IOANA TRIF: MOFTURI ȘI DULCEGĂRII, RECENZIE

În periplul printre litere și cuvinte, am reușit să descopăr o poveste cu iz clasic și un autor pe care mai mult ca sigur îl voi așeza pe un piedestal, așa cum merită scriitorii extrem de talentați, care știu să îți inducă stări și emoții prin ceea ce scriu. Mofturi și dulcegării nu este prima mea întâlnire cu modul de scriere al Ioanei Trif, dar este romanul care m-a convins să o trec pe lista autorilor români preferați. Are un  potențial imens și o peniță măiastră, care te face să vrei să citești absolut tot ceea ce iese de sub penelul ei fermecat. Scrie cu o dulceață remarcabilă și țese adevărate istorii de viață, care te țin captivi în atmosfera lor mult după ce ai închis ultima pagină.

Mofturi și dulcegării este romanul despre care este destul de greu să vorbești, căci nu se citește, ci se simte. Cu fiecare por al ființei tale. Și imediat ce începi să îl descoperi, știi că va deveni una dintre cărțile tale de suflet, căci te surprinde prin gingășia stilului, prin povestea aceea care aduce în prim plan un triunghi amoros și prin paginile de jurnal, care îți dezvăluie intensitatea și complexitatea trăirilor personajelor, care sunt departe de a fi simple existențe terestre. Ele trec dincolo de spațiu și timp și alcătuiesc cupluri care surprind prin  maturitate, echilibru și încercare de a se descoperi pe sine și de a ieși din vârtejul disperării la lumină, pentru a se putea bucura de lumea ce îi înconjoară. Și este destul de greu să lași în urmă demonii trecutului și să fii tu, cel autentic, în care iubirea și soarta sunt dominante:

„Iubirea era un sentiment cât se poate de ciudat și de interesant în același timp. Oare când doi oameni erau meniți să fie împreună? Era scris în stele sau tot ei erau cei care trebuiau să-și scrie destinul? Puteau face alegeri care să îi despartă? Poate că era suficient să fie scris. Poate.”

Mofturi și dulcegării – iubirea e doar un moft într-o lume post război?

Cartea Ioanei Trif are o dulceață aparte și ne poartă pașii printr-o altă lume, în care lumea are un cu totul alt iz și arta este ridicată la rang de artă, asemenea scriitorului. Autoarea creează o lume autentică, în care luminile și umbrele își dau mâna, împletindu-se într-un tot armonios. Este o Românie de după cel de Primul Război Mondial, în care foștii soldați învață să lupte cu demonii interiori și să revină într-o lume a regretelor, în care moartea ia forme diverse, iar fosta boierime e condamnată la o viață plină de lipsuri, căci bogăția din trecut a apus.

Pe acest fundal, îi cunoaștem pe cei trei protagoniști ai romanului, care vor ajunge să formeze un veritabil triunghi amoros, căci iubirea îmbracă mai multe forme în sufletele lor, fie de recunoștință, fie mânată de pasiune sau de niște dureri interioare ce nu se vor vindecate, lăsând la suprafață cioburi de suflet, ce se caută în permanență pentru a se întregi, fără, însă, a ajunge la un punct finit.

Cella este o tânără de o frumusețe răpitoare, considerată de cei mai mulți a fi un trofeu, lipsit de o valoare inerentă. Tocmai de aceea se străduiește să își depășească condiția de femme fatale, cu toate că s-a căsătorit cu Cezar, prietenul ei din copilărie, care i-a fost alături în cele mai grele momente, un zeu al scenei, cu o deosebit de mare putere în lumea artei, cercul social în care se învârt cei doi. Cella studiază din greu la Facultatea de Drept, șocându-și părinții, foști aristocrați, care își doresc ca fiica lor rămasă în viață să devină soție și mamă, singura condiție acceptată de ei, pentru a nu se face de rușine în societate. Și, cu toate că toți cunosc părticele din ea, atât părinții, cât și soțul și prietena ei cea mai bună, Magda, care o venerează, tânăra pare a fi înțeleasă ca un tot unitar doar de Adam, autorul de succes care este izbit de frumusețea și modul genuin de al fi al fetei încă de prima dată când o vede:

„Ea are un miros al ei, despre care cred că nici măcar nu știe. Miros de pământ ud și negru, cea mai încântătoare creație a lui Dumnezeu. Pământul… Și nu este doar atât, căci mirosul ei aduce a înflorit, liliac, zambile, regina-nopții, morcovi și ceapă la un loc. Roadele pământului…”

Cezar rămâne mereu într-un plan secund, cu toate că este soțul Cellei. Echilibrul ei. Zona ei de confort, la care se întoarce mereu când își caută liniștea sufletească, stâlpul ei de sprijin. Însă, cu toate acestea, nu este dragostea ei adevărată. Se străduiește, își dorește, dar el rămâne tot o palidă umbră a intensității pe care o trăiește alături de Adam. Soțul său este Nemesisul său, cordonul ombilical de care nu se poate rupe, fără de care nu poate trăi în primă fază, când este slabă și sinele său se regăsește în sine într-o stare latentă, în urma pierderii premature a surorii sale. Însă Adam este focul pasiunii, fructul interzis pe care șarpele i-l oferă Evei în celebra poveste biblică, omul spre care se îndreaptă adeseori, uneori chiar fără a fi conștientă de ceea ce face:

„Știi, putem să fim Adam și Eva, noi doi, primii oameni, primii iubiți, aici, în spectacolul sălbatic al naturii, dar ar fi o minciună. Dumnezeu i-a mințit pe bieții nenorociți și le-a servit o poveste demnă de cronici. Și i-au crezut, ce era să facă? Când și-au dat seama de adevăr, s-au acoperit de moarte.”

Deși în aparență are o căsnicie perfectă alături de Cezar, Cella se simte în permanență atrasă de Adam, care este scriitor, asemeni ei, cea care se descoperă prin puterea cuvântului scris. Alături de el, descoperă pasiunea, feminitatea și, deși nu pot fi împreună, învață să construiască pe vechile lor ruine sufletești. Au un joc de-a șoarecele și pisica continuu, a cărei intensitate o putem percepe doar datorită paginilor de jurnal pe care amândoi le scriu. Sunt un fel de Catherine și Heathcliff din La răscruce de vânturi, unde rănile sufletești și o iubire pierdută îl fac pe Adam să nu mai vadă realitatea și să își dorească ceva care nu îl face fericit, iar pe Cella să se perinde între cei doi bărbați din viața sa.

Ioana Trif a reușit să creeze o poveste complexă, cu personaje feminine puternice, care, asemenea unor sirene, îi ademenesc pe bărbați în mrejele lor, ținându-i captiv între lumi. Odată prins de mreaja lor, nu mai poți să te îndepărtezi și rămâi acolo, chiar dacă acțiunile femeii de lângă ei nu le sunt pe plac. Frumusețea îi face să fie ca și fermecați, fapt pentru care unul acceptă alături o soție infidelă, iar altul se mulțumește cu firimiturile pe care femeia iubită i le oferă. Și, dincolo de povestea în sine, Ioana ne aduce în  prim plan un loc paradiziac, aflat pe Delta Dunării, unde lumea pare să se estompeze, rămânând doar farmecul apei și al sălbăticiei Mamei Naturi.

Mofturi și dulcegării este o lectură incitantă, fascinantă, care are puterea de a te ține captiv în mrejele sale, într-o lume creată cu măiestrie de Ioana Trif, o autoare cu o forță a cuvântului scris deloc de neglijat. Este un roman despre alegeri, dragoste și pasiune și, nu în ultimul rând, unul inițiatic, spre cunoașterea de sine și reconstruirea propriei persoane din crâmpeie de suflet și fragilități greu de rostit.

Date despre carte:

  • Titlu: Mofturi și dulcegării
  • Autor: Ioana Trif
  • Editura: Creator
  • Anul apariției: 2021
  • Număr de pagini: 244

Cartea o găsiți și voi pe site-ul Libris sau pe site-urile de profil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.