CORONAVIRUS – CE MI-A OFERIT ȘI CE MI-A LUAT – JURNAL DE PANDEMIE

În ultimele luni, un nou termen a intrat în vocabularul nostru, insinuându-se cu putere, parcă tot mai mult și mai mult pe măsură ce noi l-am negat și renegat: coronavirus. Este un fel de monstru cu multe tentacule, care se risipesc în toate direcțiile, distrugând tot ceea ce se poate în drumul lor: frumusețe, iubire, libertate, puterea de a alege, și răspândind cele mai hâde sentimente: frica, ura de cei din jur, teama fără margini, vecină cu paranoia, distanțarea socială. Și, pe măsură ce noi ne temem tot mai tare și ne închidem în cochiile noastre, care sperăm să ne protejeze cumva, acest virus pare să atace tot mai tare, de parcă simte o plăcere nebună atunci când ne observă picați la pământ.

Lumea s-a schimbat în totalitate și nu prea avem cum să schimbăm asta. Ne revoltăm, dar fiecare pe limba lui și în spațiul său, iar asta nu ajută cu nimic, ci doar împroașcă și mai mult venin, infectând parcă și mai tare inimile cu toate relele Pământului. E greu să ieși la suprafață, să vezi luminița de la capătul tunelului, să te pui în locul celuilalt, să respiri, să fii tu. Este greu să mergi alături de ceilalți ca până acum, căci, fie că accepți virusul ca pe o realitate, fie îl respingi cu putere, teama tot există și creează adevărate bariere între noi, copii ai acestui Univers vast. Se nasc adevărate prăpastii între oameni și vrei, nu vrei, anxietatea ți se atașează cu piciorușe lungi și negre de suflet. Te uiți în jur și nu mai recunoști nimic. Totul pare dat peste cap. Și, totuși, unele sunt încă constante. Acest coronavirus mi-a și dat, dar mi-a și luat crâmpeie din multe aspecte ale vieții, fapt care m-a făcut să vreau să trag o linie și să analizez totul la rece. Nu e linia de final totuși, nu s-a pus punct acestei nebunii cu nume destul de sonor. Nu știu nici măcar dacă e mijlocul drumului ce trebuie parcurs, dar am simțit nevoia să îmi descarc puțin poverile, în speranța că o oarecare normalitate mi se va lipi din nou de minte și suflet ca marca de scrisoare.

CORONAVIRUS - CE MI-A OFERIT ȘI CE MI-A LUAT - JURNAL DE PANDEMIE

Ce mi-a oferit coronavirus?

Sunt o fire extrem de optimistă, aproape întotdeauna, indiferent de situație, observ partea plină a paharului și o fac să se reverse cu putere. Însă, în același timp, m-am luptat destul de mult cu anxietatea și acest lucru interferează adeseori cu motivația și speranța mea de mai bine. Mi-a fost destul de greu să scap de senzația aceea de stranietate care plutea printre sertarele minții mele, să mă adun și recompun din infinitul de fragilități resimțit din ce în ce mai puternic încă de când am auzit pentru prima dată de acest virus.

Coronavirus nu mi-a făcut numai rău, mi-a și oferit destul de multe lucruri, pentru că, în singurătatea casei sale, omul ajunge să se descopere pe sine, să se analizeze și să se dezvolte, scăpând de senzația aceea de stagnare, care sperie pe oricine. Virusul mi-a adus respectul spațiului meu personal, adeseori invadat de oameni, mult prea mulți oameni. Sunt o persoană introvertită, iar ieșitul din casă nu a fost niciodată cea mai mare plăcere pentru mine. Asta nu înseamnă că nu primeam vizite destul de multe. Stau la țară, oamenii vin și nepoftiți. Acum, cu toată această izolare și carantinare, nu s-a mai întâmplat așa. Am trecut de la vizite multiple la zero barat. Dar pentru mine, recunosc, nu a fost rău. Asta mi-a oferit suficient timp cu mine și m-a făcut să scap gradual de teama mea de a rămâne complet singură. Nu îmi plac vizitele, dar, în același timp, mă tem că voi rămâne complet singură. Singură cuc într-o lume mare, unde plăcerea mea de a vorbi mult nu îmi va folosi la nimic. Acum, s-a diminuat toată această frică și am observat că pot fi bine doar eu cu mine. Iar atunci când nu sunt, am descoperit că am oameni atât de apropiați încât am cui să mă plâng indiferent de stare.

De asemenea, în această perioadă am redescoperit plăcerea de a sta exclusiv în natură pentru a asculta trilul fără seamăn al păsărilor, lăsând vântul să îmi mângâie fața cu delicatețe. Am petrecut mult timp cu Lăbuș și acest fapt mă calmează extraordinar de tare. Înainte de pandemie, eram mereu la calculator lucrând. Arareori aveam timp să ies doar pentru a nu face nimic, doar a mă plimba și a observa schimbările naturii, pentru a descoperi puterea acesteia de a vindeca până și cel mai slab și îndurerat suflet. Am învățat că a sta degeaba este benefic din când în când și că atunci când se întâmplă asta nu trebuie să mă simt vinovată. E un timp pentru toate: și pentru muncă, și pentru relaxare. Aceasta din urmă vine însoțită de multă liniște și pace.

În plus, am început să aplic tot mai tare zicala latină Carpe Diem (Trăieșțe clipa!). Virusul mi-a arătat că nu iau niciodată ceea ce este mai bun din clipa de față, din ceea ce am, ci întotdeauna trăiesc în trecut sau îmi fac proiecții pentru viitor, dar nu mai observ și ce am acum. Și nu mă bucur astfel de nimic. Însă, acum, am înțeles că nu am nimic în afară de prezent, că pot să mă zbat oricât m-aș zbate, ziua de mâine nu îi este garantată nimănui și nici nu pot anticipa ce va urma. Nu am prevăzut că o pandemie va pune întreaga lume pe pauză și asta spune multe despre modul meu de a vedea lucrurile. E bine să ai perspective, să analizezi trecutul și să înveți din el, dar, de cele mai multe ori, este de ajuns doar să lași lucrurile să se desfășoare de la sine și nu te mai îngrijorezi de nimic. Acum ești sănătos și în forță, bucură-te de asta! Mâine poate fi mai rău, dar nu ai ajuns încă acolo, la fel de bine ar putea fi și mai bine decât azi. Ia lucrurile așa cum vin și experimentează totul la capacitate maximă. Atât ai. Restul sunt simple proiecții.

Coronavirus mi-a oferit și timp în plus pentru a citi mai mult, pentru a lucra mai mult, pentru a mă bucura de roadele pământului, pentru a observa firul de iarbă cum crește, pentru a mă bucura de un boboc de floare. Am înțeles asta cu greutate, dar, într-un final, lecția asta a ajuns la mine și nu mai mă plâng de nimic. Sunt fericită că am tot timpul ăsta în plus. Am tânjit atât de mult după el. Ani în șir. Se întâmplă în sfârșit și nu mă voi plânge de asta.

CORONAVIRUS - CE MI-A OFERIT ȘI CE MI-A LUAT - JURNAL DE PANDEMIE

Ce mi-a luat coronovirus?

Pe măsură ce mi-a oferit multe, acest virus care a provocat o adevărată pandemie și tot acest dezastru în lume, mai ceva decât o tornadă de proporții, mi-a și luat multe în egală măsură. Nu pot să nu analizez și acest aspect al lui, căci, uneori, mă sufocă prezența lui, mă lasă complet fără aer în plămâni și mă reduce la tăcere. Sunt o introvertită, iubesc să stau în casă, dar treaba asta este pur și simplu alegerea mea. Îmi place să am un control asupra propriei vieți sau cel puțin să mi se lase dreptul la a avea iluzia aceasta, că eu sunt stăpâna propriei mele persoane, a universului meu, a microcosmosului meu. Acum, din păcate, nu eu sunt cea care decide dacă să mă retrag în cochilia mea sau să mă dau cu capul de pereți. Fac alții asta pentru mine și, cu toate că pe de o parte încerc să înțeleg motivațiile și rațiunea din spatele închiderii acesteia la domiciliu, recunosc, este destul de greu de digerat. A dispărut în totalitate libertatea aceasta de a alege ce faci cu viața ta și este o chestiune destul de dureroasă, un fel de ghimpe în coaste, pe care nu poți nicicum să îl scoți.

Am rămas și fără posibilitatea de a călători oriunde ne dorim sau o putem face cu precauții. Multe precauții. Mult prea multe, fapt care face să nu mai merite efortul de a pleca de acasă. Îmi place să explorez orice loc nou în care poposesc, să mă pierd printre localnici, să le asimilez tradițiile, bucatele și să mă bucur de o experiență autentică. Acum, acest fapt nu mai este deloc posibil. Dintr-un imens sat global, am ajuns la dimensiunile unui bob de grâu, care ne dă libertatea de a ne desfășura doar în pătrățica noastră minusculă și acolo cu măsură. E sufocantă perspectiva asta.

În plus, urăsc toată această distanțare socială. Mi se pare că ne separă mult prea tare. Mult mai mult decât ar fi necesar. Ni s-a răpit șansa de a ne bucura unul de altul, de a ne iubi mai mult, de a ne prinde de mână sau de a ne îmbrățișa. Și acest aspect este trist. Te face să te însingurezi și să te temi unul de altul, să te privești urât și să reacționezi paranoic la cel mai mic semn de boală. Ni s-a răpit compasiunea și ni s-a dat în schimb frica fără margini. Trăiască coronavirus! Ne transformăm încet, încet, în roboței, care acționează la comandă, iar nu la impuls. Se duse naibii spontaneitatea și totul a devenit mai previzibil și plictisitor.

Mult timp, mi s-a răpit plăcerea de a scrie și de a citi, lucruri pe care le-am iubit toată viața. Cu cât mai tare se închidea lumea în jurul meu, cu atât mai tare se inhiba și dorința mea de a face toate aceste lucruri. Priveam în gol, deschideam o carte sau o pagină goală, pentru a dispărea într-un noian de gânduri și a uita cu totul de motivația de a face ceea ce îmi place. M-am rătăcit într-un noian de gânduri nocive, care aproape m-au împins din nou în ghearele depresiei. M-a salvat tot lectura, însă a trebuit să mă forțez pentru a citi măcar câteva rânduri zilnic, pentru a îi aminti creierului care este menirea sa.

Ar mai fi multe de spus despre ceea ce mi-a luat acest nou virus, însă nu m-aș mai opri din scris. Prefer să ma opresc aici, cu speranța că vom reveni repede la o anumită normalitate, că nu ne vom pierde umanitatea între timp și iubirea de cei din jur, și că vom putea privi din nou în față cu vise reînnoite.

Publicitate

6 gânduri despre ”CORONAVIRUS – CE MI-A OFERIT ȘI CE MI-A LUAT – JURNAL DE PANDEMIE

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Aceea e doar o parte a bibliotecii. Practic, întreaga casă e o bibliotecă. Încă nu sunt toate citite, dar sper la pensir să am mai mult timp. 😁

      Apreciat de 2 persoane

  1. KhristianP zice:

    Frumos articol, Oana și plin de lucruri ce, cred eu, se regăsesc la mulți dintre noi. Virusache, m-a aruncat și pe mine pe marginea hăului numit Anxietate, în imediata vecinătate a prăpastiei Panicii, unde în trecut atât de mult am stat. Dar m-am salvat ca prin minune agățându-mă de un „jurnal de izolare”, ce mi-a fost pasat pe Facebook – jumătate în glumă, jumătate în serios – de către o prietenă. În fiecare zi, scriam câte doua ore și ceva la acel jurnal, ca mai apoi să mai stau încă vreo oră la comentarii cu prietenii. În plus de asta, pe timpul zilei, îmi notam chestii pe baza cărora concepem jurnalul. ☺️
    Am credința că o să fie bine și că Universul o va rezolva și pe asta.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.