FRAGMENT DIN UN BĂRBAT, O FATĂ, O INSULĂ PUSTIE – VOLUMUL 7 – DE UIERBIT

Despre Uierbit, v-am mai vorbit pe blog. Este un autor pe care abia aștept să îl descopăr dincolo de fragmentele pe care le-am tot lecturat pe ici, pe colo. Îmi place vibe-ul pe care îl transmite, la fel de plin de optimism și cu o stare de bine la pachet, la fel ca atunci când lasă câte un comentariu la câte un articol. Mi-este drag, recunosc, de aceea este o adevărată plăcere să vă dezvălui un nou fragment din romanul său – Un bărbat, o fată, o insulă pustie, de data aceasta din volumul 7 (Doamne, cât am de recuperat! Rămăsesem undeva pe la volumul 4 cu gândul!).

 

Un bărbat, o fată, o insulă pustie – volumul 7 – fragment

~ Nevastă-mea scoate dracii din mine ~

 

– Azi m-am întâlnit cu fosta mea iubită! i-am spus Tabitei. De aceea am întârziat.

Era seară și eram amândoi în pat. Ea își citea liniștită cartea de rugăciuni sau poate era o broșură cu ceva din viețile sfinților, nu-mi amintesc exact. Dar îmi amintesc foarte clar că-și mișca ușor buzele în timp ce citea.

Dacă tot citești în gând, ce rost mai are să-ți miști și buzele? mi-am zis, privind-o mirat.”

– Am zis că m-am întâlnit cu…

– Da, te-am auzit din prima! mi-a răspuns nevastă-mea.

– Și? am întrebat-o cu un zâmbet. Mai departe? Nu ești geloasă?

Tabita a închis cărticica și s-a uitat la mine ușor iritată.

– De ce aș fi? m-a întrebat. Mi-ai dat cumva motive să fiu geloasă?

– Nu, dragă! A fost doar o întâlnire întâmplătoare. Am discutat puțintel cu ea și cu băiețelul ei. Are un băiețel.

– Știu deja asta, mi-a răspuns Tabita. Am văzut-o de câteva ori la biserică împreună cu el. Și am văzut-o și prin oraș. Pe fosta ta nu este greu s-o recunoști. Mi-ai prezentat-o acum vreo opt ani, când erați încă împreună. Amintește-ți!

– Normal că-mi amintesc! am spus îmbufnat. Dar nu asta era problema.

– Dar care?

– De ce nu ești geloasă?

– Te mai întreb încă o dată! a spus ea rece. Mi-ai dat motive să fiu? Faptul că ai discutat cu o femeie pe stradă, pe trotuar sau într-o intersecție este un motiv ca să fiu geloasă?

– Normal! am spus zâmbind. E vorba de fosta mea iubită, totuși! Ar trebui să fii geloasă! Eu așa aș reacționa.

– Eu nu. De ce să fiu? Doar nu te-ai culcat cu ea în mijlocul intersecției?

– Nu.

– Atunci nu sunt geloasă. Punct! Lasă-mă să termin de citit. Mai am câteva pagini.

Am sărit din pat nemulțumit. Cum adică nu era geloasă? Începea deja să mă enerveze. Am luat cana cu ceai de la capul patului și am băut-o dintr-o singură înghițitură, apoi m-am șters la gură cu dosul palmei. Din păcate, ceaiul nu era vodcă.

– Dar dacă m-aș fi culcat cu ea? am întrebat, întorcându-mă pe jumătate spre ea. Ei?

– Dacă te culcai cu ea, era altă treabă.

– Bine, recunosc, te-am mințit! M-am culcat cu ea! Adevărul gol-goluț este că… astăzi n-am fost în parc și n-am jucat șah cu nimeni. Am mințit când am spus asta.

– Așa, a spus Tabita liniștită. Continuă.

– Adevărul este că… mda… m-am întâlnit cu fosta mea și m-am dus… la ea acasă. Și i-am tras-o de i-a sunat apa în cap. S-a întâmplat de patru ori! Și a fost fain! Și, cu prima ocazie, o să repetăm experiența. Suntem amândoi stătuți!

– Interesant, a spus nevastă-mea, fără să se sinchisească să-și ia ochii din cărticica ei.

– Ce ți se pare atât de interesant? am mârâit.

– Copilul unde l-a dus? a întrebat Tabita. A fost și el de față? V-a adus cafele și sandvișuri în pauze?

– Băiețelul? Hmm… l-a dus la o vecină. Da, ăsta este adevărul adevărat, dragă! Am păcătuit! M-am desfrânat cu fosta mea! Uite, recunosc fățiș! Acum ce mai zici? Tot nu ești geloasă?

– Interesant! a spus ea cu ochii în carte.

– Ce anume din tot ce ți-am spus ți se pare interesant? am întrebat-o, simțind că iau foc.

– Nimic, a spus ea. Dar am găsit aici un pasaj interesant despre Sfântul Martir Laurențiu.

– Poftim?

– E interesant. Pentru că n-a vrut să se lepede de credința creștină, i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc.

– Da, foarte interesant! am spus țâfnos.

– Apoi a fost bătut cu bice plumbuite şi cu lanţuri cu cârlige la ambele capete.

– Din ce în ce mai interesant.

– Apoi i-au fost sfărâmate maxilarele cu pietre, iar, la sfârșit, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi.

– Asta citești tu? Povești de groază?

– Stai, că asta nu e tot! a continuat Tabita. Ars fiind pe o parte, Sfântul Laurențiu a avut tăria să le spună călăilor săi: „Iată, aţi fript o parte a trupului meu! Întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte!” Ce zici de asta, Tiberiu?

– Zic că deviezi de la subiect. Eu vorbeam despre fosta mea și tu vorbești despre nu știu care martir. Oricum, e o exagerare.

– De ce? Nu e nicio exagerare! E scris de un istoric.

– Din punct de vedere tehnic, este o exagerare. Dacă „i-au sfărâmat maxilarele cu pietre”, nu mai avea cum să vorbească cu călăii săi. Tu ești asistentă medicală! Un om cu mandibula ruptă nu mai poate vorbi.

– El a putut. Dumnezeu i-a dat puterea să vorbească cu mandibula ruptă.

– Eu crezusem că tu citești cărți sfinte! am exclamat. Care sadic a scris broșura asta? Care istoric anonim? Îți place să citești așa ceva? Pe mine mă apucă fiorii doar când mă gândesc!

Tabita a întors brusc capul și s-a uitat fix în ochii mei.

– Am motive să fiu geloasă, Tiberiu? m-a întrebat ea cu un surâs. Spune-mi!

Am înghițit în sec.

– Nu, am îngăimat.

– Dar ai zis că ați făcut-o de patru ori la ea acasă.

– Am glumit. Zău! A fost doar o discuție! O simplă discuție pe trotuar, lângă mașina mea.

– Mda, a spus ea gânditoare. Așa mă gândeam și eu.

Ne-am uitat unul la altul precum câinele și pisica.

– M-a întrebat dacă sunt cu tine, am spus.

– Și?

– I-am spus că da și i-am spus că sunt fericit. După aceea, am plecat fiecare pe drumul lui.

– Deci ești cu mine și ești fericit? m-a întrebat Tabita clipind.

– Normal că da, căprioara mea. Foarte fericit. Dar tu ești cu mine?

– Eu zic că da. Suntem amândoi în același pat.

– Atunci, hai să nu mai discutăm despre Sfântul Laurențiu și nici despre fosta mea, am spus luându-i cărticica din mâna și punând-o la capătul patului, pe noptieră, lângă cana goală de ceai.

– Ce faci? a întrebat ea.

– Sting veioza. Ce ți se pare că fac?

– Mi se pare că tocmai mi-ai atins sânul. Ce faci, Tiberiu?

– Mă gândeam să… ne prostim și noi un pic. E seară, suntem în pat, lumina e stinsă. Ce zici? Sau putem aprinde lumina, dacă așa dorești. Vino un pic mai încoace. Las’ că vin eu!

– Lasă-mi sânul în pace, a spus ea oftând.

– Ba nu! Uite, mă joc și cu celălalt. Și acum cobor mâna și mai jos…

– Oprește-te!

– S-o crezi tu! Eu sunt ca un bulgăre de zăpadă pornit la vale. Odată pornit, mi-e imposibil să mă mai opresc. Am stat pe dreapta prea mult timp, Tabita. Mi-e foame de tine. Te vreau! În seara asta o să fii a mea, fie ce-o fi. Poți să-i dai Lui Dumnezeu ceea ce ai de-I dat, dar dă-i și Cezarului ce-i al Cezarului. Nu așa a spus Iisus?

– Ce dată este azi? a întrebat ea supărată.

– Îți spun după ce termin cu tine, am șoptit strângând-o în brațe. După aia, mă uit pe calendar și-ți spun. Îți citesc tot calendarul dacă vrei.

– Dă-te la o parte! s-a enervat ea, apoi a aprins veioza și a luat de pe noptieră calendarul religios. Uite aici, mi-a spus, este 8 septembrie! Azi e o sărbătoare mare! E Nașterea Maicii Domnului. Ceea ce vrei tu nu se poate!

M-am uitat disperat în tavan. Nu voiam să mă uit nici la ea, nici la calendar.

– Atunci rămâne pe mâine, am spus eu tavanului.

– Mâine este miercuri. Un creștin demn de numele de creștin nu se spurcă miercuri. Nici vineri!

– Atunci joi? Ce zici de joi?

– Joi o să fiu aproape toată ziua la serviciu. O să vin ruptă de oboseală. Ce fel de om ești tu? Cum gândești? Nu ți-e milă de mine?

– Fie! Dar sâmbătă? Duminică știu că nu se cuvine, dar măcar sâmbătă?

– Sâmbăta asta m-am gândit să merg în vizită la verișoara. Am uitat să-ți spun. O să lipsesc de sâmbăta asta până sâmbătă cealaltă.

– Poftim? De ce?

– Mi-am luat o săptămână de concediu M-am înscris într-un pelerinaj, o excursie. O să vizităm cele mai frumoase mănăstiri din țară.

– Cu cine?

– Cu verișoara.

– Normal! am pufnit. Și eu sunt ultimul care află! La mine nu te-ai gândit. Pe mine nu m-ai invitat să merg în pelerinaj.

– Ai fi mers?

– Bineînțeles că nu! Sunt doar… biserici și mănăstiri. Ziduri vechi și pictate! Dacă ai intrat și ai văzut o biserică, le-ai văzut pe toate. Nu-i nicio diferență. Aceiași popi, aceiași sfinți pictați… Totul este exact la fel. De ce să mă mai obosesc să merg?

– Ca să fii cu mine.

– SUNT cu tine! am strigat. Uite, de exemplu, acum sunt cu tine! Încerc să fiu de-adevăratelea cu tine și tu-mi vorbești doar despre sărbători, pelerinaje și martiri puși pe cărbuni încinși. Nici măcar nu mă vezi.

– Vrei să mă împreunez cu tine în zi de sărbătoare? m-a întrebat ea nervoasă. Ți se pare normal?

– Normal că mi se pare normal! am strigat turbat de nervi. Doar sunt soțul tău! Ce mare chestie? Spui acolo un Tatăl Nostru ca să fii iertată, deschizi picioarele și gata. Nu ești o martiră, ești o soție!

– Sunt o persoană, nu un obiect sexual! a țipat ea. Sunt un suflet! Și tu vrei să mă bagi în Iad!

– N-o lua așa tragic! am mormăit. În fine… ai dreptate, scuză-mă că am insistat. Probabil că mi-a luat Dumnezeu mințile! Doar știam dinainte rezultatul! M-aș fi mirat să…

– Ești un păgân și un rătăcit! m-a pus la punct Tabita, aruncându-mi o privire de gheață.

– Un păgân care nu i-a mai tras-o nevesti-sii de… pfui! De câte luni? Care luni? Cred că de un an! Cred că din Evul Mediu! am bombănit, ridicându-mă. Sau, poate, din Antichitate.

– Unde mergi? a mârâit ea. Încotro?

– La baie, dragă, la baie! am liniștit-o eu. Merg să mă spăl pe dinți. Igiena dentară este importantă.

– Te-ai spălat pe dinți acum o jumătate de oră! a spus ea bănuitoare. Ai uitat?

– Atunci… merg să mă spăl pe mâini. Cred că și igiena mâinilor este la fel de importantă. Scrie și în Biblie, la capitolul despre Pilat din Pont.

– Nu mergi nicăieri! Și igiena sufletului este la fel de importantă.

– Adică? Ce vrei să insinuezi? am întrebat-o rânjind.

– Treci înapoi în pat, onanist și malahit ce ești! a strigat ea furioasă. Crezi că eu nu știu ce faci când mergi la baie?

Am oftat și i-am spus trist:

– Tu mă obligi să fac asta! Tu mă împingi să fac asta! Eu nu vreau. Asupra ta să cadă păcatul! Ești o păcătoasă, Tabita, dar faci mereu pe mironosița. Dacă-ți pun mâna pe țâță, urli. Dacă te ating pe fund, urli. Dacă te sărut pe gât, te retragi de parcă te-ar atinge un șarpe. Dar dacă-ți spun că m-am întâlnit cu fosta mea, ești impasibilă și-mi spui că nu ai motive să fii geloasă. Ei bine, eu unul am motive s-o iau razna! Mă smintești, femeie! Tu mă bagi în Iad, nu eu pe tine!

Tabita s-a gândit câteva secunde, apoi a sărit din pat și s-a apropiat de mine. Eram ochi în ochi și nici unul dintre noi nu clipea. Secundele treceau. Până la urmă, a clipit și mi-a spus:

– Bine! Facă-se voia ta!

– Perfect! am exclamat, dezbrăcându-mi repede pijamalele. Știam eu, femeie! Știam că nu ești țăcănită complet! Hai repede în pat! Îți promit c-o să fie ceva memorabil!

– Nu atât de repede, a spus ea, scotocind într-un sertar și scoțând de acolo o sticluță. O să facem lucrurile așa cum trebuie, ca să ne ierte Dumnezeu pentru păcatul cărnii.

– Ce ai în sticluța aceea?

– Apă sfințită de la Sfântul Munte Athos, a spus ea stropind cearșaful. Iar aici este o sticluță cu mir de la Ierusalim. Dă fruntea încoace, ca să te însemn cu mir și cu Sfântul Semn al Crucii.

– Așa. Bun! Gata! Acum hai în pat.

– Acoperă-ți goliciunea, a spus ea tristă. Măcar ai bunul simț să tragi cearșaful peste tine.

– Dar tu… ce faci? am spus, privind-o uluit.

Tabita a scos din alt sertar o bucățică de tămâie.

– Tu ce crezi că fac? a răspuns ea, fără să-mi arunce nici măcar o privire. Tămâiez camera! Doar ți-am spus că e o sărbătoare mare azi. Dacă tot urmează să păcătuim, sper ca Maica Domnului să ne ierte pentru împreunarea noastră nefirească. Dă-te jos din pat! Îngenunchează și hai s-o rugăm amândoi să ne ierte pentru ceea ce urmează să facem.

– Ai înnebunit complet? am zbierat mânios. Ăsta-i futai sau priveghi? Aici e casă de înmormântare sau e dormitorul nostru? Te-ai smintit de tot, femeie? Iisuse Mare din ceruri!

– Aș aprecia foarte mult dacă n-ai mai lua Numele Lui în deșert! mi-a spus Tabita pe un ton rece ca gheața. S-a dezbrăcat, și-a împăturit pijamalele și le-a pus marginea scaunului, apoi s-a așezat în pat, făcându-și încet semnul crucii. Fă cu mine ce ai de făcut! a șoptit ea, desfăcându-și coapsele. Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face! Iartă-mă și pe mine, Născătoare de Dumnezeu și fie-Ți milă de mine, păcătoasa! Părinte Preaînalt, iartă pe roaba ta…

– Stop! am zis. Încetează! De ce faci fața asta de martiră? Ce tot bolborosești acolo? Eu mă fut cu nevastă-mea sau cu Sfântul Laurențiu? Ăsta-i pat sau e grătar peste cărbuni încinși?

– Dacă nu-ți convine, a suspinat ea, n-ai decât să-ți pui dopuri în urechi! Sunt la mine acasă și la mine în pat, așa că pot să mă rog cât am eu chef! Sau acum nu mai am voie nici măcar să vorbesc, călăule? Vrei să-mi pui scotch peste gură ca să-ți faci tu liniștit poftele? Obsedatule!

– Nu, dragă.

– Sau poate că vrei să mă legi cu cătușe și să mă bați cu un bici din piele, perversule!

– Nu, dar…

– Dar ce? m-a repezit Tabita înfuriată. Ce vrei? De ce mă chinui? Ce tot vrei de la sufletul meu?

– Nimic! am spus, sărind din pat și luându-mi pe mine pijamalele. Nu mai vreau nimic! Și, chiar dacă aș vrea… degeaba. Nici măcar nu mi s-a sculat! M-ai dat gata cu apa ta sfințită și cu mirul, și cu tămâia, și… cu toate cele!

– Slavă Domnului! a spus ea cu fața luminată. Deci au fugit demonii din tine?

– Cred că da! am spus, privind trist în jos.

– Atunci e bine! Acum o să putem dormi liniștiți! a exclamat ea, ridicâdu-și privirea spre tavan. Deci apa sfințită, mirul și tămâia funcționează! Ai văzut, Tiberiu? E o minune! Nebănuite sunt Căile Domnului!

– Mda.

– Unde mergi?

– Mă duc să dorm dincolo. Aici mă îneacă mirosul de tămâie.

– Pot să deschid un pic geamul, dacă vrei, a spus Tabita.

– Nu-i nevoie! E păcat să irosești bunătate de tămâie adusă tocmai de la Ierusalim. O să mă culc dincolo. Dar tu rămâi aici și priveghează! Roagă-te la Maica Domnului. Nu mă deranjează!

În noaptea aceea, am dormit separați. Și în următoarea. Sâmbăta a plecat în pelerinaj. Am condus-o la autobuz. Urma să lipsească o săptămână.

Am privit oftând în urma autobuzului, apoi m-am dus la magazin și mi-am cumpărat o sticlă mare de vodcă.

După ce m-am întors acasă, am deschis sticla, am luat cel mai mare pahar din casă și l-am umplut ochi. Am mirosit buza paharului și am oftat. Stomacul meu s-a răsucit brusc în mine. Vederea mi s-a încețoșat și mintea a început să-mi zbârnâie în cap ca o viespe în borcan.

– Nu vreau să beau! am murmurat cu un glas stins. Chiar nu vreau! Nu…

Am întins încet mâna spre paharul de vodcă.

20200517_1213078821318237644746547.jpg

 

Fragment din cartea „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

Pagina oficială a autorului este aici:  www.uirebit.com

2 gânduri despre ”FRAGMENT DIN UN BĂRBAT, O FATĂ, O INSULĂ PUSTIE – VOLUMUL 7 – DE UIERBIT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.