EMPATIA: BINECUVÂNTARE SAU BLESTEM?

Uneori, în lumea în care trăim, a fi empatic este o caracteristică destul de rară, o calitate aflată pe cale de dispariție. Timpul aleargă cu putere, avem mult prea multe chestiuni pe cap și situații de rezolvat încât ajungem să nu îi mai vedem exact pe cei din jurul nostru și să fim destul de egoiști în ceea ce privește relațiile cu cei din jurul nostru. Dacă nu are legătură cu noi sau cu propriile interese, parcă nu mai știm să ascultăm, nu mai știm să ne gândim la cel de lângă noi, ci ajungem să auzim totul deficitar, trecând prin prisma propriei experiențe și imaginându-ne deja în locul persoanei de lângă noi, fapt pentru care nu oferim soluții pe baza nevoilor imediate ale celui de lângă, ci pe baza a ceea ce am face noi dacă am fi în situația respectivă.

A fi empatic înseamnă să ne punem în papucii celuilalt, să ne imaginăm în situația celui de lângă noi, să observăm emoția și sentimentele acestuia și să ajungem să ne punem în ipostaza acestuia la propriu. Emoțiile, trăirile și stările celui de lângă noi se simt la o cu totul altă intensitate, mult mai puternic decât dacă nu ar exista empatia. O persoană empatică, ajunge să o înțeleagă mai bine pe cea cu care intră în contact, pentru că ajunge să simtă totul ca și cum ea ar fi cea care trăiește totul.

Sunt la rândul meu empatică, însă, în cazul meu, uneori empatia trece de anumite limite și mă face să pot înțelege mult mai bine mecanismele care conduc la anumite reacții sau evenimente. Simt altfel trăirile, sentimentele, modul de a acționa a celui de lângă mine și, deși mi s-a spus adeseori că această realitate a mea este un lucru bun, că sensibilitatea nu înseamnă neapărat naivitate, eu am ajuns să nu fiu întotdeauna sigură că aceasta este calea corectă de urmat. Empatia în exces m-a condus, de multe ori, la anxietate, atacuri de panică și o interrelaționare deficitară cu cei din jurul meu, pentru că mă tem, pur și simplu, de încărcătura emoțională care ar putea urma în urma unor discuții, pentru că, vrem nu vrem, aducem în discuție propriile probleme. Tocmai de aceea, de multe ori mă gândesc dacă empatia este cea mai mare binecuvântare primită în dar sau un blestem, asemeni celor din basmele copilăriei mele? Încă nu am un răspuns concret, dar poate, așternând gândurile aici și discutând cu voi, mă voi opri la un răspuns final.

76fdf-294432-be-happy-do-the-best-you-can-be-good-and-kind

Empatia – a simți trăirile celor cu care intri în contact la cote maxime

Empatia este de cele mai multe ori o binecuvântare, pentru că te ajută să rămâi om indiferent de situație. Te determină să lași puțin egoismul deoparte, să nu te mai gândești câteva momente doar la tine și la problemele tale și să te pui puțin în papucii celuilalt, să înțelegi un pic mai bine și punctul lui de vedere și să îi înțelegi mult mai ușor modul de a acționa și de a face anumite lucruri. Astfel, vezi lucrurile per ansamblu și te apropii mult mai bine de oamenii din jurul tău. Nu te plasezi pe un plan superior, de unde e greu să mai cobori apoi, ci te așezi pe picior de egalitate și înțelegi că trăim în diversitate și acesta este cel mai bun lucru pe care îl puteam primi în acest univers. Suntem diferiți și asta este și ceea ce îi oferă frumusețe lumii în care trăim, tocmai aici se regăsește întreaga lumină și strălucire de care avem nevoie.

Empatia te ajută să te apropii de cei din jurul tău și să nu te temi foarte tare să intri într-o discuție cu oamenii, fie ei cunoscuți sau străini. Te poți plia pe nevoile lor, poți să oferi un umăr de sprijin la nevoie, poți fi o bunătate de om, poți oferi sfaturi utile și transforma mediul din jurul tău într-unul mult mai propice traiului frumos și armonios. Oamenii vor dori să îți fie în preajmă pentru că le face bine interacțiunea cu tine, le face bine să îți ofere ție din problemele lor, astfel încât să ajungă la un rezultat și chiar să se elibereze un pic de toate greutățile care îi apasă. Tocmai aici începe cu adevărat problema.

Ca empat, asculți activ, în sensul că te implici cu totul în discuțiile cu cei cu care intri în contact. Nu auzi ceea ce ți se spune și te vezi pe tine și acționezi așa cum ți-ai dori tu sau nu răspunzi mai deloc, pentru că, dacă nu este un subiect de interes, nu acorzi o foarte mare atenție celor care ți se spun. Ca empat, exagerezi puțin simțurile și ajungi să te implici mai mult decât ți-ai fi dorit inițial să o faci. Simți bucuria sau durerea celuilalt aproape la fel ca el și ajungi să te încarci foarte ușor cu sentimente care nu sunt, de fapt, ale tale. Ajungi să simți niște lucruri care nu îți aparțin și este destul de greu să te eliberezi de acest lucru. Este destul de dificil să ajungi să te raportezi în primul rând la tine, ca individualitate, fără a lua în calcul simțămintele celui de lângă tine.

Empatul simte totul la cote maxime și atunci și reacțiile sale tind să fie un pic exagerate. Observă durerea sau fericirea celuilalt și le preia la nivel personal. Se implică emoțional cu totul în chestiunile celuilalt, iar asta nu face întotdeauna bine. Este destul de greu să te regăsești la final, să vezi care sunt exact țelurile și visurile tale atunci când le dai pe ale celorlalți la o parte. Este dificil să mai vezi exact ce vrei tu. Te așezi pe altarul problemelor și necesităților celorlalți și e cam greu să le mai observi pe ale tale. Nu te detașezi prea ușor și te pierzi undeva pe drum, reușind cu greu să mai revii la normalitate apoi.

Tocmai pentru că se încarcă puternic cu problemele altora, empatul ajunge la o saturație, care îl conduce la anxietate, de multe ori socială, și la atacuri puternice de panică. Este destul de greu să gestionezi totul, să ajungi să redevii tu însuți. E nevoie de mult lucru cu sine, de un pic de meditație, de momente de relaxare, în care stai singur, fără a interacționa cu cei din jur. Ajută tare și plimbările în natură, în care te predai sunetelor acesteia și uiți orice altceva. Pe mine m-a ajutat tare și animăluțul meu, Lăbuș, pentru că nu mă lasă să pic, să mă las pe locul doi. El mă scoate la plimbare, asigurându-se parcă că am parte de momentele mele doar cu mine. Nu cred că voi scăpa vreodată de a simți exagerat sentimentele celorlalți, nu cred că voi putea vreodată să ascult necazurile altora fără a nu mă pune în situația persoanei respective, dar am început să mă pun și pe mine pe primul plan, evitând situațiile care m-ar putea trânti la pământ.

Voi ce credeți? Empatia este o binecuvântare sau un blestem? Cum vedeți lucrurile? Câți empați avem aici?

5 gânduri despre ”EMPATIA: BINECUVÂNTARE SAU BLESTEM?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.