BILANȚ LIVRESC – ANUL 2019

Iată că anul 2019 a ajuns la final, doar câteva ore ne mai despart de 2020, un an cu o sonoritate aparte și cu o ciclicitate anunțată încă din cifrele acelea repetate, iar eu am decis să scriu într-un singur articol despre cărțile care mi-au adus multe bucurii și care mi-au rămas în suflet, ajungând să le port cu mine o viață, la fel și despre cele câteva dezamăgiri inevitabile. Nu mai fac articole separate ca în anii trecuți, unul și bun, va trebui să mă suportați așa. 🙂

Cu toate că am citit mai puține cărți ca anul trecut, numărul de pagini este destul de apropiat. Am încheiat anul trecut cu 35.798 de pagini parcurse cu ajutorul a 126 de cărți, iar anul ăsta am atins 30.602 pagini de-a lungul a 101 cărți. Este posibil să mai termin una până diseară, dar nu e mare lucru oricum. Am citit foarte bine în prima jumătate a anului, cu o aviditate pe care nu știu unde am pierdut-o acum, și m-am moleșit undeva pe la mijlocul lui august. Mi-am revenit la un ritm mai alert de citit abia acum, în decembrie, și sper din suflet să mă țină și în anul care vine! Nu mai vreau timpi morți la lectură, dar cred că, pe undeva, era de așteptat. Lucrez tot cu cărți, corectez, editez, iar atunci era normal să existe un blocaj în acest sens. Nu poți sta cu capul în cărți zi și noapte, creierul are nevoie și de o pauză.

M-am bucurat că am citit destul de divers, am ieșit puțin și din zona mea de confort, iar asta spune multe despre dezvoltarea mea personală. Am citit diverse genuri literare și cred că am ținut balanța dreaptă între autori străini și autori români. În principal, am citit literatură contemporană și cred că este oarecum normal, pentru că am terminat Litere și e nevoie să mai treacă puțin timp până să revin la clasici.

red world book and copyright day social media graphic9026391319361234563..jpg

Cărțile dragi ale anului 2019

O să încep cu cărțile care mi-au plăcut mult, m-au sensibilizat și m-au făcut să rămân cu gândul la ele mult timp după ce am închis ultima pagină. Nu este importantă ordinea, cred că le voi trece aici după cum le-am citit, dar vă asigur că pe toate le iubesc în mod egal.

  •  Înainte să fim ai voștri a fost asemeni unei furtuni puternice într-o zi de vară, care te zguduie cu totul prin tot spectacolul pe care ți-l oferă. Autoarea nu a avut milă și mi-a oferit șoc după șoc, scuturătură după scuturătură, lăsându-mi un gust amar cu privire la lumea în care trăim și care lasă pur și simplu ca lucruri teribil de înfricoșătoare și de dureroase să se petreacă sub ochii ei, pe care doar îi închide în momentele cheie și lasă urâtul să se desfășoare în continuare, cu prețul distrugerii a o mulțime de vieți considerate insignifiante față de măreția aflată la polul opus. Se aduce în discuție un fel de luptă pentru supraviețuire, în care nu neapărat binele învinge sau în care acesta are un drum extrem de lung de parcurs până când reușește să iasă la suprafață și să înlocuiască toate traumele și rănile sufletești lăsate pe parcurs.
  • Casa de lângă lac este un roman de tip puzzle, cu un puternic impact emoțional asupra cititorilor săi. Este o carte despre iubire, familie, sacrificiu, decizii radicale luate de dragul celor mai apropiate persoane, precum și despre oameni și modul nostru de raportare la evenimentele din jurul nostru. Kate Morton ne arată că nu posedăm adevărul suprem niciodată și că oamenii dețin doar crâmpeie dintr-un întreg, cele mai multe dintre părerile lor sunt formate de experiențele avute în timp și de evenimentele la care au luat parte. Te poți înșela amarnic făcând supoziții și poți constata că nu îi cunoști atât de bine pe cei de lângă tine și că, de fapt, nici nu te-ai străduit vreodată. Ai mers cu încrâncenare pe părerile pe care ți le-ai format despre cei de lângă tine, pe bucățile pe care le-ai văzut și ai ratat tocmai esențialul. Ca în viață, de altfel. Ne cramponăm de niște idei preconcepute, îi vedem pe cei din jur doar într-o anumită lumină, ne gândim prea mult la noi înșine și la trăirile noastre și nu ne mai facem timp să îi întrebăm pe cei din jur ce cred sau ce simt cu adevărat. Secretele și emoțiile puternice le îngropăm adânc în noi, în adâncimi de ființă, iar carcasa poate fi de multe ori alunecoasă pentru cei de lângă noi, cărora le scapă multe lucruri. Autoarea ne arată că am putea avea parte de o lume mai bună dacă ne-am opri puțin din alergătură și dacă am încerca să îl cunoaștem mai mult pe cel de lângă noi, fie el parte din familie sau prieten.
  •  Lasă-mă să mint este un thriller psihologic extrem de captivant și de vizual. Poți observa în mintea ta întreaga acțiune, care ți se derulează asemeni unui scenariu cinematografic. Scene întregi îți dansează prin gânduri chiar și atunci când nu citești cartea, îți creionezi personajele create cu o mare credibilitate de către autoare și te minunezi de cât de multe pot face niște oameni din dorința de a păstra niște aparențe de normalitate și de a duce mai departe o viață la care au visat întreaga viață. Este în egală măsură un roman despre familie și de sacrificiile pe care sunt dispuși să le facă niște persoane de dragul ținerii la un loc a unei căsnicii, precum și despre greșelile pe care oamenii le fac din dorința de a păstra ceva ce nu mai merge de foarte mult timp, precum și un roman despre problemele mentale survenite în urma consumului de alcool sau al anumitor boli care conduc la altfel de reacții decât cele normale și la mult haos în mintea și sufletele celor suferinzi.

  • Boris este construit sub forma unei introspecții, a unei meditații pe tema morții și a vieții, scris într-un stil alambicat și un limbaj colorat, care face ca lectura sa să nu fie una pentru orișicine. Ai nevoie de o anumită stare și de o anumită conformație sufletească atunci când îl citești. Este o carte cu o construcție suprarealistă, în care elementele aparținând lumii reale se împletesc în mod armonios cu cele de realism magic, fapt care îi conferă textului autenticitate. Autoarea aduce în fața cititorilor săi o imagistică extrem de bogată, fapt care te face, la un moment dat, să devii la fel de confuz cum este și personajul său eponim, Boris, însă tocmai acest fapt face ca romanul să fie unul de o frumusețe ieșită din comun.

 

  • Casa de la Marginea Nopții este o lectură extraordinară, de o splendoare și frumusețe aparte. Este genul acela de carte la care cu siguranță îți dorești să revii din nou și din nou, rămânându-ți alături pentru o lungă perioade de timp. Ți se lipește pur și simplu de suflet și refuză să mai iasă de acolo. Are o formă lirico-epică și o un mod de scriere extrem de elegant, plin de descrieri mirifice, care te fac să îți dorești să pleci în vacanță, și este încărcată de o multitudine de emoții, care te transpun într-un fel de carusel. Cartea este o saga de familie, urmărind destinul familiei Esposito de-a lungul unui secol, începând acțiunea în anul 1914 și mergând până în 2009, traversând epoci diverse, prinzând la un loc cele două Războiaie Mondiale, fascismul și comunismul, și ajungând până în timpurile mai moderne și pline de tehnologizare. Autoarea urmărește destinul a patru generații, însă, pe lângă acestea, observăm viața unei panoplii întregi de personaje, fiecare cu propria personalitate și istorie, fapt care îi conferă romanului autenticitate și îi asigură culoarea locală.

 

  • Povestitorul este o carte despre cel de Al Doilea Război Mondial, despre suferințele îndurate de evrei în ghetouri și, mai apoi, în lagărele de concentrare, unde nemții îi tratează ca pe o specie aparte, aflată mult chiar și sub aceea de animal. Este dureros să le urmărești parcursul și să te plasezi într-o Polonie a nedreptății, a rasismului și a lipsei de empatie față de niște ființe umane. Observi cu ochii în lacrimi cum o întreagă națiune este distrusă, cum un om îi face rău altui om și încerci să nu îți ferești privirea asemeni multor altora și să înveți ceva dintr-o istorie a suferinței. Mulți tac oricum, pentru că sunt evenimente care au avut loc într-un alt secol, într-o altă epocă, refuzând să recunoască un fapt dureros: în unele zone ale lumii, încă există astfel de atrocități comise de unii oameni împotriva altor oameni, doar pentru că pot, doar pentru că se cred superior altor ființe umane. Cartea asta pur și simplu taie în carne vie și e greu să te recompui odată ce închizi ultima pagină. Găsești atât perspectiva celui abuzat, cât și pe cea a abuzatorului și, oricât ai încerca să îi găsești o scuză și să ierți, îți dai seama că acest lucru este imposibil, atât timp cât omul care a comis atât de multe atrocități, răspândind teroare în jurul său, nu simte niciun fel de remușcare, niciun fel de regret, ci doar vrea să își ușureze conștiința, transferându-și vina asupra ta.

 

  • Îmbrățișează-mi defectele este un roman dur, scris cu multă forță, lipsit de floricelele acelea pe care le găsim adeseori în cărțile cu și despre adolescenți, este un roman care prezintă viața cu tot ceea ce înseamnă aceasta: căderi, urcușuri, tristeți, căutări de sine, pierderi, regăsiri; și tocmai toate aceste elemente transformă această operă într-una autentică și plină de originalitate. Personajele nu acționează pe modelul acela clișeic ce a devenit parcă un tipar specific unui young adult, băiatul rău și fata cea bună, ci aici autoarea aduce în fața cititorilor o adolescentă pe care viață a înrăit-o și caractere cu lumini și umbre, care se afundă într-o lume a tenebrelor, a drogurilor și a alcoolului pentru a evada dintr-un cotidian mult prea dureros. Personajele Andradei Rezmüveș nu sunt în totalitate bune sau rele, ci în ele se împletesc cele două caracteristici, ieșind la lumină fie demonii interiori, fie blândețea ce cerșește iubire, iar acest fapt le face să fie extrem de reale.

 

  • Viața care i s-a dat este un roman zguduitor despre familie și relațiile care apar în sânul acesteia în momentul în care evenimente excepționale se petrec și ai de ales între a îți accepta destinul și a ascunde totul de teama gurii lumii. Romanul ne prezintă două povești de viață sfâșietoare ale unor tinere pe care le despart mai bine de două decenii, dar pe care tragismul și nefericirea din viața lor le unește. Ambele sunt crescute printre reguli stricte și nenumărate, care le fac să nu se poată bucura de viață și să se îndoiască de propriile puteri. Autoarea ne prezintă două personaje asupra cărora lipsa dragostei și a acceptării le afectează întreaga viață. Primim crâmpeie de poveste, atât din perspectiva lui Lilly, cât și a Juliei, și punem cap la cap bucăți de adevăr, formând la final un întreg. Fiecare părticică din cele două povești te cutremură și te face să verși lacrimi amare, iar spre final lucrurile devin atât de precipitate, de dure și de triste încât citești și ai nevoie de câteva momente pentru a înțelege tot tăvălugul de evenimente și pentru a digera tot ceea ce ți se înfățișează în fața ochilor.

 

  • Nemuritorii de rând este un volum scris cu măiestrie și construit într-un mod extrem de neconvențional, precum și într-un stil extrem de liric, cu toate că este scris în proză, și de franc, de ludic, făcându-te să te îndrăgostești de el în mod iremediabil. Ana Barton construiește adevărate ode închinate iubirii pure, neprelucrate, netrecute prin filtrul rațiunii umane, acelei scântei de dragoste care izvorăște din cele mai tainice camere ale sufletului și domină ființa, făcând-o să uite tot ceea ce a știut vreodată și să se reconstruiască de la zero, reamintindu-și cine este și ce merită cu adevărat și uitând tot ceea ce a trăit până la întâlnirea aceasta măreață cu viața și cu iubirea, cu persoana aceea special trimisă pentru ea.

 

  • Tentația de a fi fericit este o odă închinată vieții și trecerii prin ea cu capul sus, cu lumina în privire și cu forța de a face ceea ce te face fericit, luând hotărârile cele mai bune pentru tine, urmându-ți instinctele ce țipă să iasă la suprafață și făcând alegeri care să îți aducă liniștea și mulțumirea sufletească. Cu toate că temele abordate sunt unele serioase, forma în care autorul îmbracă totul face ca adevărurile revelate să fie mai ușor de acceptat și ca romanul să nu fie unul în care se filosofează mult pe tema morții și a vieții. Printre toate chestiunile serioase, așa cum sunt un soț violent, singurătatea care vine odată cu bătrânețea și cu moartea partenerului de viață, infidelitatea în cuplu sau lipsa de mulțumire cu propriul destin, cu tine însuți, Lorenzo Marone strecoară un umor fin și un pic de sarcasm, care vin să coloreze totul în culori mult mai plăcute. Iar printre toate aceste teme serioase, descoperim un Napoli autentic, pe care doar un italian neaoș ni-l poate descrie, cu Vezuviul pe fundal și cu toată forfota orașului și dorința oamenilor de a ști totul unii despre ceilalți.

 

  • Privind la stele este genul acela de carte care se citește cu inima, neapărat cu ea, pentru a ajunge să îi înțelegi mesajul pe deplin. Subiectul abordat de Gae Polisner este unul deosebit de sensibil și de actual, fapt pentru care nu ai cum să nu parcurgi fiecare pagină în parte cu lacrimile amenințând să coboare șiroaie pe obrajii tăi. Autoarea vorbește despre depresia și anxietatea survenite în urma pierderii unuia dintre oamenii cei mai dragi și apropiați sufletului, fapt care este dus pe picioare de către personajul principal timp de un an, iar acest lucru îi păcălește pe toți cei din jur, chiar și pe Klee însuși, care consideră că lucrurile încep să se așeze. Tocmai din această cauză, gestul lui extrem îl va lua prin surprindere atât pe el, cât și pe cei din jur, căci când se prăbușește, Klee o face în cel mai urât mod cu putință. Suferința ce mocnea în el îl lovește precum o tornadă și îl cuprinde în vârtejul său, ducându-l la halucinații și în pragul disperării. Însă, cu toate că tematica aleasă este una foarte delicată, autoarea reușește să păstreze o notă optimistă, oferind personaje cheie, care au darul de a repara durerile lui Klee și de a fi acolo pentru el. Astfel, ea ne arată că prin viață nu putem trece întotdeauna singuri, ci avem nevoie de oameni cărora să le împărtășim suferințele noastre și care să ne ofere o nouă perspectivă asupra vieții, aceea care să ne arate luminița de la capătul tunelului, căci, chiar dacă ne este imposibil să o observăm, ea există, este acolo, iar acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a continua lupta cu viață și pentru a merge mai departe.

 

  • Bătăile inimii mele frânte este un roman de o sensibilitate aparte, care ne pune față în față cu temerile create de neputința de a îi salva pe cei dragi, care ajung să se lupte cu o boală necruțătoare și nu mai au speranța zilei de mâine. Acesta este punctul de plecare, însă autoarea brodează pe marginea acestui subiect și țese o poveste care se citește direct cu sufletul. Ea ne prezintă lupta crâncenă pentru viață, pentru iubire, pentru ridicarea deasupra suferinței, pentru zâmbet și speranță, pentru bucuria de a mai trăi o zi, de a mai continua istoria personală pe Pământ.

 

  • O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri este o poveste pur și simplu magică, despre înfruntarea celor mai negre temeri și frici pe care o persoană le poate avea. Este o comedie spumoasă despre cele mai îngrozitoare coșmaruri, care se adună toate într-un singur loc, în casa familiei Solar, care se transformă, pe alocuri, într-o drama de familie destul de dureroasă, care ajunge să îți smulgă câteva lacrimi pe alocuri. Romanul aduce în discuție subiecte serioase, precum anxietatea și în principal cea socială, care te face să te închizi ca într-o carapace și să refuzi să ieși din casă, de teamă că toți ochii te vor privi și te vor judeca, sau depresia, care te aruncă în interiorul unei găuri negre, a unei nebuloase din care nu întotdeauna poți ieși fără ajutor, și obsesia, dependența de jocurile de noroc, care conduce la pierderea identității de sine. Însă totul este tratat într-o manieră extrem de gingașă și de plăcută, cu un stil ironico-comic, fapt care te face să te îndrăgostești de personajele cărții și să îți dorești să iei parte la experimentul propus de Jonah, prietenul lui Esther: să îți iei lista cu cele mai mari frici ale tale și să ieși în lume, mergând în întâmpinarea lor, înfruntându-le și bucurându-te de cele mai mici victorii, care te duc mai aproape de a fi tu însăți, fără niciun fel de opreliști mentale, pe care singură ți le creionezi.

 

  • Un bărbat pe nume Ove este pur și simplu un roman terapie pentru minte și suflet. Este o carte care vine învelită într-o hârtie a rigidității, a morocănelii, dar, pe măsură ce te afunzi în poveste, descoperi o lecție de viață mare cât distanța dintre cer și pământ și multă, multă bunătate, așa cum nu credeai că mai este posibilă în lumea în care trăim. Primești o lecție despre blândețe, toleranță, nevoia de a le fi alături celor din jur, chiar și când oamenii respectivi par a fi ursuzi și greu de iubit, precum și despre dorința de a ajuta, de a transforma locul de lângă tine în Rai, în ciuda greutăților și a durerii prin care ești nevoit să treci. Romanul este o lecție cum puține se întâlnesc, construită sub forma unor articole de blog, căci fiecare capitol începe cu anunțul titlului – Un bărbat pe nume Ove, urmat de acțiunile acestuia, care te face să râzi și să plângi în același timp, te farmecă, te cuprinde sub aura sa magică și te lasă la final năuc, cu speranța că vei putea fi la un moment dat măcar puțin din ceea ce a fost Ove, că vei putea să lași în urma ta un pic din strălucirea și lumina pe care el le emana cu atâta putere, în ciuda aparențelor exterioare.

20191231_1355461735617691438308278.jpg

Dezamăgirile anului 2019

Nu au fost foarte multe dezamăgiri, dar au existat câteva și prefer să le aduc și pe ele în discuție, la fel, în ordinea citirii lor.

  •  Prima lectură a anului 2019 a fost reprezentată de o carte pe care am tot văzut-o în mediul online și care m-a atras datorită plasării acțiunii în Liban, o țară de care mă leagă extrem de multe amintiri și care mi se pare una dintre cele mai civilizate țări din lumea arabă. Este vorba de Împărăția pământului de Hoda Barakat. Am avut așteptări extraordinar de mari de la romanul Hodei Barakat și încă nu sunt sigură cum anume mi-a răspuns aceasta la ele, căci am sentimente amestecate față de el: pe de o parte, mi-a plăcut povestea Salmei și a lui Tannus, din care nu rămâne suspendat nici măcar un singur amănunt, pe de altă parte, m-a obosit stilul autoarei, plin de detalii referitoare la istoria Libanului și, mai cu seamă, a creștinilor maroniți din zona Baalbek. Cred că am scăpat din vedere în momentul în care am început să citesc această carte faptul că aceasta aparține literaturii arabe, iar caracteristicile acesteia se regăsesc din plin pe tot parcursul lecturii: există o îmbinare a realității cu realismul magic și cu toate legendele, cutumele și obiceiurile lumii arabe, există povești care atestă apartenența creștinilor maroniți la această zonă a Libanului, un fapt specific arabilor, care sunt mândri întotdeauna de originile lor, dar care întrerup destul de tare ritmul poveștii de bază, există foarte puțin dialog și o atenție puțin exagerată asupra numelor și o învinuire mult prea mare a străinilor pentru pierderea obiceiurilor locale, pentru absența credinței și pentru schimbarea calității vieții locuitorilor din această zonă. Am citit mai mult ficțiune istorică scrisă de europeni în această perioadă și am impresia că tocmai din această cauză romanul de față m-a obosit puțin și mi-a luat puțin mai mult decât de obicei să intru în atmosfera cărții, în sensul că primele șaptezeci de pagini mă făcuseră să mă îndoiesc că voi putea duce lectura până la capăt, după care lucrurile s-au schimbat în mod radical și am ajuns să citesc ultimele două părți și jumătate în doar o zi, căci voiam să aflu ce se întâmplă pe mai departe și ce răsturnări de situație vor mai surveni pe parcurs. Tocmai de aceea, consider că acest roman nu este potrivit pentru oricine, ci e nevoie de un cititor experimentat, care să aibă răbdarea necesară pentru a duce lectura până la capăt.

 

  •  Adulții ăștia! este o lectură care mi-a plăcut foarte tare în cazul anumitor pasaje și care m-a enervat la altele. Este o carte ușurică, simplistă, care pornește de la o premiză absolut bizară și care nu știu cât ar putea fi implementată în viața de zi cu zi, o chestiune puțin probabilă în lumea reală: aceea a doi foști soți care se reunesc alături de partenerii actuali în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru a se asigura că puiul de om pe care l-au adus pe lume nu va suferi și se va afla în preajma ambilor părinți. Cei patru adulți au sperat la armonie și la bună înțelegere, ca oameni maturi ce sunt, care să îi poată oferi micuței Scarlett sărbătorilor dorite, însă, aceștia nu fac nimic altceva decât să strice și mai tare lucrurile, să revină la obiceiuri rele demult uitate și să se șicaneze de fiecare dată când prind ocazia, iar toate acestea nu fac decât să o aducă pe micuța de doar șapte ani în pragul confuziei și la dorința pe care cei mai mulți copii din familii dezbinate și-o creionează în minte: aceea ca părinții ei să devină din nou o familie întreagă, să îi aibă din nou pe mami și pe tati la un loc. Ceea ce salvează foarte tare acțiunea cărții este povestea cu iz detectivist cu care se deschide cartea și care te ține în priză până la final: unul dintre cei patru adulți a fost împușcat cu arcul, aflăm pe parcurs care anume, iar poliția se străduiește să descâlcească ițele și chiar au mult de lucru, căci, odată întorși acasă, adulții devin din nou oameni mari și se unesc, spunând aceeași poveste pentru siguranța lui Scarlett.

 

  • Sunt o romantică incurabilă, fapt pentru care nu mă satur niciodată să descopăr noi povești de dragoste, noi îndrăgostiți care să îmi transmită bucuria lor din interiorul paginilor în care își trăiesc frumoasa poveste de iubire. Am nevoie de speranța aceea fără margini pe care doar iubirea ți-o poate oferi ca de apă, am nevoie să mă încarc de optimism și de bună dispoziție evadând într-o poveste romantică. Nu cred că mai pot schimba asta la mine, însă, ceea ce s-a modificat odată cu trecerea timpului, este modul meu de a aborda anumite istorii de viață și felul în care ajung să mă raportez la acestea. Cred cu tărie în puterea iubirii de a muta până și munții din loc și cred că există o anumită forță de atracție între două persoane care se văd pentru prima dată, însă nu pot accepta faptul că ai văzut pe cineva pentru prima dată și ajungi să simți cum aerul îți părăsește plămânii. Consider ca o dragoste adevărată are nevoie de puțin mai mult decât atât, are nevoie de o mai mare notă de stabilitate și de siguranță pentru a ajunge să se înfiripe cu adevărat în suflet și să înflorească, atingând apogeul pe măsură ce anii trec. Tocmai de aceea, în poveștile romantice pe care le descopăr în cărțile pe care le citesc, dincolo de extraordinar și de emoția aceea în stare pură pe care le aștept de la niște îndrăgostiți, am nevoie și de elementul acela realist, care face ca povestea în sine sa pară credibilă, să mă facă să cred că personajele alea de acolo sunt atât de palpabile încât pot ieși din carte și îmi pot oferi toată magia sentimentelor lor. Și cred ca tocmai elementul acesta de realism, care să facă totul să pară posibil, i-a lipsit cărții Natașei Alina Culea – Marat. Prea este totul îmbrăcat într-o haină a supranaturalului și a idealului pentru a ajunge să empatizezi cu caracterul principal al romanului, pentru a putea să te apropii de el  și să trăiești fiecare experiență în parte cot la cot cu acesta. Poate că la o vârstă mai mică aș fi crezut ca totul este posibil, chiar și să întâlnești un străin la un moment dat al vieții tale care să îți devină stăpân al sufletului în mod irevocabil, însă, în prezent, este mai greu să mă mai raportez astfel la lumea înconjurătoare. Sunt în continuare o visătoare, însă, în ceea ce privește relațiile cu cei din jur, prefer să îmi ancorez picioarele pe pământ și să dau curs sentimentelor abia după ce m-am asigurat că persoana respectivă merită lucrul acesta și asta aș fi așteptat asta și de la Alina, personajul principal al cărții.

 

  • Titanii este un roman care acoperă o vastitate de subiecte, mergând de la relația dintre frați, la construirea unor legături cu părinții adoptivi și chiar cu părinții de sânge, la tema geamănului despărțit la naștere și la căutările ulterioare pentru aflarea adevărului, precum și la tema căutării identității de sine și la cea a mamei care își respinge propriii copii. Dincolo de toate acestea, găsim temele preponderente existente în romanele Leilei Meacham: iubirea pentru pământ, legătura fermierului cu propria fermă, reconstrucția Sudului și industrializarea acestuia, prin forarea petrolului. În plus, acțiunea este plasată în Texasul atât de drag autoarei, iar acțiunea ne prezintă viața unor familii sudiste, care au de traversat anumite situații critice, ce le pot uni sau despărți pe vecie. Apare și elementul iubirii, care se naște destul de rapid, dar înflorește mai greu. Însă, cu toate că tematica este complexă și acțiunea destul de densă, cărții acesteia i-a lipsit ceva pentru a fi genială. Tot așteptam acea scânteie care să mă facă să mă îndrăgostesc de subiect și tot dădeam cu înfrigurare pagină după pagină sperând la mai mult, însă acel punct nu a sosit deloc. Cred că și această căutare  a mea m-au făcut să merg cu lectura lui până la capăt și să nu o abandonez undeva pe drum, căci am tot sperat că voi avea parte de acel bum spectaculos specific autoarei, însă nu a fost să fie. Nu mă înțelegeți greșit, este o poveste care te prinde, însă mi-aș fi dorit mult mai mult, știind celelalte două romane ale autoarei, la care mă întorc cu drag din când în când. Aceasta a fost o poveste drăguță, cu o intrigă mai slab dezvoltată și previzibilă pe alocuri. A fost bine că am citit-o acum însă, căci căldura de afară mă face să nu mă simt deranjată de poveștile ușurele, lejere. Ba chiar dacă nu aș fi avut așteptări atât de înalte, cred că ar fi fost o lectură chiar bine-venită, căci am avut o perioadă de aproape două săptămâni în care am citit mai greu. Așa. cred că i-a lipsit acel ceva care să o facă să se apropie de Trandafiri și Somerset (cei care ați citit aceste două romane știți despre ce vorbesc).

 

  • De Arundhati Roy, autoarea auzisem mai de mult, a scris Dumnezeul lucrurilor mărunte, un roman tot din raftul Denisei pe care îmi doresc din tot sufletul să îl citesc la un moment dat. Poate nu ar fi stricat să mă fi informat puțin înainte de a aduce acasă Ministerul fericirii supreme în privința autoarei, pentru că este o activistă pentru drepturile poporului musulman din India și Cașmir și m-ar fi ajutat puțin pentru înțelegerea factorului istoric din carte și pentru a mă putea bucura de subiect pe deplin. Cele două povești inserate printre paginile de istorie ale Indiei și Cașmirului sunt minunate, cu un iz de feerie și de realism magic,  însă detaliile istorice m-au făcut să pătrund cu mai multă greutate în atmosfera romanului, pentru că nu cunosc mare lucru despre acele părți ale lumii și am simțit nevoia să fi știut un pic mai mult dinainte.

 

  • Prințesa de cenușă este un roman cu un mare potențial, de la care abia aștept continuarea. Recunosc, am tras de mine în partea de început, pentru că mă plictiseau teribil slăbiciunea Thorei și modul ei de a acționa, de a se prinde de piloni ajutători care știa clar că nu o duc nicăieri, însă partea a doua a cărții m-a luat total prin surprindere și a dat cu mine de pământ, ba chiar mi-a smuls și ceva lacrimi.

Cam atât despre anul meu măsurat în cărți. Al vostru cum arată? Ce cărți v-au plăcut cel mai tare? Ce dezamăgiri în materie de cărți ați avut?

 

 

 

3 gânduri despre ”BILANȚ LIVRESC – ANUL 2019

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.