SCOTT O’DELL: INSULA DELFINILOR ALBAȘTRI – RECENZIE

Sunt unele cărți atât de încărcate de magie încât te atrag spre ele chiar înainte de a le citi descrierea și de a ști despre ce anume este în ele. Au praf magic presărat peste pagini și o frumusețe aparte pe care le-o presimți. Și trebuie neapărat să le ai, să fie ale tale. Le auzi chemarea și răspunzi cu inima deschisă. O astfel de carte minune este Insula delfinilor albaștri de Scott O’Deal. Nu știam nici măcar de existența ei, dar mi-a făcut cu ochiul în momentul în care am văzut-o pe Cartepedia. Mă ducea cu gândul la o croazieră pe mările limpezi ale Greciei, în compania delfinilor albaștri, iar eu sunt avidă după călătorii mai ales în această perioadă când plecăm mai greu unde ne poartă sufletul. Nu a fost despre asta, Scott O’Deal tratează un subiect un pic mai complex de atât, dar mi-a plăcut la nebunie. Tratează problema însingurării și a supraviețuirii pe o insulă pustie într-o manieră absolut originală.

Insula delfinilor albaștri este o carte de o frumusețe aparte, care împletește armonios aventura cu lecțiile de viață. Romanul este destinat în principal celor mici, dar este un deliciu pentru suflet și la vârsta adultă. Este o combinație între Robinson Crusoe și Winettou aș zice eu și aceasta din urmă datorită personajului principal, o fetiță de indian, forțată de împrejurări să supraviețuiască tuturor intemperiilor vieții. Romanul aduce în prim-plan singurătatea, care este tratată prin bunătate, speranță continuă în mai bine și, nu în ultimul rând, prin comuniunea cu natura și cu necuvântătoarele din jur. Ni se prezintă tehnici de supraviețuire, un teren sălbatic devenit acasă, libertatea neîngrădită de nimic și o realitate greu de închipuit atunci când stai comod într-un fotoliu și citești despre o fetiță rămasă captivă în urma unui cumul de factori nefericiți.

Insula delfinilor albaștri – sălbăticie, prietenie, marea nesfârșită și un cer senin

Scott O’Deal ne poartă pe marea nemărginită și ne plasează într-un capăt de lume ce pare ireal: o insulă aproape sălbatică, locuită de indigeni, un petic de pământ din mijlocul mărilor. Poartă numele de Insula Delfinilor albaștri datorită formei. Este populată de un neam de indieni aborigeni, care își duce traiul liniștit departe de lumea dezlănțuită. Există o bună orânduială: bărbații lucrează, pescuiesc și vânează, iar femeile au grijă de gospodării și caută rădăcini și melci numai buni de pus la uscat. Este o viață ce capătă farmec privită din exterior și prin prisma tehnologizării de azi. Un loc numai bun de evadare, în care lumea trăiește simplu, dar cu fericirea în priviri și liniștea în suflet.

Toată dinamica insulei se modifică în momentul în care o corabie a aleuților, o populație vecină care mai făcuse ravagii și în trecut, revine pe insulă pentru a vâna vidre. Pare să facă un pact cu localnicii, însă acesta nu este respectat, iar șeful tribului ripostează și este ucis.

Acesta este declinul populație locale, pentru că mulți barbați mor în altercație, iar asta schimbă totul. Populația decimată este îmbarcată pe o corabie pentru a fi relocalizată. Numai fata șefului de trib se aruncă înapoi în mare și revine pe insulă, unde se rătăcise și fratele ei mai mic. Nici cel din urmă nu e mai norocos, pentru că moare la scurt timp.

Astfel se naște o poveste ce pare ireală: fata, la acel moment în vârstă de numai doisprezece ani, rămâne singura locuitoare a insulei delfinilor albaștri, dar trec apoi mulți ani de singurătate și trai doar alături de animalele sălbatice. De aici pornește întreaga cunoaștere de sine și traseu inițiatic al fetei, căci, ceea ce trebuia să fie doar un scurt episod, se transformă într-o lecție de viață și luptă pentru supraviețuire. Fata ia totul de la zero: distruge fostele locuințe care o îndurerau prea tare și își face un nou adăpost, mai sigur și mai etanș. Își construiește propria fortăreață, ba chiar și un fel de depozit. Caută hrană și învață cum să se apere de orice primejdie. Se împrietenește cu necuvântătoarele, cu câinii sălbatici, păsările și vidrele. Și renaște din propria cenușă, oferind speranța si bunătatea acolo unde ar fi trebuit să fie doar singurătatea.

Insula delfinilor albaștri este o carte a aventurii și a călătoriei spre sine. Te învață că singurătatea nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, căci, în definitiv, numai astfel omul se descoperă pe sine, ci pierderea de sine este răul suprem.

Cartea o găsiți aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.