PIERDUT BUSOLĂ. RĂTĂCITĂ PE CĂRĂRILE VIEȚII

De câteva zile mă uit la mine cea din trecut, cea care credeam pe atunci că se zbate între durere și întuneric și când chiar nu bănuiam că întunericul suprem din interiorul meu e pe cale să apară. Se zbătea doar între visuri și speranțe, între dorințe, atitudini și căutări de sine. Atârna undeva acolo printre toate astea și a lovit pe nepregătite chiar când credeam că sunt bine eu cu mine, că m-am întors atât de tare spre mine încât nu mai am de ce să mă tem. Că am „am răzbit și am ieșit cumva la lumină”. Doar că, asemeni lui Iona, doar mă lăsam înghițită într-un alt vârtej, și un alt vârtej, și un alt vârtej, care se continuă la nesfârșit în mintea mea.

Mă privesc pe mine, cea de odinioară, și, Doamne, ce prospețime puteam să am! Ce optimism puteam să eman prin fiecare por, în ciuda a tot! Câtă liniște purtam în suflet, câtă serenitate, câtă bucurie și poftă de viață! Și mă gândesc la infinit la ce anume s-a petrecut pe drum de m-am rătăcit atât de tare de mine. Unde s-a produs fisura? Unde m-am lăsat pe mine, cea cu multe visuri și speranțe, în ce gară? Și mă tot uit în trecut sperând să găsesc momentul acela, pentru a mă sustrage de acolo și a mă aduce din nou la suprafață. Rătăcesc printre momente și stări, prin camere din suflet cărora am încercat să le pierd cheia. Deschid sertare pe care am uitat că le am acolo și apoi le închid speriată la loc. Mă fac prea fragilă. Prea vulnerabilă. Iar eu nu mai vreau să fiu așa. Sensibilă da. Uneori naivă. Dar nu vulnerabilă. De asta fug cu putere.

Mă simt cumva nedefinit. Obosită, confuză, disipată într-un spațiu care mi-e străin, pierdută de mine în mine? Sau poate doar amorțită, pentru  a nu mai mă gândi la faptul că nu mă mai regăsesc niciunde. Orice aspect al vieții mele își pierde semnificația, sensul. Dintr-o lume plină de posibilități, am ajuns la una cu un singur sens. O singură direcție. Care chiar nu știu unde duce și nici nu sunt sigură că îmi doresc să aflu. Nu văd luminița de la capătul tunelului, deci mai mult ca sigur nu duce nicăieri bine. Parcă duce tot mai departe de mine, iar pe aici am trecut deja de ceva timp.

Și totul pare bine. Un timp chiar și tu crezi asta. Te crezi pe tine și uiți că ai început să minți destul de tare. Și poate pe tine cel mai tare, pentru că e prea dureros să rostești adevărul ăla de care fugi, elefantul pierdut prin cameră, care îți comprimă toate idealurile, visurile, dorințele, le întunecă și le face să se piardă de tine. Le fură pe toate și asta te seacă de puteri. Te aruncă într-un hău atât de adânc încât nu îi poți vedea capătul. Și de acolo, din adâncuri, din fragilități de ființă, izbucnesc cu putere adevărate gheizere, care aruncă la suprafață frici și angoase. Și asta te trântește puțin la pământ. Și realizezi din nou și din nou că ți-ai pierdut busola undeva pe drumul ăsta numit viață. Că tu însăți ești un cumul de stări nedefinite, de trăiri, de situații, de temeri. Că ești formată din crâmpeie din ceea ce ar fi trebuit să fie existența ta sau ceea ce ai fi vrut tu să fie. Că ești făcută fărâme, că te-ai spart în miriade de bucăți atât de minuscule încât nici măcar tu nu le mai vezi pe toate. Sunt aruncate undeva acolo, în fața ta, dar tu pari orb în fața lor. O mare de întuneric te izbește cu valuri uriașe și îți mai ascunde din bucățile din tine. Și cu o mână tremurândă încerci să le aduni pe toate. Și să le pui la loc, realizând un puzzle încurcat, căci ție îți place să rezolvi puzzle-uri. Dar nu reușești. Valul le fură din nou, chiar atunci când crezi că ai ajuns să le deții din nou pe toate. Că ai controlul. Că e totul ok. Și alergi din nou după himere, după fantasme. Și, Doamne, cât poate să doară!

Și atunci îți vine să urli. Și țipi cu un țipăt mut, întors spre interior, dar atât de puternic încât reușește să te dărâme. Dar zâmbești la suprafață. Te ascunzi, de oameni, de lume și, de ce nu, chiar de tine, căci e mai ușor așa, decât să recunoști că ești doar o fantomă a celei din trecut, că ești tot ceea ce nu ai fi vrut să fii. E mai ușor să mimezi o fericire omniprezentă, când totul e zob la interior. E mai simplu așa, pentru că nu trebuie să recunoști că ești un mare pierzător.

Și construiești castele de nisip, pe care le zboară vântul, împrăștiind nisipul în toate cele patru zări. Și te străduiești să le prinzi, dar e în zadar. Acesta e momentul când țipătul inițial se transformă în lacrimi amare. Plânse pe interior. Întoarse spre tine. Totul în propriul suflet, de care preferi să pleci. Acel locușor pe care îl ascunzi cel mai bine de toți ceilalți, căci, dacă e invizibil, e mai ușor de dus. În plus, preferi să nu te arăți nimănui așa vulnerabil. Căci te simți slab, sleit de puteri, iar asta nu vrei să se vadă din exterior. Nu ai putea explica nimănui și poate că nimeni nu ar înțelege. Și nu ar crede. Și de ce ar face-o? Ai masca aia pe față de atât de mult timp încât reușești să te prefaci destul de bine. Te afunzi în zâmbete de conveniență, îți duci la bun sfârșit toate îndatoririle și răspunzi inevitabil: „Sunt bine.”, sperând că astfel vei ajunge chiar să simți asta.

Oricum, nu ai avea cum să încarci pe altcineva cu povara ta. E lupta ta, e balaurul tău interior, pe care alții nu au cum să îl alunge, darămite să îl înfrângă. Doar tu poți face asta. Ești propriul erou din basme, doar că încă nu reușești să te regăsești în peisaj. Vezi cum balaurul cu șapte capete aruncă flăcări pe nări în toate direcțiile, mistuind puțin câte puțin încă un vis, încă o dorință, dar asiști neputincios la tot acest spectacol, pentru că sabia ta fermecată s-a pierdut și ea pe cale, alături de busola care îți arăta direcția corectă. Dar cauți în tine pentru a o găsi. Și știi că mai ai încă multe bătălii de dus. Tu cu tine. Fără nimeni altcineva. Chiar dacă acum o mare de amar și de durere te înconjoară, la un moment dat, vei ieși tu cumva la lumină. Mereu o faci. Păcat că viața nu vine însoțită de o hartă, ar fi mai ușor de trăit. Dar așa, trebuie tu însăți să te aduni și să te recompui. Apoi să îți întinzi larg aripile spre înalt.

Nu, nu sunt tristă, sunt doar într-o stare nedefinită. Ies eu cumva la lumină. În definitiv, a fost întotdeauna între mine și mine.

Publicitate

Un gând despre ”PIERDUT BUSOLĂ. RĂTĂCITĂ PE CĂRĂRILE VIEȚII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.