JURNAL DE PANDEMIE: ABSENȚA MOTIVAȚIEI

Pandemia mi-a furat destul de multe lucruri și a adus în viața mea incertitudinea, urâtul și lipsa chefului de a face multe dintre lucrurile care altădată îmi aduceau o reală bucurie în suflet. Toată această lipsă de perspective mi-au readus stările de anxietate și atacurile de panică, ce, de cele mai multe ori, nu îmi permit să mă odihnesc așa cum trebuie sau să fiu atât de liniștită și de fericită pe cât ar trebui să fiu. Nu, nu îmi măsor fericirile și bucuriile, nu există un barometru pentru asta, nici nu știu să definesc toate aceste chestiuni în vreun fel, dar știu că nu am pacea aceea interioară după care tânjesc și pe care reușisem să o acumulez să zicem în toamnă sau anul trecut pe vremea asta, când nu mă mai atingeau multe din cele ce-mi sunt exterioare și făceam totul cu o poftă nebună de viață.

Aș vrea să pot să nu acord importanță evenimentelor care pare că au explodat începând cu luna martie, dar adevărul gol goluț este că nu îmi reușește deloc. Am intrat parcă într-un fel de buclă temporară, care mă scoate în afara zonei mele de confort și îmi ucide motivația în fașă. Am momente în care scriu cu religiozitate, agățându-mă parcă de fantomele trecutului, și nu mă pot opri, aș vrea să vorbesc despre multe, dar și clipe când, pur și simplu, nu găsesc destul de multă vlagă în mine pentru a mă apropia de blog. Parcă totul se pune pe stop în mintea mea și nimic nu iese așa cum îmi doresc.

Îmi tot spun: voi scrie mai pe seară, când nu mai este atât de cald, voi scrie mâine, când voi începe mai devreme, voi scrie… însă niciodată nu o fac. Nu pot scrie la comandă, nu pot să îmi adun ideile atunci când nu există motivație. Da, se spune că e nevoie doar de un strop de voință și că pofta vine mâncând, însă, în cazul meu, aceste principii nu se aplică. Deși ideile sunt acolo, dacă nu mă simt suficient de motivată, sunt degeaba, căci refuză să iasă la suprafață sau să se așeze într-o anumită ordine care să mă mulțumească în vreun fel. Nu sunt nici ușor de mulțumit când sunt așa și, cel mai mult, mă autosabotez în această perioadă.

20200730_164035_00003733494803393041463.png

Am tendința să îmi pun piedici singură, să întorc ideile pe toate părțile, să despic firul în o mie și una de părți, să mă gândesc de ce continui să fac asta, de ce mai vreau să scriu, să împărtășesc păreri, să vorbesc despre pasiuni sau crâmpeie de suflet și viață. Sunt momente care trec mai repede de multe ori, însă, în ultimul timp, nu reușesc să mă automotivez suficient astfel încât să iasă ceva frumos și pierd răbdarea cu mine și cu cei din jur. E o stare ciudată, care mă face să mă întreb cum am depășit toate aceste frici, temeri, anxietăți și lipsa motivației în trecut, cum am făcut să găsesc un echilibru, cum am găsit forța interioară pentru a combate depresia și starea aceea de nestare care nu mă lasă să dorm noaptea și nu îmi oferă siguranța aceea atât de necesară pentru a fi fericită. Absența certitudinii din viața de zi cu zi se observă și la nivel sufletesc, căci aceasta declanșează o adevărată tornadă interioară, o furtună greu de stăvilit, care mă aruncă direct în abisul cel mai întunecat.

 

Cum fac să îmi găsesc motivația atunci când nu se vede luminița de la capătul tunelului

Metodele de a ieși din toate aceste stări ciudate nu îmi sunt străine, iar atunci când gândesc totul la rece, lăsând emoțiile deoparte, știu cum să combat absența motivației și să mă încurajez să fac din nou ceva ce îmi place.

De regulă, atunci când gândurile se amestecă în mintea mea și amenință să devină un amestec incoerent de frânturi de gând, care distrug liniștea și măresc hăul, ies la plimbare, dar nu singură, întotdeauna cu Lăbuș, câinele din dotare, și cățelușa străzii. Găsesc oameni cu care să vorbesc și, chiar dacă nu reușesc să socializez mai mult, tot își mai pierd din intensitate multitudinea de gânduri.

Când mă plimb, refuz să deschid internetul și, chiar dacă e deschis, nu intru pe rețelele de socializare. E un fel de detoxifiere de la toate acestea, de care am o nevoie stringentă de cele mai multe ori, căci am tendința de a deveni dependentă de ele și anxioasă în lipsa lor. Ascult muzica apei, trilurile păsărilor, privesc măreția cerului înalt, mă minunez de multitudinea de forme de viață existente chiar și în cel mai dosnic cotlon al pământului și, inevitabil, uit de altele. Se liniștește furtuna din interior și pot să alung atacurile de panică și să revin la un oarecare normal.

Practic recunoștința și gratitudinea. În astfel de momente, am mult mai multă nevoie să îmi amintesc toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, toate binecuvântările din viața mea, toate micile bucurii și lucrurile simple care fac viața aceasta frumoasă și existența confortabilă. Astfel, îmi amintesc că nu am motive reale de îngrijorare, că totul e bine, că respir, că trăiesc, mă cunosc și mă trăiesc. E nevoie uneori doar de o mică pauză pentru a îmi aminti de toate astea.

Îmi vărs toate temerile în jurnal. Când sunt liniștită și mulțumită cu tot ceea ce mă înconjoară, nu simt nevoia să scriu neapărat. Însă, atunci când gândurile se învârt cu putere și se transformă în ghem, să vărs totul într-un jurnal mă ajută enorm. Nu scriu neapărat coerent, ci las ideile să se înșire acolo așa cum ies din  mintea mea, nedisimulate și negândite. E nevoie doar să mă eliberez de ele și astfel, să le așez într-o anumită ordinea pentru a fi capabilă să văd luminița de la capătul tunelului.

Îngrijesc câteva plante, le curăț frunzele moarte, le ud, le schimb pământul, le mut dintr-un ghiveci în altul, iar asta mă ajută să calmez tumultul interior.

Desenez. Nu vă gândiți la desene complexe, căci sunt antitalent. Dar iau agenda și îmi aranjez ceva pe acolo, o pagină de bookhaul, una de pagini citite, una de cărți pe care vreau să le citesc, doar să mă eliberez de tot ceea ce e captiv în interiorul meu și să îmi mut gândul de la toate.

Nu în ultimul rând, citesc. Nu am întotdeauna poftă de lectură atunci când lipsește motivația pentru orice. Însă, am observat că doar câteva pagini citite mă introduc în atmosfera cărții și uit de restul apoi. Pot să mă cufund cu orele în poveste și să nu mă mai intereseze nimic din exterior.

Voi cum combateți absența motivației? Ce anume v-a furat pandemia și lipsa unei certitudini privind ziua de mâine?

8 gânduri despre ”JURNAL DE PANDEMIE: ABSENȚA MOTIVAȚIEI

  1. Marina Costa zice:

    Mie nu pandemia mi-a furat motivatia. Ma lupt cu asta de un an, ca de un an sunt izolata. Pentru mine,pandemia a fost o simpla continuare/ usoara limitare suplimentara a unei stari de fapt deja existente. Mai scriu,proza scurta, cand reusesc. Mai citesc, dar tot putin. Cand nu o dadeam cu proza scurta, am mai editat la carti care se vor reeditate (seria Vieti in valtoare), dar totul merge ca melcul.

    Apreciat de 2 persoane

  2. simonamihutiu zice:

    Iată motivația: și alții simt ca tine, și alții gândesc la fel. Mulți trecem prin stări de panică greu de definit, le învingem, revenim din nou la angoase, până învățăm să nu privim mai departe de pasul următor și să ne și bucurăm că îl putem face, iar faptul că nu ești singurul în situația asta îți conferă, cumva, o solidaritate de grup.

    Apreciat de 2 persoane

  3. Diana zice:

    Sincer, aș vrea să îți spun că am descoperit rețeta pentru a-mi redobândi motivația (mai ales la job), dar nuuu. Încă o caut. Pandamia parcă a furat partea din mine responsabilă cu acest lucru…

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.