MANIFEST PENTRU SUFLET

Am rugămintea de a nu mă privi prea stăruitor și să nu îmi analizezi prea tare sufletul. Iar dacă o faci mai mult decât ar trebui, să încerci să nu mă judeci prea aspru, indiferent ce vei găsi acolo. Vei găsi multe umbre acolo, dureri pe care mi-a fost greu să le rostesc cu glas tare, frustrări, dezamăgiri, momente în care nu am fost chiar cea mai bună versiune a mea, de care nu sunt extraordinar de mândră. Vei întâlni părți din mine pe care, de cele mai multe ori, le vreau pierdute. Vei găsi temeri, anxietăți, strigăte de neputință, căci, de multe ori, în fața realității, glasul meu e mut. E modul meu de a face față.

De cele mai multe ori, înghit buchete de cuvinte în mine și le încui cu cheia, păstrându-le adânc îngropate în mine. Nu știu să mă exteriorizez, mai ales atunci când doare prea tare, când nu mă regăsesc în mine. Atunci îmbrac totul în zâmbete și iubire față de cei din jur, poate pentru că atunci am cea mai multă nevoie de ele. Nu știu să îmi ofer dragoste mie, sunt aspră și nemiloasă cu mine, cea din toate timpurile posibile. Încă nu am învățat să mă iubesc la nivelul la care ar trebui. Muncesc la asta zilnic. Dar pot oferi necondiționat îmbrățișări și multă dragoste în jurul meu, pentru alții am resurse nelimitate, așa că, dacă ai nevoie de toate astea, sunt aici pentru tine. Iubesc omul mai mult decât mă iubesc pe mine. Necondiționat, indiferent de situație.

Nu te speria dacă, uneori, te împiedici de tăcerile sau de ostilitățile mele. Nu te lăsa păcălit de franchețea mea, de faptul că te cert atunci când tu îți aduci la suprafață propriile neputințe. E mult mai ușor să le văd în tine și să încerc să te ajut pe tine, sperând că, astfel, voi avea curajul necesar ca să mă ajut pe mine. Toate sunt doar măști pentru a mă proteja de tot ceea ce nu vreau să cunosc sau de locurile întunecate din mine, care m-ar pune ușor la pământ. Sunt rănile mele nevindecate încă, fragilitățile din mine pe care nu am avut curajul să le înfrunt încă, durerile și suferințele mele, pe care nu am știut cum anume să le gestionez. Sunt locuri întunecate, pe care evit să le luminez acum. Mă pregătesc să o fac în viitor, deci trebuie să ai răbdare teribilă cu mine. Lupt încă cu propriii demoni, cu întunericul meu, cu umbrele, cu neiubirea. Dar sunt pe calea cea bună. Sunt pe punctul de a pune plasturi peste multe dintre ele, de a petici răni din mine care au rămas supurânde. Am nevoie doar de timp și de lucru intens cu mine. Am temeri pe care îmi e teamă să le rostesc cu voce tare, căci gândesc totul de o sută de ori înainte de a lua o decizie. Și am tendința să uit ce anume îmi doream în tot procesul acesta.

Poate uneori vei vedea urme în sufletul meu. Sunt acele lacrimi pe care am evitat să le scot la suprafață. Pentru mine, cea din trecut, cu visuri mărețe neconcretizate încă, pentru că e greu să faci unele lucruri atunci când ești prea aspru cu tine. Dar încerc să îmi creez obiceiuri noi pe fundalul celor proaste. Mă lupt cu mine, dar nu trebuie să îți fie milă de mine cea din prezent. Cea de acum a învățat să facă față anumitor lucruri, realități, stări. Are propriile supape de siguranță pentru a nu o lua la vale și a rămâne la suprafață. Să îți fie milă de mine, cea din trecut, care nu a știut să se iubească sau să își fie aproape atunci când a trebuit, când avea mai mare nevoie de asta.

Să nu te sperie așadar ușile închise! Sunt cele pe care le țin sub lacăt. Amintiri dureroase sau înălțătoare, cu oameni care au trecut la un moment dat prin mine. Fricile mele cele mai mari. Întunericul acela cu care îmi e greu să lupt. Bau bau din mintea mea, monstrul cu multiple capete care nu ar trebui să fie liber vreodată. Vei da și de mizerii, dar te rog să le dai cu piciorul și să nu privești prea lung la ele. Am propriile slăbiciuni și alegeri proaste, de care nu sunt cea mai mândră.

O să găsești și icoane ale oamenilor pe care i-am ridicat pe un piedestal, cei cărora le-am oferit bucăți mari din mine, pentru că au știut să vadă dincolo de aparențe și m-au iubit necondiționat. Sunt cei care au lăsat bucăți din ei doar pentru ca mie să îmi fie bine. Cei care m-au scuturat cu putere atunci când m-am pierdut pe mine și care au văzut că nu îmi e bine, cu toate că susțineam sus și tare că mă simt perfect. Cei care au luptat alături de mine, iar nu împotriva mea. Cei care au știut să mă vadă dincolo de măștile mele și au reușit să mă aducă la suprafață chiar și atunci când mă scufundam efectiv în oceanul neputințelor mele. Și oho, câte astfel de stări am, câte pierderi ale mele în mine. Câte întoarceri spre interior, fără putință de a le da glas. Dar sunt oamenii aceia puțini care au știut să mă citească și care nu m-au părăsit, chiar dacă le-am cerut vehement să plece. Cei care nu au vrut să mă lase în urmă și care m-au iubit chiar și când eram de neiubit. Iar pentru aceștia sunt extrem de recunoscătoare.

Dacă ajungi să vezi dincolo de aparențe, vei găsi în mine un prieten loial, căci îmi iau energia din a fi înconjurată de oameni de calitate, care să citească dincolo de mine, care mă înțeleg chiar și atunci când tac. Care mă ajută să mă dezbrac de frici și să mă ofer așa cum sunt eu. Care îmi permit să fiu eu însămi și care nu dispar la prima răbufnire a mea.  Căci o fac des, ca mecanism de apărare. Am fost rănită prea des în trecut și am prostul obicei de a aduce bagajul emoțional cu mine. Dar, dacă nu te sperie fricile mele, și ai curajul de a mă privi direct în față, poți fi sigur că am să ies la suprafață și dăruiesc întru totul.

Nu îți fie teamă dacă mă privești prea adânc și observi toate patimile mele. Toate zâmbetele aruncate în loc să las șuvoiul de lacrimi la suprafață. Toate durerile ce uneori mă sufocă. Eu trăiesc cu ele zilnic și nu mă doboară, de asta te asigur. Le pot gestiona, sunt suficient de puternică în slăbiciunea mea, chiar dacă e un paradox. Pot să mă bucur încă, să râd din tot sufletul, să trăiesc, să iubesc, să sper la o lume mai bună, mai încărcată de toleranță, iar nu de prejudecăți. Nu sunt mereu bine eu cu mine, sunt stări nerostite, dar pot face față la orice. Am mecanismele mele care mă ajută să înot chiar și contra furtunilor din interior.

Iar dacă ție chiar îți pasă de mine, nu îmi oferi păreri. Nu mă judeca prea aspru! Iubește-mă așa cum sunt, cu toate slăbiciunile și căderile mele. Nu sunt perfectă, cu asta va trebui să te obișnuiești dacă ai de gând să îmi rămâi alături. Lasă-mi în schimb iubire. Un strop de speranță și poate o îmbrățișare. Dar nu prea strânsă, căci s-ar putea să nu mai am puterea de a mai ieși din ea. Doar de asta am nevoie. Mă clădesc încă eu pe mine, iar dacă vrei să îmi fii alături, oferă-mi doar un strop de dragoste. Cu restul mă descurc. Și nu mă minți. Nicicând. Pot ierta orice, dar nu minciuna. Prefer adevărul dur oricărei realități îmbrăcate frumos. Și nu uita: mă refugiez în scris. Acolo mă vei găsi întotdeauna pe mine cea reală, nedisimulată. Îmi exprim mai ușor așa gândurile întotdeauna și mă eliberez de balast. El mă salvează.

Al vostru, cu drag,

suflet trecător

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.