TRĂIRI FANTOMATICE

Se prăbuși, dărâmată, la pământ, cu fața îndreptată spre înaltul azuriu al cerului, pierzându-se în micimea existenței sale. În fața măreției de deasupra ei, se simțea atât de mică și de fragilă. De neconsolat. De nerecunoscut față de fata puternică și plină de vitalitate care considera că a fost cândva. În alte timpuri, pe care acum, memoria i le estompase oarecum în minte. Până într-acolo încât acum totul pare doar un vis extrem de îndepărtat. Ca și cum acum, aici, pe pământul reavăn și cu iarba asta atât de verde, nu ar mai fi ea, ci doar o palidă fantomă a celei care a fost odinioară.

Credea că este stăpână absolută peste viața ei. Că reușise să stingă focul acela interior care mocnise în ea încă de când a ajuns la adolescență. Că era bine ea cu ea. Și, Doamne, cum se mai mințea că este liniștită, că pacea îi cuprinsese sufletul cu putere și că știa ce anume vrea de la existența ei! Se păcălea singură, parcă pentru a stinge flăcările acelea care se înălțau tot mai sus pe interior, mistuind orice urmă de plăcere a vieții, de bucurie de a trăi, de explozia aceea de sentimente și emoții pe care învățase să le simuleze cu o asemenea tenacitate, încât nimeni nu ar fi putut bănui vreodată tot acel tumult care o consuma teribil.

La asta se pricepea cel mai bine. La a mima. La a transforma totul în pantomimă. La a face existența ei să pară a fi extrem de plăcută. Exact ceea ce își dorise dintotdeauna. Dar nimic din toate astea nu era adevărat. Era doar un simulacru a ceea ce credea ea că ar trebui să fie totul. Era doar o copilă cu visuri mărețe, pe care se temea să le transforme în realitate. Se temea atât de tare să le dea glas, încât acestea rămăseseră până astăzi la nivelul de păsări cu aripile frânte sau de copaci cu rădăcinile în  sus, de unde clar nu aveau cum să își extragă seva vieții.

Era doar o actriță în propria viață. Ascundea lacrimile amare în spatele zâmbetelor false. Dar cum ar fi putut fi altfel, când nici ea nu își putea explica măcar pentru ce anume plângea? Vărsa lacrimi amare pentru lucruri fără nume, pentru ceea ce ar fi trebuit să fie viața ei acum, dar nu a fost să fie. Pentru că se trădase pe sine în cel mai brutal mod cu putință. Pentru toate acele dorințe fierbinți, dar fără nume, care rămăseseră adânc îngropate în ea, în stare latentă. Pentru ceea ce își dorise să fie și pentru eșecurile pe care le întâmpina zi de zi, ceas de ceas.

Erau lacrimi fără nume, stropi de visuri pierdute, de emoții reprimate, de sacrificiu în numele iubirii pentru cei din jur, de o lume pe care nu o mai simțea de mult ca fiind a ei. Se simțea pierdută printre himere fără chip, pe care nu mai avea energia necesară să le înfrunte.

Și totuși, stând aici și privind în jur, își dădu seama cât este de puternică. Reușise să ajungă aici, în ciuda tuturor nopților nedormite și a lacrimilor. Se târâse până în acest moment. Era încă prezentă. Atât pe cât putea acum. Dar se hotărâse să strălucească. Să se repună pe picioare. Și să dea tot ceea ce e mai bun în ea. În ciuda a tot. Avea să se regăsească și să lase în urmă toate aceste trăiri fantomatice…

În ea e toată puterea. Doar trebuie să o scoată la lumină!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.