LIVIU REBREANU: ADAM ȘI EVA – RECENZIE

În cea mai mare parte a timpului,  citesc literatură contemporană și o perioadă lungă am refuzat chiar să mă mai întorc spre clasici, cu toate că îi ador și consider că nu se poate scrie fără a îi cunoaște. Că ei sunt baza a tot ceea ce este astăzi. Însă, ajunsesem la o saturație și am avut nevoie de o pauză de la ei. Azi, în schimb, încep să simt din nou o foame adâncă de clasici și mă reîntorc acasă, la autorii atât de dragi sufletului meu. Și nu ai cum să nu te delectezi ca un flămând din scrierile lor. Așa că luna aceasta m-am trezit în compania lui Liviu Rebreanu, citind Adam și Eva sau, mai bine zis, recitind, pentru că este una dintre cărțile de căpătâi ale adolescenței mele. Zărisem pe Libris ediția aceasta splendidă și nu m-am putut abține. Și am savurat cartea cu o plăcere mult mai mare față de anii de liceu, când poate că nu cunoșteam aceiași profunzime de acum.

Adam și Eva este un roman absolut feeric, care creează miriade de emoții în suflet și te poartă vrăjit printre diverse lumi, conducându-te abil spre chintesența tuturor lucrurilor acestor lumi: dragostea și credința. Rebreanu din Ion și Pădurea spânzuraților se întrece pe sine aici, folosind un stil extrem  de încântător, făcându-te să plutești pur și simplu printre cuvinte și lăsând deoparte realismul său caracteristic. Împletește în povestea lui de iubire atipică, ce transcede timpul și spațiul, elemente de basm, purtându-ne pașii prin lumi diverse și făcându-ne să credem cu putere că acolo unde dragostea apare, nimic nu este imposibil, iar viața fără acest sentiment măreț nu este nimic altceva decât suferință, chin și absența unui trai încărcat de fericire. Fără persoana iubită alături, fără acel suflet pereche, nu trăiești, doar exiști prin timp și te perpelești la foc mic în așteptarea acelei persoane care să te facă din nou să simți că tot universul ăsta, cu bune și cu rele, merită din plin orice.

Adam și Eva – despre găsirea sufletului pereche și împlinirea prin iubire

Rebreanu îți lasă sentimentul în acest roman că te cufunzi în povești de tipul celor pe care doar Șeherezada le mai spunea în O mie și una de nopți. Atmosfera creată este clar de acolo, căci ai impresia unui basm măiestru tâlcuit, astfel încât să reușești să ajungi la esența tuturor lucrurilor: trecerea prin timp până când ajungi să te desăvârșești ca persoană. Și abia atunci ai dreptul la fericire, la acea sclipire din ochi care trădează bucuria absolută și împlinirea spirituală prin intermediul iubirii. Însă, pentru a ajunge aici, ai nevoie să te desăvârșești, să devii cea mai bună variantă a ta, să înveți din propriile greșeli. Dar merită din plin, căci, la final, trăind viață după viață, ai dreptul să rămâi alături de cea pe care o iubești, de sufletul tău pereche, de cea pe care soarta ți-a hărăzit-o încă dintru început, dar erai mult prea slab pentru a putea îndura complexitatea acestui sentiment rupt parcă din Rai:

„Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?… Şapte! De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele! (…) A şaptea viaţă pământească e sfârșitul carierei materiale a sufletului. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care întrupează perechea lui sufletească şi să se unească negreşit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea existenţă materială. Moartea ce încheie ultima viaţă pământească înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului.”

În Adam și Eva, se recreează mitul androginului, a acelor două jumătăți care se caută permanent pentru a deveni din nou un întreg. Aici, cele două jumătăți alcătuiesc sufletul pereche, cel care ascede materialul și se înalță în divin, oferind un sens întregii existențe. Bărbatul și femeia se caută permanent, pentru a se regăsi în timp și spațiu, iar atunci când o fac, orice altceva devine neimportant și se risipește în neant. Rămân doar ei doi, două jumătăți ale aceluiași întreg, care se împlinesc prin iubire:

„Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc.”

În esență, Rebreanu își alcătuiește romanul în ramă. Există povestea de început, cea dintre Toma Novac și Ileana, care se sfârșește cu împușcarea bărbatului de către soțul gelos al femeii și cu el zăcând pe un pat de spital, rememorând toate convorbirile sale despre iubire și reincarnare cu Aleman, și alte șapte micro povești, toate cu propriul context creat și cu propriile personaje. Liantul este reprezentat de periplul sufletului prin timp și spațiu, pentru a ajunge să devină cea mai bună variantă a sa și, astfel, să aibă dreptul la iubirea supremă, la spiritul divin care nu mai are parte de nicio altă reincarnare și se poate privi de undeva de sus:

„Viaţa nu mai e zadarnică. Sufletul e pregătit să îndure toate durerile, căci îi rămâne veşnic înainte râvna şi speranţa de a întâlni perechea sa spirituală. Moartea însăşi devine un accident în viaţa adevărată a sufletului şi nu mai poate îngrozi pe omul care are credinţa renaşterii şi, la sfârșitul liniei pământești, a eternităţii în lumea cealaltă!”

Romanul are la bază mitul indian de trecere prin lume până la ajungerea în acel punct în care poți ajunge în Nirvana, locul bucuriei supreme. Bărbații nu poartă un singur nume de-a lungul poveștii, căci personajul masculin inițial se întrupează din nou și din nou în diferite zone ale lumii și în diferite timpuri. E Mahavira – păstor în India vedică, Unamonu – guvernator în Egiptul Antic, Gungunum – scrib în Babilon, Axius – luptător roman din timpul Împăratului Tiberiu, Adeodatus – călugăr în Germania medievală, Gaston – medic pe vremea Revoluției franceze și Toma Novac, profesor universitar la București. Acesta se îndrăgostește de un anumit tipar feminin, altul decât femeia pe care o are alături, care nu îl mai mulțumește, și care poartă nume diverse fie ea Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne sau Ileana. Însă, din anumite motive, dragostea lor nu poate exista la nivel carnal, material, ci aceasta se consumă doar la nivel spiritual. Se văd și nu mai pot trăi unul fără altul, căutându-se neîncetat, însă niciodată nu reușesc să ajungă să trăiască toată această plenitudine, din diferite motive, fie ele sociale sau politice.

Adam și Eva este un roman extrem de frumos scris, de o sensibilitate aparte, care te face să te cufunzi cu totul în paginile sale, prinzându-te în mrejele sale până la final. Și, tocmai pentru că acesta este efectul romanului, închei cu o concluzie minunată formulată de Rebreanu:

„Moartea nu poate fi sfârșitul sfârșitului. Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am născut! Întâmplarea oarbă nu explică un necunoscut. Cel mult complică. Dincolo de moarte trebuie să fie ceva, precum şi înainte de naştere trebuie să fi fost ceva. Sufletul nu poate începe şi nici sfârși într-o întâmplătoare viaţă pământească.”

Date despre carte:

• Titlu: Adam și Eva
• Autor: Liviu Rebreanu
• Editura: Astro
• Anul apariției: 2016
• Număr de pagini: 288

Cartea o puteți achiziționa și voi de pe site-ul Libris, cărora le mulțumesc pentru exemplarul oferit.