GEORGIANA VÂJU: DOAMNA EMINESCU (CARTEA ÎNTÂI) – RECENZIE

Finalul lunii ianuarie m-a adus la numeroase cine festive în compania unor oameni mari ai literaturii românești, marii clasici umanizați cumva de o autoare contemporană, cu o mare dragoste față de tot ceea ce înseamnă romanele cărora timpul le-a demonstrat valoarea, Georgiana Vâju. Am stat în același loc cu Eminescu, Slavici, Creangă, Maiorescu, pe scurt, m-am transportat total în frumosul târg al Ieșilor din perioada junimistă și a Convorbirilor literare. Un adevărat festin literar dacă mă întrebați pe mine, cea care uneori uită să țină în frâu profesorul de limba și literatura română, ce are toate șansele să se piardă prin astfel de povești din alte timpuri, din secolul al XIX-lea. Și, parafrazând o poezie celebră, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu și duios: Doamna Eminescu. Și uau ce carte minunată este! Acesta este sentimentul care persistă chiar și acum, când, din păcate, am finalizat prima carte și memoria mă transpune încă între paginile sale delicate.

Despre Georgiana știam că scrie bine, dar până la acest roman nu știam cât de bine și de asumat o face. Nu spun că tot ce a scris înainte pălește în fața acestui roman, însă acesta este ca un fel de încununare a tot ceea ce a scris până acum. Georgiana aceea care scria timid despre Iv sau Nickolas înflorește total aici, e ca și cum bobocul de trandafir s-ar fi bucurat în totalitate de razele solare și s-ar fi transformat în cel mai minunat trandafir sau ca pasărea aceea care zboară spre înalt, spre cele mai de sus zări, încrezătoare în ceea ce poate face și de cât de departe poate ajunge prin talentul ei. Iar aici este vorba de talent dus la rang de artă, fără să exagerez în niciun fel. Este modelul de așa se scrie literatură de calitate, cu penel de aur și multă muncă de documentare în spate. Romanul acesta este o capodoperă a literaturii române contemporane și știu sigur că va face istorie. Revenind însă…

Doamna Eminescu este acea carte pe care nu o citești cu ochii, ci cu sufletul. Deschizi volumul și te afunzi cu totul în poveste, integrându-te atât de bine în peisaj încât pur și simplu nu mai citești, ci trăiești aievea tot ceea ce se desfășoară în fața ta. Te afli deodată în Iași sau Viena, în iatacul Veronicăi Miclea, simțind tot zbuciumul ei sufletesc, toate durerile aduse de simțirea primilor fiori ai iubirii. O dragoste clandestină, căci situația materială nu i-a permis să se bucure de copilărie, ci a forțat-o să devină soție si mamă înainte de vreme, unindu-și destinul cu un bărbat pe care îl respectă, dar față de care nu are alt gen de atașamente. Ești prinsă la rândul tău între datorie și plăcere, între onoare și adorare, între devotament și pierdere de sine pe altarul minunat, dar atât de fragil, al iubirii. Apoi te transpui cu totul în odaia de lucru a lui Eminescu, simți aroma cafelei și îndepărtezi cu o mână fumul țigării, aruncând un ochi fugar peste schițele operelor sale sau peste tomurile vechi din care studiază. Și o vezi în altă lumină și cu alți ochi pe Veronica Micle, femeia capabilă să se piardă pe sine și opera sa, deloc neglijabilă, de dragul bărbatului iubit, devenind astfel, prin contopire, doamna Eminescu, una cu omul atât de apropiat sufletului său:

„A iubi, în concepția unor oameni de condei strâmb, veți vedea în această poveste, pe atunci însemna decăderea morală a celor implicați. Nu, domnilor, nu este așa, și țin să clarific dinainte de a mă aventura în  povestea mea de iubire cu Mihai Eminescu. Nu am fost o femeie de moravuri ușoare! Dimpotrivă, mi-am jertfit întreaga inocență și tinerețe exclusiv familiei mele, preocupându-mă cu precădere și foarte atent de educația fiicelor mele și de sănătatea soțului meu. Iubirea a venit mult mai târziu, ca o răsplată pentru jertfa mea timpurie. Iar lumea asta rea a transformat-o într-o plată cu dobândă îndelungată.”

Veronica Micle – jertfită pe altarul datoriei părintești și maritale

Georgiana Vâju nu și-a dorit să scrie o altă biografie a Veronicăi Micle, femeia judecată prea aspru atât de societatea acelei vremi, cât și de cea actuală, care nu caută informații despre femeia care i-a stat alături marelui Eminescu, Luceafărul poeziei românești. Ea a vrut să scrie despre iubirea celor doi și să reabiliteze numele poetei rămase în umbră, fapt care i-a reușit din plin. Relatează totul prin ochii Veronicăi și o face magistral, căci opinia ei de scriitor se suprapune cu cea a personajului său central și uiți care e care. Devin una și aceeași persoană, fapt care te ajută să simți povestea prin fiecare por, să te identifici și tu cu această femeie extraordinară și să tresalți la fiecare emoție, la fiecare trăire intensă, la orice moment de intrigă. Emoția se simte la un cu totul alt nivel în cartea asta, căci e emoția aceea în stare pură, care te face să te încarci total cu tot ceea ce simte caracterul din carte și să îți dorești să nu îi mai dai drumul, căci, la rândul tău, devii una cu el.

Veronica este un fel de Lolita, pentru că, având o situație materială precară, este obligată de către mama sa să devină soție pe când era doar o adolescentă. Se căsătorește cu Ștefan Micle, un om cu 30 de ani mai mare decât ea, pe care evident că nu îl iubește, dar pe care ajunge să îl respecte și să îl prețuiască pentru implicarea lui în bunăstarea ei și a celor două fiice împreună. Și, cu toate că, într-o oarecare măsură, Ștefan devine închisoarea sa, căci nu o lasă inima să îl lase în ciuda tinereții și a iubirii descoperite târziu, el este și stâlpul său de sprijin în fața vorbelor de ocară pe care oamenii Ieșilor de atunci au simțit nevoia mereu să le arunce asupra sa, neînțelegându-i sacrificiul atât pe altarul matern, cât și pe cel al căsătoriei precoce.

„Cuvintele îmi năvăleau în gât, dară mi se împotmoleau pe limbă. Un soț cari ce? Exact! Ce anume voiam să-i transmit prin pomenirea faptului că sunt o fimeie măritată? Că am un soț cari mă iubește, mă iubește, iar eu cat la dumnealui să-i reproșez nefericirea mea? Cumva asta? Dumnezeule, ce voiam să fac?”

Veronica Micle și Mihai Eminescu, două flori delicate, pentru care dragostea este asemeni unei icoane

Povestea dintre Eminescu și muza sa, Veronica, este asemenea marilor povești de iubire din literatură, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Maitreyi și Eliade, pentru a aminti măcar câteva dintre ele. Însă, dincolo de tragismul poveștii lor și de iubirea lor consumată pe ascuns, departe de ochii lumii, dar oarecum încurajată de bunătatea lui Ștefan Micle, pe care le cunoaștem cu toții, Georgiana Vâju reușește să surprindă emoția din spatele dragostei lor, zbuciumul lor legat de faptul că se iubesc, dar nu se pot uni pe vecie decât în scrisori sau poezii, factorul uman din ei, care îi face uneori să alerge unul spre altul, iar alteori să fugă cât mai departe, speriați de intensitatea sentimentelor lor și de imposibilitatea de a și le consuma pe de-a-ntregul, căci, în definitiv, nu au decât clipe furate, pe care le cerșesc cu o disperare vecină cu nebunia.

Anul 1872 o aduce pe Veronica la Viena, pentru a își trata o problemă dermatologică, dar acesta este doar fondul care conduce la cunoașterea celui pe care îl iubea deja, încă de pe când îi citea poeziile:

„Poetul, numele, versurile lui – tăti aiestea trăiau în mine dinainte de a exista pe lume. Eram sigură deja.”

Poate tocmai de aceea simte o nerăbdare teribilă în a îl cunoaște pe bărbatul ale cărui versuri le cunoștea deja. Așa că nu se poate abține și pătrunde în camera lui modestă, impregnată de tutun și miros de cafea, pe care poetul le consuma în exces, și îi este imposibil să nu devină parte din el apoi. Odaia lor devine martor tăcut la iubirea dintre ei și un fel de portal magic spre sufletele lor. Aici, departe de ochii lumii, și mai apoi în odaia lui de la Iași, se consumă dragostea lor.

Zbuciumul lor este palpabil, real. Sunt de multe ori în contratimp, se caută când celălalt fuge, dar nu pot sta unul fără altul. E frumos descrisă zbaterea Veronicăi, care nu își poate explica emoțiile, ca în Zburătorul, când fata, prima dată, crede că e bolnavă atunci când iubește, căci și Eminescu, asemenea Zburătorului, pare venit din alte lumi, din „stele-nalte”:

„- Ți-e rău, coniță? Mă iscodi surugiul, întorcându-se în spate și văzându-mă albă, gravă și scursă de sânge.

– Da, adică nu-mi este prea bini, dară n-am nimic.”

Întâlnirea lor din Viena, parcursul lor de până la plecarea ei înapoi la Iași cred că este cea mai dramatică și dureroasă parte din carte. Bucata aceea de text e atât de vie, de parcă iese din carte și ți se strecoară direct în sufle, devenind palpabilă. E punctul în care ai nevoie apoi de o scurtă pauză, să îți revii din intensitatea trăirii celor citite. Adori și te temi în același timp de acea parte, e ca și cum ai trăi o altă viață, cea a îndrăgostiților (sentimentele astea există pe tot parcursul cărții, dar aici explodează pur și simplu). Este momentul în care cele mai sincere sentimente se ițesc în sufletele lor, în care se „unesc în cuget și-n simțiri”, în care devin o singură persoană, mereu în căutarea celeilalte părți din întreg. Mantra Veronicăi este la fel de expresivă ca aceea rostită de Maitreyi:

„Nu știu eu ce-i iubirea, spui acum? Ei, uite că am aflat, șezând lângă dumneata. Dacă iubirea înseamnă să îți duc dorul când nu te am alături, să nu am somn nopțile, dacă iubirea înseamnă să mă doară pieptul din cauza bătăilor disperate ale inimii și să-mi clocotească sângele din cap și până-n tălpi, să mă înfioare atingerea ta până la durere și să mă arză buzele tale atunci când mă atingi, atunci am convingerea că am aflat ce e iubirea și că da, Eminescule, și eu te iubesc ca o nebună și asta știu sigur acum, nu-mi va trece niciodată. M-ai însemnat pe viață cu al tău amor.”

Cartea asta te cucerește prin tot ceea ce înseamnă ea, prin tot ceea ce exprimă, prin faptul că îți oferă o perspectivă asupra vieții și deciziilor Veronicăi Micle, prin faptul că îți arată cine a fost omul Eminescu, bibliotecarul Eminescu, jurnalistul sau profesorul Eminescu. Mereu modest, mereu trăind la limita dintre sărăcie și subzistență, asemenea geniului său pustiu, mereu chinuit de boli și sentimente înălțătoare, mereu hrănindu-se cu cultură și literatură, cu visuri și istorie. Și dincolo de toate este limbajul atât de specific perioadei în care se desfășoară acțiunea, ușor arhaic, încărcat de regionalisme, atât de dulce, de molcom, de perfect.

Doamna Eminescu este romanul de care ajungi să te îndrăgostești în mod iremediabil, căci totul, ca întreg, te face să iubești totul la el, să simți fiecare cuvânt, fiecare acțiune în parte. Are frumusețe, calitate, documentare și personalități. Și tuturor ne place să ne aruncăm un ochii în casele mari, să vedem culoarea locală, să observăm cum trăiau oamenii acelor vremuri, să ne îmbătăm cu parfumul unor lumi de mult apuse, evadând total din cotidian. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, vă provoc să o citiți și să vă convingeți!

PS: Mă scuzați că nu am știut/putut să fiu scurtă, vorba lui Caragiale, în cazul acestei cărți! Mi-e imposibil! Mai pot turui încă mult despre ea… 🙂

PS2: I-am promis Georgianei că îi arăt cum arată cartea la final, așa că las mai jos o poză:

Date despre carte:

  • Titlu: Doamna Eminescu
  • Autor: Georgiana Vâju
  • Editura: Quantum
  • Cartea întâi (perioada 1863-1877)
  • Anul apariției: 2021
  • Număr de pagini: 388

Cartea o găsiți pe site-ul Quantum sau pe site-urile conexe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.