SINGURĂTATEA ÎMI E PRIETENĂ (CREAȚIE PROPRIE)

Privesc în zare corăbiile care plutesc alene pe valurile înspumate ale Mării Negre. Savurez cu o plăcere vinovată o cafea fierbinte, făcută la ibric. Am nevoie de ea ca de aer! Lichidul acesta maroniu este cel care mă mai ține pe linia de plutire în acest moment. Dimineața, cu simțurile încă amorțite, am prostul obicei de a mă rătăci printre amintiri ce par din alte timpuri. Ritualul în sine are darul de a mă ajuta să nu mă pierd, să rămân ancorată în prezent.

Aș vrea din suflet să mă simt din nou acasă, însă acest loc pare desprins parcă dintr-un alt moment, dintr-un alt spațiu, dintr-un alt eu. Încă este acolo, în interiorul meu, o știu, dar trebuie doar să reușesc să îl scot la lumină, separându-l de clipele petrecute alături de el, omul care și acum reușește să îmi dea fiori reci pe șira spinării, chiar dacă ne aflăm la mii de kilometri depărtare.

Acesta este prezentul meu, încărcat de suferință, de regrete fără număr, de pierdere a noțiunii timpului real. Cafeaua este cea care, oarecum, mă face să simt acest loc familiar, însă, din păcate, nu durează mult. Nu mai știu exact ce zi este, ce lună sau an. Stau în fotoliul confortabil de pe terasa casei mele la care visasem atât de tare în trecut, cu vedere la mare. Dar, din păcate, nu mai are nicio valoare acum pentru mine. Sunt singură și asta mă rupe în bucăți minuscule, atât de neuniforme încât îmi e greu să le adun la loc și să îmi recompun întreaga ființă, astfel încât să poată merge mai departe, uitând anii ce mi se perindă acum prin minte, ca un vârtej fără margini.

Sunt făcută fărâme și încă încerc să procesez totul. Ultimele cuvinte, aruncate într-un aeroport aglomerat. Ultimele ocheade înspre el. Lacrimile care blurează totul. Durerea fără margini. Nesiguranța. Incertitudinea, căci nu sunt sigură că mă aflu pe drumul cel bun. Fără el nimic nu pare corect. Singurătatea. Dorul, care taie parcă în carne vie.

Încă aud cuvintele lui. Ultimele pe care mi le-a spus, înainte de tăcerea asta asurzitoare, care mă face să nu mai știu exact cine sunt și ce vreau.

— Te iubesc! Aș vrea ca lucrurile să fi stat altfel…

— E prea târziu, rostesc cu un glas vlăguit. De viață. De orice emoție. Mult prea târziu.

— Alexa, nu te pot lăsa să pleci! Nu după toate câte am trăit. Nu pot renunța la nimic, dar știu că te vreau alături de mine. Încă vreau să clădim casa aceea împreună. Pereții sunt goi și reci acum, dar tu le poți insufla căldura necesară. Îi poți face să vibreze. Tu ești însăși viață. Tu ești focul care aprinde sufletul și îl menține viu. Te rog, haide să o luăm de la capăt! Să renaștem.

Ne aflăm în automobilul lui vechi, fabricat în același an în care m-am născut, 1987, care nu iese deloc din decor. Toate mașinile sunt vechi aici, în colțul acesta rupt de lume. Așa e în Cairo de când lumea. Nu prea își permit ultimul tip. Se mulțumesc cu ce au. La fel cum o fac și în viața de zi cu zi. Au o altfel de filozofie de viață.

Ne îndreptăm spre aeroport. Am bagajele în spate. O geantă mare și un rucsac mai mic. Nu pot lua o întreagă existență cu mine. Dar mă încăpățânez să nu rămân. Gestul lui m-a durut prea tare. M-a trădat. Ne-a trădat pe noi. Lacrimile încă îmi curg șiroaie pe obraji când îi răspund:

— Nu, Mahmud, așa ceva iese din discuție!

Doamne, cât aș vrea acum să îmi fi călcat pe orgoliu și să fi încercat să repar cumva lucrurile! Nu le-am stricat eu, deși, poate… ar fi putut fi altfel. Un șir nesfârșit de dacă se luptă acum în interiorul meu.

— Te rog! Mai e timp să te răzgândești! Dă-mi timp să repar lucrurile!

Am rămas tăcută tot drumul până la aeroport. Am privit peisajul deșertic pe geam și forfota atât de specifică marelui oraș. E nebunie aici, dar tocmai asta iubesc mai tare. Te poți rătăci printre atâția oameni. Te poți pierde pe tine, dar, printre atâtea suflete, la fel de bine te poți regăsi pe tine. Însă, nu aș fi dat Mansura pe furnicarul acesta. Oricât de tare l-aș fi iubit.

Intrăm în incinta clădirii luxuriante, iar el îmi cară bagajele. Lacrimile îi joacă și lui în ochi, dar trebuie să rămân tare. Ce a fost a fost. Nu mai poate fi reparat. Am ajuns la punctul de control, mi-a ridicat chiar el rucsacul pe bandă, după care a trecut dincolo de linia de demarcație, unde așteptau toți cei care rămâneau în urmă. Eu plec, iar el nu mă oprește. Îmi cunoaște încăpățânarea și mă lasă să fac cum vreau, deși, poate, undeva în interiorul meu, aș fi  vrut să lupte un pic pentru mine. Să îmi arate că vorbele lui nu sunt goale. Lipsite de orice semnificație reală.

 — Te iubesc, habibty! Să nu mă uiți! Eu clar nu o voi face!

— Eu încep să nu te mai iubesc! Tot ceea ce ai făcut, a adus un gol imens în suflet. E rece la interior.

Doamne, ce mare mincinoasă pot fi! Dar trebuie să fac asta, dacă vreau să duc totul până la capăt. A greșit prea mult și nu pare să regrete. Nici măcar nu am aflat de la el totul, ci din gura ei. Cealaltă. Femeia din umbră

„Dacă mi-ai fi spus tu totul, iubitule! Doar dacă aș fi aflat totul de la tine…”

Plec și nu mă uit înapoi nici măcar pentru o clipă. Privesc biletul și, odată ajunsă în avion, pun bagajul la locul lui, îmi pun căștile în urechi și deschid playlist-ul cu melodiile atât de dragi, lăsând lacrimile să danseze în voie pe obrajii mei. E timpul lor acum. Dar va fi bine! Trebuie să fie!

Așa pățesc mereu, zi după zi. Viața mea este alcătuită momente peste momente de pierdere totală de sine, de întoarcere spre sufletul meu, presărat cu multă iubire, prețuire și sentimentul acela, care azi mi se pare naiv, de siguranță. Atunci, simțeam că aparțin acelui loc, îi eram fidelă lui și credeam că nimeni și nimic nu ne-ar putea fura asta vreodată. Mă credeam invincibilă și mă dăruiam cu totul clipei. Și lui. Bărbatului cu păr cârlionțat de abanos, prin care nu puteam să mă abțin să nu îmi trec suav degetele de fiecare dată când stăteam tăcuți pe terasa mare. Cel pe care îl credeam iubirea vieții mele, căci da, eu sunt genul acela de femeie care crede că există doar o singură mare dragoste, un suflet pereche care ne completează.

Am crezut că el este alesul pentru mine și am luptat cu toată forța chiar și atunci când mi-a înșelat așteptările. Trădarea se simte încă prin fiecare por al trupului meu, căci este cea mai amară trăire de pe pământ. Se încolăcește precum un șarpe la pieptul tău, apoi strânge cu putere până te lasă fără suflare. Și doare. Cumplit de tare. Încă se simte la aceeași intensitate și nu știu dacă va dispărea vreodată. Sunt lipsită de vlagă, dar, încet, încet, încep să mă învăț fără el. Fără Mansura mea dragă. Fără Egiptul visurilor mele cele mai fidele.

Este o discrepanță mare între atunci și acum, pentru că da, viața mea încă se delimitează în mintea mea. Nu pot șterge cu buretele momentele alea de plenitudine și beatitudine. Sunt prinsă între două existențe, între două eu: cea dinainte și după el și cea din clipele cu el. Între două lumi. Mă închid din nou în mine și nu mai reușesc să mă adun.

 Mă văd aievea dansând fericită printre portocalii în floare, în picioarele goale, atingând cu o forță până acum necunoscută mie pământul roșu, nisipos, care îmi oferă toată energia de care am nevoie. Devin una cu el întotdeauna în amintire. Și îl aud vorbind cu glasul lui puternic, spunându-mi povești din alte timpuri, atât de demne de O mie și un a de nopți,  singura poveste arăbească ce ne este comună amândurora, cu emiri și palate îngropate în memoria colectivă. Cânt și râd cu putere, cu parfumul pomilor impregnat în piele, căci mă aflu încă pe un nor plutitor, colorat cu nuanțe puternice de roz.

Sentimentul de tristețe nu mi s-a cuibărit încă în suflet. Trăiesc într-o plenitudine perpetuă. Cred cu tărie că o întreagă lume mi se așterne la picioare. Că sunt iubită, prețuită, regina lui, a omului drag cu pielea măslinie și ochi negri și mari, reflectând un întreg univers, unul atât de nou, de cald, de plin de culoare pentru mine. Și de zâmbete.

Mă prinde de mână și fiori reci mă străbat pe șira spinării. Îmi zâmbește larg, iar eu mă pierd cu totul în lumina aceea pe care o emană irisurile sale. Sunt a lui, iar el este al meu și un cerc mistic se creează în jurul nostru, prinzându-ne sub cupola lui ca într-o vrajă sau ca într-un vortex, trăgându-ne cu viteză spre centrul lui, devenind puncte minuscule pe hartă. Ne înstrăinăm tot mai tare de lume, regăsindu-ne în schimb pe noi. Privim direct în suflet și avem impresia că ne cunoaștem în totalitate. Dintotdeauna. Ceea ce, realizez acum, este cea mai mare prostie. Nu poți cunoaște pe cineva cu totul, ci doar frânturi din cel de lângă tine, crâmpeie pe care el ți le oferă cu generozitate. Nu ai cum să pătrunzi dincolo de barierele pe care sinele le impune, oricât ți-ai dori. Cunoști doar persoana care este în acel moment, nu și pe cea din trecut sau cea din viitor, modelată de toate evenimentele vieții. Cât de naivă am putut fi considerând că dețin mai mult de atât, că iubirea este suficientă pentru a rămâne alături unul de altul! Dar am plătit scump pentru asta. Mult prea mult.

Țipătul strident al unui pescăruș, plecat în căutarea prăzii sale, mă trezește din visarea în care am picat cu atât de mare repeziciune. Iar m-am rătăcit printre stări, devenind emoție. De când am plecat, lăsând Egiptul în urmă, mă pierd tot mai mult printre amintiri pe care vreau cu tot sufletul să le reprim. Sunt mult prea dureroase. Prea actuale.

Mă afund în trecut și uit să revin în prezent, la femeia minionă cu ochi asemeni cerului, care încearcă din răsputeri să redevină ea, să își regăsească punctul central, reechilibrând un pic talerele balanței, astfel încât suferința să se simtă mai puțin. Să amorțească măcar senzația aceea de frig, de tremur interior, de gol imens pe care el le plantează cu fiecare zi care trece în adâncimi de suflet. Fragilitățile și sensibilitatea cresc tot mai tare, răsărind în locuri noi. Sunt acolo, le simt și le trăiesc. Au tendința să erupă în cele mai nepotrivite momente, să rupă coaja și așa subțire de pe toate cicatricile rămase pe cărările sufletului și să curgă în râuri purulente de durere. Se revarsă peste mine și mă fac să mă simt neputincioasă în cele mai multe dintre cazuri. Orice mă poate duce înapoi în trecut, la el, la ceea ce am fost. Apoi, mă poartă la persoanele în care ne-am transformat și nu înțeleg cum de nu am văzut din timp semnele, presărate cu atâta putere de soartă.

De ce am crezut că totul este bine când nu era? Oare am ajuns să ne plafonăm? Oare am ajuns la acel plictis în relație pe care îl văzusem la părinții mei, dar pe care am vrut cu toată ființa mea să îl ocolesc? Oare m-am transformat în ei sau el nu mai este ceea ce am crezut? Oare a fost doar o părere, este posibil ca mintea să ne facă să distorsionăm realitatea și să o adaptăm la propriile dorințe? Am fost oarbă pentru că iubeam sau nu am vrut să văd pentru că speram că nu sunt atât de urmărită de cruzimea unui destin încărcat de suferința. Voiam să fie altfel acum! Diferit de tot ceea ce am trăit. A început mult prea frumos, poate prea brusc, iar ca flacăra ce izbucnește cu forță la început și se stinge cu aceeași viteză, poate așa am fost și noi. Ne-am stins focul iubirii prin cuvinte nerostite la timpul lor, prin obișnuință, prin traiul de zi cu zi.

Îmi e greu să merg pe faleză si să privesc în zare, pentru că ultima dată când am stat pe o bancă pe faleză, privind nemărginirea, a fost alături de el. Brațul lui puternic îmi era sprijin și știam că mă pot baza pe el. Cu toată ființa mea. Acum, e doar nemărginirea, iar fără el, sunt pierdută între trecut și prezent, între două lumi care amândouă au fost la un moment dat ale mele, dar de care sunt complet ruptă acum.

Sunt doar o străină singuratică, plutind pe o mare de incertitudini. Cred că doare cel mai tare trădarea celui iubit, a celui pentru care ai renunțat la tot, chiar și la tine, doar pentru ca lui să îi fie bine. Și apoi te zgândăre gândul acela care scrijelește cu sânge pe sufletul tău: poate ai fi putut să dai încă și mai mult din tine, poate că ai fi putut să mai înduri un pic, să întinzi de coarda aceea a răbdării până când ar fi devenit o funie atât de fină că puteai sări pe ea.

Apoi, bam! Te lovește cu putere realitatea crudă: te-a trădat, te-a lăsat să te scalzi în propriile lacrimi, să te sucești de pe o parte pe alta, sperând că, dacă vei închide ochii, imaginea aceea oribilă va dispărea. Am fost doar eu cu el și a fost bine, până când a intervenit ea cu tinerețea sa, cu voluptatea care îi iese prin toți porii, distrugând tot ceea ce aveam. Rupând și sfâșiind o relație pe care o credeam stabilă și ancorată puternic, prinsă cu țăruși de inimile noastre. Ucigând cele mai pure sentimente și aruncându-ne direct între ghearele acelei arătări urâte care este gelozia. Nu am avut forța de a lupta cu ea, mânca din mine, se hrănea cu tot ceea ce aveam mai frumos și am ajuns să rămân fără nimic. Fără vlagă. Fără dorința de a o lua de la capăt.

A venit pe nesimțite, s-a instalat încetul cu încetul între noi, dar a lovit cu forța unei tornade, luând în drumul ei toate speranțele și visurile mele, toate bucuriile și certitudinile, toate planurile. A rămas în urmă doar golul acela imens, atât de aproape de deșertul acela roșiatic care fierbea sub picioarele mele când ne plimbam amândoi.

Sunt singură și singurătatea este deja parte din mine. Mă zbat să ies la suprafață și simt cum mă sufoc. E o solitudine care mă face să mă pierd mai tare decât a făcut-o viața alături de el. Mă cobor în adâncimi de fragilitate și simt cum mă strânge o mână invizibilă, rotindu-se în jurul gâtului meu…

Revin din negrul acela dezolant și privesc iar marea. Mai iau o gură de cafea și în aburii ei revăd casa noastră din Mansura, cu Nilul curgând chiar pe sub balcon și cu palmierii aceia care mă ascundeau privirilor curioase. Simt vântul mângâindu-mă cu blândețe, prieten stabil în orice anotimp. Observ razele soarelui ce te fac să te simți rătăcit în deșert întotdeauna, cu care cu greu m-am învățat. Văd blocurile înalte, strada prăfuită, cu traficul haotic, care duce la multe claxoane zvâcnind prin aer. Râd din nou alături de surorile lui, povestindu-ne câte-n lună și în stele sau învățând araba. Simt piciorușe mici de copil lipăind pe lângă noi și în nări îmi pătrunde mirosul acela atât de specific fostei mele case. Văd în fața mea întreaga forfotă și mi se face dor. Apoi, în albastrul mării, ne văd pe noi, doi copii, studenți eu la Litere, el la Petrol, căutând compania celuilalt. Ca prin vis, revin acolo, la primul moment în care i-am întâlnit privirea și nu știam exact ce cutremur m-a cuprins…

Publicitate

2 gânduri despre ”SINGURĂTATEA ÎMI E PRIETENĂ (CREAȚIE PROPRIE)

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Mulțumesc din suflet! ❤️ Am în lucru ceva, cu pendulare între Orient și Occident. A fost pe pauză cât am lucrat în editură, pentru că nu îmi rămânea timp, dar acum încerc să revin la el. 🙈

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.