ELENA FERRANTE: PRIETENA MEA GENIALĂ (TETRALOGIA NAPOLITANĂ #1) – RECENZIE

Nu știu de ce m-am ferit atât de tare de Elena Ferrante până în prezent. Cred că este doar mintea mea, care acționează contrar tuturor trendurilor existente și, cum cărțile din Tetralogia napolitană au tot apărut peste tot, cred că mi-am impus fără să vreau bariere, care nu m-au lăsat să îmi doresc seria asta. Însă, de curând, a apărut serialul, iar eu am o regulă de aur: nu mă uit la ecranizare până când nu citesc cartea. Așa că m-am dus pe Libris și am citit niște fragmente din primul volum, Prietena mea genială, să văd dacă mișcă ceva în mine. Și a făcut-o din plin. M-a atras stilul din prima, părea familiar, îți oferea sentimentul acela de acasă, de cunoscut, de cald, iar acest sentiment nu m-a părăsit deloc pe tot parcursul citirii cărții.

Prietena mea genială, primul volum din Tetralogia Napolitană, este un roman inițiatic, un buildungs roman de excepție, care ne poartă pașii prin Napoli anilor ’50, încântându-ne cu o împletire minunată a frumosului și a urâtului în egală măsură, căci asta este cartea asta, o combinație între dulce și amar, blând și violent, sărac și bogat. Elena Ferrante ne face să ne pierdem pașii printr-un cartier aflat la limita subzistenței, imediat după cel de Al Doilea Război Mondial, dar atât de colorat și de pestriț, încât te încântă de la început până la sfârșit. Apoi, dincolo de a fi un roman care redă cu acuratețe culoarea locală din Italia anilor 1950, cartea urmărește destinul controversat a două prietene, Lila și Elena, care se completează una pe cealaltă într-o relație destul de bizară și totodată complexă, care le face să devină inseparabile.

Prietena mea genială – despre viață, prietenie și familie

Elena Ferrante construiește o poveste atât de bine închegată și de încântătoare, încât te cucerește încă de la primele pagini, de cum începi să citești despre o femeie care continuă să dispară și despre un fiu care nu se poate desprinde de sub aripa mamei sale. Apoi, pe măsură ce te afunzi în istoria vieții a două fete, devenite în prezent femei în toată firea, cu copii și soți, devii vrăjit de universul care se relevă în fața ta. Lila și Elena. Elena și Lila. Două tinere care, aparent, sunt diferite, dar care, în esență, sunt asemănătoare prin prisma mediului din care provin și a ambițiilor, care le fac să își dorească să își depășească totalmente condiția inițială și să urce pe treptele ierarhie sociale. Nici nu mai contează dacă fac asta prin intermediul învățăturii sau a căsătoriei, principalul este să iasă învingătoare și să își găsească fericirea după care tânjesc cu ardoare. Sunt diferite ca formă, dar asemănătoare ca esență și poate tocmai din cauza asta se împing una pe alta la limită, pentru a scoate ceea ce e mai bun din fiecare dintre ele.

Elena este vocea naratoare și poate că mi-ar fi plăcut să o aud mai mult și pe Lila, dar, cum este personajul absent, ne mulțumim cu amintirile destul de precise ale Elenei Greco, care se întoarce în timp, la momentul copilăriei ei și a întâlnirii cu Lila, pe când erau doar niște copile ce se jucau cu păpuși. Și asta le leagă și le face mai apoi de nedespărțit, inseparabile, cu toate că viața le conduce în direcții diferite și le mai scoate piedici în cale. La final, se regăsesc una pe alta cu aceeași forță, iubire și dorință de a își fi sprijin una alteia.

Locuiesc în Napoli, într-un cartier sărac, unde violența este la ea acasă, clanurile fac legea și, uneori, se poate trage pe stradă. Dar, în ierarhia asta bine stabilită, în mediul acesta închistat și destul de rigid, se leagă prietenii greu de zdruncinat chiar și la vârstă mai mare. Elena este fata studioasă, care muncește până la epuizare pentru a câștiga ceva în viață și pentru a fi pe placul profesorilor, iar Lila are o inteligență intrinsecă, ce o face să fie mult peste media locuitorilor locurilor și poate asta o și conduce la probleme într-un final. Le urmărim încă din școala primară, când există o competiție între ele, și mergem alături de ele până la adolescență, când Elena își continuă studiile, muncind din greu, iar Lila se căsătorește cu un bărbat bogat și are de suferit toate umilințele care vin la pachet cu acest fapt. Le observăm în cartier și în afara lui, unde oarecum își pierd strălucirea, mai ales când sunt într-o constantă opoziție cu oamenii din jurul lor, care se bucură de bogăție. În cercul lor strâmt, sunt minunate, dar, odată ieșite, capătă o oarecare timiditate, care le face să resimtă din plin condiția lor umilă, de fete sărace, care nu au acces la tot ceea ce își doresc.

Dincolo de povestea celor două și a câtorva persoane din cartier, autoarea ne încântă cu modul în care construiește relația dintre cele două fete și nici până în prezent nu sunt sigură ce anume să simt față de Lila. Este inteligentă, dar pare că, uneori, se comportă precum un om invidios și gelos pe tot ceea ce a reușit să aibă prietena ei și ea nu. Și tocmai faptul că, oarecum, studioasa Elena, care are dreptul la educație, în ciuda faptului că fetele cu greu reușeau să obțină asta în locul acesta rupt de lume, o face pe Lila să acționeze din impuls și uneori să își umilească sau ignore prietena. Lila este clar mult peste medie, deși o numește pe Elena genială, dar nu are norocul unei familii care să îi înțeleagă setea ei de cunoaștere și nici a unei învățătoare care să o trimită mai departe, ci ajunge ajutor de pantofar și, mai apoi, soția mezelarului. Iar Lila, mai ales după o excursie în orașul port Ischia, realizează diferențele dintre ele și încearcă să priceapă ce anume din prietenia lor mai este relevantă pentru ea. În același timp, Elena pare oarecum vrăjită de modul de a fi al Lilei, de personalitatea ei exuberanță, de independența și libertatea cu care se expune în fața tuturor, încât nu poate sta prea mult departe de ea. Nici măcar atunci când Lila pare să o trădeze, să o umilească, înlocuiască sau uite. Ea, în același timp, scoate ceea ce e mai bun în ea și asta o face să se înalțe mult peste condiția ei.

Elena Ferrante construiește un univers magic, rupt de restul lumii, chiar în mijlocul orașului Napoli. Te încântă, te vrăjește și te face să vrei să citești și restul cărților din serie. Scrie într-o formă extrem de caldă, de frustă, de reală, încât nu ai cum să reziști energiei pe care cartea sa ți-o transmite. Și da, a devenit una dintre autoarele mele preferate. Nu știu de ce mă tot feresc de literatura italiană, pentru că demonstrează că are autori puternici, capabili să stârnească adevărate furtuni în interiorul tău și nu ai cum să nu cauți asta la o carte.

Date despre carte:

  • Titlu: Prietena mea genială
  • Autor: Elena Ferrante
  • Titlu original: L’amica geniale
  • Traducere: Cerasela Barbone
  • Editura: Pandora M
  • Serie: Tetralogia Napolitană, vol. 1
  • Anul apariției: 2018
  • Număr de pagini: 336

Cartea o puteți achiziționa și voi de pe site-ul Libris.

5 gânduri despre ”ELENA FERRANTE: PRIETENA MEA GENIALĂ (TETRALOGIA NAPOLITANĂ #1) – RECENZIE

  1. Dana zice:

    Am citit Iubire amară şi m-am îndrăgostit de stilul autoarei. Am un vecin cu care fac schimb de cărţi şi vrea neapărat să-mi îmi dea să citesc această carte, pe care o laudă din toată inima. În completare, vine şi recenzia ta minunată, drept urmare cartea trece pe lista rapidă de lectură.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.