BOGDAN HRIB: ULTIMA FOTOGRAFIE – RECENZIE

Există unele cărți care ajung în viața ta la momentul potrivit și au grijă să îți ofere o călătorie de neuitat în lumea lor, măiestru construită. Sunt cuvinte care vin asupra ta ca o mângâiere caldă, unindu-ți singurătatea cu singurătățile stringente, care aproape sugrumă, personajele centrale ale romanului în curs. Sunt întoarceri abia sesizabile spre tine, care se realizează prin intermediul unor astfel de întâlniri cu caractere memorabile, care te obligă să te oprești puțin în loc și să te analizezi. Și nu ai cum să nu faci asta citindu-l pe Bogdan Hrib, un povestitor incredibil, care reușește să te poarte pe firul memoriei, asemenea unui fir al Ariadnei, spre lumi uitate din posibil alter ego-ul său, Alexandru Zaharia, și, de ce nu, din tine, pentru că, vrei nu vrei, ești silit să recunoști citind bucăți din realitatea imediată.

Ultima fotografie este o carte de o profunzime aparte, cu un stil frust, ușor cinematografic, cu o frazare scurtă, care vine să completeze într-un mod minunat periplul personajului principal pe fluxul amintirilor. Autorul face cu măiestrie un salt temporal între trecut și prezent, între aceste momente existând o linie extrem de fină, abia sesizabilă. Suntem purtați pe aripi de poveste printre momente cheie ale comunismului târziu și trezirea într-o lume a unui capitalism ce mănâncă puțin câte puțin din visurile omului, lăsându-l pustiit, fără o busolă care să îl călăuzească.

Romanul nu este unul care abundă în acțiune, însă încântă foarte tare prin dorința de mântuire, de spălare a tuturor păcatelor pe care și-o dorește foarte tare bărbatul ajuns în pragul unei vârste rotunde, cinzeci de ani, plecat într-o călătorie oarecum magică pe mare, în speranța că va reuși să își regăsească drumul prin viață de mult pierdut undeva între momente, amintiri, clipe definitorii pentru el ca om. După greșeli peste greșeli, căsătorii eșuate, dureri nespuse, închise în suflet, oboseala cronică, disperare creată de automatism, el se avântă într-un fel de inițiere, pierzându-se în necunoscut și sperând la o schimbare drastică, aptă să îl readucă la viață:

„Sunt pesimist și salvarea mea e această călătorie. Unicul drum. Departe. În sud. În altă lume, pe altă planetă. Ce aștept? Mântuirea? Moartea? Miracolul? Habar n-am! Îmi asum necunoscutul cu speranța că schimbarea va fi atât de drastică încât va pulveriza tot ce las în spate. Vor rămâne amintirile frumoase, estompare, familia mea mică, fetele pe care nu știu când le voi mai vedea, câțiva prieteni – amici – cunoștințe, locuri dragi cu o imagine difuză estompată de ceața cataractei autoinduse… Brr, azi e o zi nasoală și mi-am ales un cuvânt greu. Criză! Un cuvânt scurt și tăios…”

Bogdan Hrib: Ultima fotografie - recenzie

Ultima fotografie – un periplu pe fluxul memoriei

Alexandru Zaharia este fotograf, un om care a surprins multe prin intermediul aparatului de fotografiat, mereu atârnat la gâtul său, mereu prezent în viața sa, ca un fel de membru atașat permanent de trup. Prin intermediul acestuia, a surprins parcă un întreg univers, o lume cu lumini și umbre, cu schimbări apăsătoare, cu impuneri, cu dureri, cu bucurii, amintiri ce îmbracă o formă ușor cosmopolită. Prin obiectivul său, a observat lumea din jur, a surprins comunismul cu toate hibele sale și capitalismul ce mănâncă oamenii de vii, asemeni unui rechin, aducându-i în pragul disperării, a oboselii cronice, a dorinței de a schimba ceva din toată această mare diformă ce te poartă cu valul printr-o lume ce parcă îți devine străină:

„Disperarea nu doare. Doar te sleiește… Am ajuns acolo unde duc bătăliile din automatism, din disperare, cu o speranță adânc ascunsă în suflet, ca și când mi-ar fi chiar rușine că o mai am. Ca și cum ar fi rușinos ca alții să observe că mai am vreo speranță! Oboseala a trecut dincolo de stadiul cronic, e organică, e vie. O port ca un rucsac de munte plin cu lucruri absolut necesare, de nearuncat. Un rucsac multe prea greu pentru o expediție atât de lungă și inutilă. Ce mai rămâne când simți și vezi și ți se urlă în față că totul se duce de râpă? Bucuria fiecărei clipe de viață e uriașă. Când nu ești singur e de încă mii de ori mai mare. Așa se zice. Dar oboseala și disperarea mi-au atrofiat capacitatea de a mai simți bucuria, oricât de mare ar fi ea.”

În acest punct al vieții sale este Alexandru Zaharia, după două căsătorii eșuate, cu fetele din prima căsătorie departe de el și cu absolut nicio dorință de a mai demonstra cuiva ceva, de a își mai ridica propria afacere din cenușă. Parcă nu se regăsește în propria viață, așa că se îmbarcă într-o călătorie pe mare spre sudul Pământului, o modalitate de evadare din cotidian și de regăsire de sine. Ia cu sine doar aparatul de fotografiat și o listă cu cinzeci de cuvinte cheie, un fel de listă a celor esențiale de făcut în viața asta pe care mulți le consideră esențiale la un anumit moment în viață. Și, asemenea lui Gavrilescu din La țigănci a lui Eliade, si fotograful lipsit de poftă de viață parcă pătrunde într-o cu totul altă lume, una ieșită din timp și spațiu, care doar curge pe firul memoriei, stârnită de revederea unei prietene din copilărie, Diana Anton. Iar el devine un fel de om pierdut, ca Giovani Papini, iar ea un fel de Șeherezada, care, promițând să spună povești despre sine, îl face pe el să se întoarcă spre el, să mai stea un pic prin intermediul amintirilor vieții sale trecute.

Ultima fotografie este un roman care mi-a plăcut la nebunie, o carte complexă, extrem de intensă nu prin acțiunea prezentă, ci prin intermediul poveștilor ce fac salturi uriașe între prezent și trecut. Autorul creează o lume verosimilă, în care suspansul nu lipsește, dar acesta se împletește cu elementul psihologic care te determină pe tine, ca cititor, să citești totul cu o dorință avidă de a afla unde va duce totul. Însă nu îți dorești să citești totul pe repede înainte, ci îți iei timpul necesar pentru a asimila totul, pentru a te bucura pe deplin de întreg festinul care ți se prezintă între paginile sale.

Date despre carte:

  • Titlu: Ultima fotografie
  • Autor: Bogdan Hrib
  • Editura: Tritonic
  • Anul apariției: 2015
  • Număr de pagini: 308

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii și de pe site-urile conexe.

3 gânduri despre ”BOGDAN HRIB: ULTIMA FOTOGRAFIE – RECENZIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.