BERNADIN DE SAINT-PIERRE: PAUL ȘI VIRGINIA – RECENZIE

Pe când eram în facultate, purtasem o discuție despre marile povești de iubire din literatură și, inevitabil, profesoara i-a amintit pe Paul și Virginia, pe care, în schimb, nu îi avea foarte tare la suflet. Eu îmi aminteam că îmi plăcuse ce citisem, era una dintre comorile din biblioteca tatei, dar nu mai eram sigură. Acum, peste ani, m-am reîntors la ea, pentru că voiam să văd cum anume o voi percepe la vârsta adultă. Este o carte destul de siropoasă, cu puternice accente de tragism, căreia oarecum îi prevezi finalul odată cu ruperea de natural, de firesc, dar care, fără să vrei, te atrage spre ea ca un magnet.

Paul și Virginia nu este o lectură despre care să spui la sfârșit că a fost uau, dar este o carte pe care ar trebui să o citim din curiozitate, dat fiind că este așezată printre marile istorii de dragoste ale lumii, alături de Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda, iar scriitori precum Balzac și Flaubert au fost atrași de ea. Bernadin de Saint-Pierre creează o poveste despre dragoste, prietenie și familie care, deși inițial îți spui că nu se va întâmpla asta, reușește să te încânte spre jumătatea ei, ba chiar și să te întristeze prin finalul tragic și prin distrugerea acelei armonii pure, perfecte, pe care omul, în imperfecțiunea și lăcomia lui, nu știe să o aprecieze și, prin urmare, îi dă cu piciorul.

Cartea militează pentru comuniunea omului cu natura, aceea sălbatică, nedisimulată și neatinsă încă de om, unde ființa umană se poate integra asemenea strămoșilor săi din peșteri de odinioară, bucurându-se de ceea ce aceasta îi poate oferi. Tocmai de aceea, atunci când locuitorii acestui Paradis coborât pe pământ se rup de el și vor să recucerească lumea civilizată, natura îi pedepsește crunt. Așa cum oferă, la fel le și ia cele necesare, lăsându-i total goliți de sentimente și neputincioși în fața vieții. Nici măcar Dumnezeu (credința e o temă recurentă în cartea asta, fapt care devine puțin deranjant, dat fiind că acțiunea se desfășoară pe o insulă indigenă, iar amintirea ei în mod brutal transformă romanul într-un fel de pliant al misionarilor creștini) nu mai le oferă calmul de care se bucurau înainte.

„Pe o insulă aproape pustie, unde se găsește pământ la discreție, a evitat locurile foarte fertile și pe cele deosebit de favorabile pentru comerț; voia să găsească un locșor într-o trecătoare montană, un refugiu ascuns unde să poată trăi singură și neștiută de nimeni, așa că a venit la poalele acestor stânci, unde s-a retras ca într-un cuib numai al ei. Așa îi mână instinctul pe cei cu suflete sensibile și în suferință – să se refugieze în locurile cele mai sălbatice și pustii, ca și când stâncile ar fi o pavăză împotriva nefericirii, ca și când liniștea naturii ar putea să aline tulburarea unui suflet năpăstuit.”

Paul și Virginia – despre iubirea pură și uniunea cu natura

Aici ajung să își unească destinul două femei occidentale, pe care viața le-a încercat cumplit și le-a făcut să își dorească să evadeze din propria realitate, creându-și aici o lume departe de tot ceea ce le-a rănit, de toată respingerea celor care ar fi trebuit să le iubească cel mai tare. Doamna de la Tour este de origine nobilă, dar a ales să fugă în lume cu un simplu negustor, fapt care i-a adus renegarea propriei familii, la care, imediat după moartea prematură a soțului, nu se poate întoarce, căci ar fi fost rușinea prea mare. Marguerite s-a aruncat în mrejele unei iubiri interzise, din care a rezultat un copil din flori, un bastard pe care palmierii insulei îl ascund de ochii acuzatori.

Cele două devin  ca una, își construiesc case gemene, dau naștere la o fetiță și la un băiețel, Paul și Virginia, care devin asemenea fraților și pe care ele îi iubesc în mod egal. Spre deosebire de mamele lor, cei doi copii nu cunosc suferința, durerea, abandonul, rușinea. Ei învață doar ceea ce natura le arată și preiau din mediul înconjurător inocența și puterea de a se pune în pielea celuilalt, de a ajuta:

„Prin tăcerea lor, prin candoarea purtării lor, prin frumusețea picioarelor desculțe, aminteau de un grup statuar antic din marmură albă reprezentându-i pe copiii lui Niobe; dar când le vedeai zâmbetul dulce începeai să crezi că sunt copiii cerului, acele spirite prea fericite al căror destin este să iubească și care nu au nevoie să își exprime sentimentele prin gânduri și nici prietenia prin cuvinte.”

Bernadin de Saint Pierre ne poartă pașii în Insula Franței (insula Mauritus de astăzi), o colonie franceză, în care occidentalii s-au amestecat cu băștinașii datorită comerțului și a apropierii de Indii. Atmosfera de pe insulă m-a dus cu gândul la cartea mai puțin cunoscută a lui Margaret Mitchell – Insula pierdută, și, într-adevăr, ca și acolo, fericirea atinge apogeul, dar nu e menită să reziste, ca un fel de compensare a naturii pentru sentimentele prea pure și profunde, prea apropiate de divin.

Armonia asta dintre ei, ba chiar și dintre cele două femei se modifică în momentul în care, odată crescuți, cei doi copii încep să se iubească la alt nivel decât cel de prieteni. Asemenea fetei din mitul Zburătorului, nici Virginia nu știe ce anume se petrece cu ea, dar mama sa, doamna de La Tour, pricepe clar și atitudinea sa se schimbă față de Paul neînțeles de mult. Și Doamne cât am putut să o urăsc pentru ceea ce le face celor doi copii! Au crescut împreună, era normal să vrea să se unească într-o relație firească, dar nu, ea își amintește de poziția sa socială, deși Marguerite, mama lui Paul, a primit-o alături de ea în lumea sa idilică atunci când îi era greu, iar nu familia sa, dar nu, ea nu îl poate accepta pe cel care îi era ca un fiu tocmai pentru că e bastard.

O trimite pe Virginia înapoi în Franța, la mătușa care o renegase, pentru a primi educația unei domnișoare de pension, fapt pe care, bineînțeles, fiica sa crescută asemenea lui Mowgli în liniștea și pacea oferită de pădurea virgină, nu o poate suporta. Viața ei departe de tot ceea ce iubea o face extrem de nefericită și la fel e și Paul, care nu își mai găsește liniștea și armonia acasă. Dezrădăcinată, Virginia se pierde pe sine. Despărțit de cea care îi era asemenea propriului suflet, Paul devine irațional și nepractic. Poate că tragedia din final nu era neașteptată, date fiind circumstanțele, dar asta tot nu mă împiedică să urăsc snobismul și pretenția de mărire a doamnei de La Tour.

Paul și Virginia a fost o lectură ușurică, rapidă (se poate parcurge într-o oră), care mi-a plăcut datorită comuniunii cu natura, datorită peisajelor paradisiace, care fac Raiul mai apropiat de pământ, care m-a făcut să îmi doresc să am o viață atât de simplă și de lipsită de grijile lumii moderne. Însă, a fost pe alocuri exagerat de siropoasă, de plină de pasaje despre credință și cum doar aceasta reprezintă salvarea sufletului, care devin obositoare și strică bucuria lecturii. V-am zis, nu e o carte uau, dar e o lectură plăcută, ce te face să visezi cu ochii deschiși la o călătorie pe mare sau la insulele Mauritius.

Date despre carte:

  • Titlu: Paul și Virginia
  • Autor: Bernadin de Saint-Pierre
  • Titlu original: Paul et Virginie
  • Traducere: Anca Irina Ionescu
  • Editura: All
  • Anul apariției: 2013
  • Număr de pagini: 135
  • Stele pe Goodreads: 3/5

Cartea poate fi achiziționată de aici.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.