JURNAL DE PANDEMIE: ȘI CÂND NU MAI POȚI MAI POȚI PUȚIN

Privesc în zare cu ceașca de cafea aburindă strânsă cu putere în mâinile mele tremurânde. Copacii aproape goliți de frunze formează un adevărat tablou. Nu al urâtului, cum te-ai putea aștepta atunci când privești toată acea goliciune teribilă, care rezonează atât de tare cu ceea ce simt eu. Un covor de frunze în miriade de culori mi se așterne la picioare, formând o feerie de trăiri la interior. E toamnă afară și e un sentiment tomnatic și la interior. Sufletul nu reușește să mai facă tumbe fericite cum o făcea odinioară. Așa e cu anxietatea și depresia. Azi ești sus, mâine demonul acela atât de bine ascuns se încăpățânează să iasă la suprafață și să se încolăcească ca un șarpe veninos în jurul gâtului. E toamnă afară. Și e toamnă în suflet. Și-i frig și burează.

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

(George Bacovia)

Cuvintele se învârt cu putere în capul meu, dar la exterior, de cele mai multe ori, refuză să iasă, să refuleze. Se amestecă toate în compartimentele cele mai ascunse, dar nu mai vor deloc să se aștearnă pe hârtie. Există doar simple răbufniri, scurte și abia perceptibile, dar, de cele mai multe ori, s-au învățat să se ascundă chiar și de mine. Lumea a luat-o cu totul razna. Nimic din ce știam nu mai există. Totul în jur mi-e străin. Și doare. Ne îndepărtăm de valori, de iubire, de oameni, de noi. Ne aruncăm într-un abis din care nu știu cum și când vom reuși să ieșim și doare.

Un adevărat carusel al emoțiilor se formează în suflet. Lumini și umbre. Întuneric profund, în care cei mai mari monștri, chiar mai mari decât cei din copilăria noastră, iau mii de forme. Furie. Durere. Tristețe. Plâns. Singurătate. Gol nesfârșit. Neiubire. De sine și de cei din jur, dar mai ales de sine. Foc ce mocnește cu putere, gata să izbucnească cu putere la cel mai mic gest al celor din jur. Câți nu simțim asta și ne temem să le verbalizăm? Eu sigur o fac, cu toate că mai izbucnesc uneori în gesturi impulsive, mai plâng haotic, mai trântesc o ușă, mai îmi strig durerea. Dar știu și o simt. Problema nu sunt ceilalți. Ci eu. Nu reacționez bine la schimbări. Mă dor. Iar lumea toată e în schimbare.

Încerc să ies din hăul ăsta confruntându-mă cu tot ceea ce mă înspăimântă cel mai tare. Chiar dacă totul în jur are forța de a mă dărâma, am mai fost acolo. Și știu că am destulă forță să văd lumina de la capătul tunelului. Știu că pot să mă ridic singură de la pământ. Că pot primi o mulțime de mâini care vor să mă ajute, dar nu prea au efect până când nu o fac eu. Până când nu stau eu cu mine și nu recunosc că nu e bine. Că nu e ce trebuie.

Și știu că și când nu mai pot mai pot puțin. Și că soarele iese iar pe cer mâine. Că mâine e nouă zi și că miracolele există. Va fi bine. Voi fi bine. Inevitabil.

3 gânduri despre ”JURNAL DE PANDEMIE: ȘI CÂND NU MAI POȚI MAI POȚI PUȚIN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.