LIDIA MAKSYMOWICZ ȘI PAOLO RODARI: EU SUNT 70072 – RECENZIE

Iubesc cărțile de ficțiune istorică, mai ales pe cele cu acțiunea plasată undeva în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când Germania credea că are drept de viață și de moarte asupra celor care nu erau considerați a fi de rasă pură. Perioada aceasta din istorie mi se pare una extrem de dureroasă, un fel de cangrenă în acest mare univers, care a continuat să își răspândească ecourile și dincolo de veac. Încă mai există supraviețuitori ai Holocaustului, capabili să își spună povestea, să își transpună în cuvinte suferința. Și, cu toate acestea, nu sunt sigură că vom cunoaște vreodată întreg adevărul. Avem bucăți de puzzle, e adevărat, dar adevărata dimensiune a acestei plăgi va fi pe veci purtată pe umeri doar de cei care au trăit în epoca aceea urâtă, în care oamenii au uitat să mai fie oameni. Iar azi, când războiul ne bate practic la ușă, parcă este cu atât mai important să aflăm cum au supraviețuit oamenii de atunci.

Eu sunt 70072 de Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari este o apariție literară care s-a bucurat de o mare publicitate. Mi-am dorit cartea asta cu toți porii, mai ales că este o altă mărturie din timpul perioadei Germaniei naziste și asta niciodată nu poate fi prea puțin, mai ales că se anunța a fi povestea fetiței care a supraviețuit Îngerului Morții, Mengele, iar istoriile de viață ale copiilor sunt întotdeauna mai impresionante. Însă, cărticica asta nu a fost exact ceea ce mă așteptam să fie. E un volum de memorii, e adevărat, al unei femei trecute de 80 de ani, Lidia sau Luda, așa cum era ea cunoscută în timpul lagărelor de concentrare, însă evenimentele sunt prea puțin axate pe perioada în care a fost mascota, șoricelul de experiment al doctorului Mengele, asemenea multor copii de evrei din acea perioadă, pentru că era doar un copil, iar amintirile îi sunt estompate. Cartea prezintă mai mult modul în care a supraviețuit ea după ce războiul s-a sfârșit, traumele pe care traiul timp de șaisprezece luni în lagăr, departe de mama sa, le-au lăsat asupra ei, precum și căutările ei febrile de mai târziu de a își găsi mama.

 Ce are în schimb cartea asta minunat este vizualul. Imaginile se derulează dur, neșlefuite, dureros de exacte prin fața ochilor noștri de cititori, iar asta face ca experiența cititului ei să nu fie în zadar. Se axează, de asemenea, pe dorința ca lucrurile odioase de atunci să nu se mai repete. E un frumos îndemn la pace și coexistență pe acest pământ, indiferent de rasă, dar și un semnal de alarmă că lucrurile se pot repeta oricând, chiar când ne așteptăm mai puțin și, date fiind semnalele existente chiar la granița țării noastre, tind să îi dau dreptate:

„Este misiunea vieții mele. Grea și indispensabilă în același timp. O fac pentru mine, desigur. Dar o fac și pentru toți ceilalți, pentru prietenii mei, pentru cunoștințe, pentru cei pe care nu-i cunosc, însă sunt parte din familia mea. Vreau să fiu clară, să spun răspicat ceea ce cred: întunericul lagărelor nu este comprimat în «o dată pentru totdeauna». Ura alimentată de locurile acelea este mereu la pândă, poate reapărea oricând. De aceea trebuie să fim vigilenți, să nu uităm, în primul rând, să povestim ceea ce a fost. La ce bun iernile din lagărele morții? La ce bun dacă nu să faci omenirea să devină conștientă de latura sa întunecată, astfel încât să facă tot ce-i stă în putință pentru a împiedica întunericul să se pună pe picioare, să aibă o voce, cetățenie, energie, sevă? La ce bun Birkenau, la ce bun toate lagărele de concentrare dacă nu pentru a ne asigura că acest întuneric nu se va mai întoarce să ne bântuie?”

Eu sunt 70072 – doar un alt număr pe un tabel suspendat între viață și moarte

Cartea de față spune povestea Ludei, o fetiță de doar trei ani, care ajunge în lagărul de concentrare de la Auschwitz dintr-o eroare de calcul a unor adulți mult prea ahtiați după putere și dorința de a cuceri lumea cu orice preț. Copiii suficient de mari pentru a îndura calvarul de mai târziu au servit drept experiment doctorului Mengele, care le introducea fel de fel de substanțe în corp de dragul științei, fără niciun fel de remușcare că lucra cu pui de om. Pentru el, erau simple experimente și atâta tot:

„Nu au scrupule. În ochii lor, viața noastră nu are nicio valoare. Viața sau moartea este o chestiune de dispoziție. I-au îndoctrinat bine de tot. Hitler, spun adulții, susține că știința îi strică pe tineri. Ce-și dorește el sunt tineri activi, hotărâți, dominatori. Dar, dacă te uiți în ochii acestor tineri germani vezi că sunt, de fapt, ignoranți și hotărâți. Ei cred că aparțin unei rase superioare. Cine nu e de-al lor, e nimic.”

Însă, dacă despre asta știam, despre faptul că în lagărele de concentrare naziste nu se aflau doar evrei, ci și oameni care i-au ajutat pe evrei, în cazul de față, persoane din Belarus, non evrei, care au adoptat un copil evreu și s-au opus cu putere regimului nou instaurat bântuind pădurile asemenea lui Robin Hood, este ceva nou pentru mine:

„Așa a vrut destinul, să fiu evreică fără să fiu. Nu înțeleg de ce lucrurile stau așa. Eu și familia mea am căzut la mijloc.”

Și nici sistemul din lagăre adresat copiilor nu îmi era cunoscut. Știam că au fost despărțiți de părinți, că pruncii nou născuți erau uciși, căci nu le erau folositori, însă faptul că Mengele îi tortura și niște kapos, un fel de conducătoare peste acești pui de om, erau puse acolo, mereu vigilente, mereu puse pe lovit și călcat în picioare suflete, nu știam:

„Uneori, Mengele vine să ne ia în zori, când afară e încă întuneric. Atunci închid ochii. Dacă eu nu-l văd pe el, nu mă vede nici el pe mine. La fel fac mulți copii. Își acoperă chipul cu mâinile. Înfruntă singuri o teroare pe care nu ar trebui să o trăiască. Singurul mod de a face față coșmarului în care ne aflăm este să încercăm să dispărem. Suntem copii care nu au coșmaruri noaptea, deoarece coșmarurile ne sunt alături tot timpul, în fiecare clipă. Însăși viața noastră este cel mai rău coșmar imaginabil. Singuri, fără părinți, înghesuiți în barăci greu de descris, cu kapos malefici veghind asupra noastră, sub spectrul experimentelor, sub spectrul morții.”

În fața tuturor acestor vicisitudini, Luda, un copil prea mic pentru a înțelege pe deplin lucrurile și implicațiile, învață să se adapteze la noua situație. Oricum, ea, copil născut în timpurile crude ale războiului, nu a cunoscut o viață normală, iar asta e trist. Copilă fiind, a trăit mai mult sub pământ, pentru că părinții ei au ales să lupte, să se opună mișcării aflate la putere, să devină rezistență, iar zi de zi alerga alături de ei de la o casă la alta, până când au fost prinși.

Devenită obiectul de joacă al lui Mengele, asemenea altor copii, învață să devină invizibilă, să se ascundă. Să fie lipsită de orice fel de sentiment, bun sau rău. Amorțită. Stare care o va urmări chiar și când va scăpa și va fi adoptată de o femeie din Polonia.

Ceea ce nu am înțeles a fost cum mama Ludei, devenită Lidia prin adopție, din luptătoarea care a fost în pădurile din Belarus, iar mai apoi în lagăr, când ascundea cepe pentru copila ei și o vizita pe furiș, riscându-și însăși viața, mai târziu, când scapă de lagăr și ajunge pe teren neutru, nu mai face același lucru. Își continuă viața ca și cum copila nu ar fi fost, deși susține că a căutat-o în orfelinate. Asta, abandonul, mi s-a părut crud și dureros.

Eu sunt 70072 este o carte despre nazism și efectele lui, întinse multe decenii după ce el a apus. Situația din lagăr nu este foarte concretă, avem un martor copil, care nu are totul extrem de bine conturat în minte, ci mai mult reconstruiește totul din alte mărturii și din simțăminte ce urcă uneori la suprafață, dar imaginile sunt crude și dure. Dureroase. O cărticică frumoasă, dar de la care avusesem mult mai multe așteptări.

Date despre carte:

  • Titlu: Eu sunt 70072
  • Autor: Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari
  • Titlu original: The Girl Who Cannot Hate
  • Traducere: Maria Dosei
  • Editura: Bookzone
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 160
  • Stele pe Goodreads: 3/5

Cartea o găsiți pe Bookzone și pe site-urile conexe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.