m-am gândit intens ce să fac cu ea. Pentru cine urma s-o aprind, la cine altcineva mai țineam pe lumea asta?

M-am gândit, apoi mi-am dat seama cu tristețe cât de singur eram pe lume. Singur și neiubit!

Am început să plâng ca un copil. Degeaba, nicio idee! Totuși, lacrimile mi-au ușurat sufletul și am simțit că deveneam mai bun.

Folosisem nouă lumânări, iar a zecea se topea inutilă în căușul palmelor. Am ajuns la concluzia că nu mai aveam pe nimeni pentru care să aprind lumânări.

„Bine, o să arunc lumânarea la coș! mi-am zis. Păcat de bani!”

Și, dintr-odată, m-a cuprins o pace ciudată, dar plăcută. Într-un acces de generozitate, mi-am zis fericit:

„Dacă tot o am, ce-ar fi s-o aprind pentru… toți oamenii din lume? Pentru sănătatea lor!

Fie ca bunul Dumnezeu să le deschidă mințile tot așa cum a făcut și cu mine! Să fie și ei buni ca mine!

Doamne, ascultă-mi ruga, apleacă-Ți urechea! Dă-le tuturor înțelepciune și bunătate! Îți ofer lumânarea asta pentru o lume mai bună, mai frumoasă… mai curată!”

Căldură plăcută care m-a cuprins era una cum nu mai întâlnisem, o căldură neomenească! Nu, nu… Nu era de la zecile de lumânări aflate acolo. Era altceva! Eram eu. Se întâmpla în interiorul meu!

Eram alesul lui Dumnezeu! Începeam să mă transform într-un om bun! Iubeam, vibram laolaltă cu tot ce exista în jur!

Să fii atât de generos și altruist e un sentiment fantastic! Iată, eu, Tiberiu, tocmai voiam să aprind o lumânare pentru pacea lumii. Cerurile urmau să se despartă și lumina divină avea să coboare pe creștetul capului meu. Inima mea era pură!

Mi-am făcut cruce tremurând, apoi am închis ochii și mi-am împreunat mâinile. În sinea mea, L-am rugat pe Dumnezeu așa:

„Doamne, știu că te-am dezamăgit uneori, dar, crede-mă, pot să mă schimb! Nu mai sunt vechiul Tiberiu! Deja simt schimbarea!

Hai, ajută-mă și Tu măcar un pic! Dă-mi har! Fă-mă să iubesc oamenii, să-i accept și să-i înțeleg! Pe toți, Doamne, pe toți! Vreau să-i iubesc exact așa cum sunt ei, proști, răi, invidioși, mizerabili și împuțiți, și… cum or fi, dă-i încolo!

Vreau să-i iubesc din toată inima mea! Coboară-Ți harul divin asupra mea și rupe vălul de pe ochii mei! Vreau să văd cu adevărat lumina din fiecare om! Vreau să mă port frumos cu oamenii! Vreau să-i înțeleg, vreau să plâng laolaltă cu ei, să râd împreună cu ei! Vreau să accept oamenii așa cum sunt ei!

Și, mai ales, Părinte, vreau să fiu un bun creștin, să nu mai păcătuiesc niciodată!

Simt cum dragostea crește în mine, Doamne! Iubesc orice ființă de pe lumea asta! ORICE FIINȚĂ!

Amin!”

Tremuram ca varga. Lacrimile șiroiau pe obrajii mei.

Și, în momentul acela, s-a auzit o șoaptă chiar în mijlocul capului meu. Era o voce divină, celestă… sigur nu era vocea mea!

Și vocea a întrebat doar atât:

„Glumești?”

M-am cutremurat și am căzut în genunchi: Dumnezeu exista și tocmai îmi vorbise, tocmai se formase un fir subțire între mine și El.

Iată, inițiasem o conversație cu El! Dintre miliardele de oameni, mă alesese pe mine. Am deschis ochii și am zâmbit fericit.

Lumina zecilor de lumânări se ondula ca o apă prin fața ochilor mei, flăcările erau vesele și jucăușe, scânteile deveniseră îngeri care zburau de colo-colo!

„La naiba, mi-am zis transfigurat, am un fir direct cu Dumnezeu!”

Iluminarea sosise! Eram în extaz, eram atât de fericit! Acum știam că devenisem altul și că viața mea urma să se schimbe. Creatorul meu era acolo, lângă mine, iar eu aveam atât de multe întrebări să-I pun!

Și, exact în momentul în care mă pregăteam să pun prima întrebare, în spatele meu s-a deschis ușa și un cerșetor zoios a băgat capul înăuntru.

– Miluiți-mă și pe mine cu un bănuț, în numele lui Hristos! s-a văicărit el.

Am întors capul cu ochii larg deschiși. I-am privit scârbit fața nespălată și tuciurie, apoi am zbierat din toți rărunchii:

– Anafura mă-tii de țigan borât! Tu nu vezi că mă rog, în pizda mă-tii? Ce te bagi peste mine ca animalul? Nu vezi că am o relație cu Dumnezeu, futu-ți gura mă-tii de cioară!

Capul cerșetorului a dispărut atât de repede încât, pentru o secundă, m-am întrebat dacă fusese într-adevăr acolo sau era doar o închipuire de-a mea. Eram confuz!

Apoi, am ridicat din umeri, am privit în stânga și-n dreapta și am șoptit timid.

– Doamne, mai ești aici?

Nimic!

Am ascultat cu atenție câteva secunde.

Tot nimic!

Am închis ochii.

Nimic! Firul se rupsese!

M-am enervat atât de tare, încât am ieșit în fugă afară, ca să-l ucid în bătaie pe cerșetorul acela, dar dispăruse din zonă. Plecase!

Mare noroc a avut!

(fragment din volumul 4 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit)

Descarcă GRATUIT volumul 1 cu un simplu click aici: https://bit.ly/36HDSBo

4 gânduri despre ”AM FIR DIRECT CU DUMNEZEU – FRAGMENT DIN VOLUMUL 4 „UN BĂRBAT, O FATĂ ȘI O INSULĂ PUSTIE” DE UIERBIT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.