DESPRE URÂTUL DIN OAMENI ÎN CAZ DE RĂZBOI ȘI REFUGIAȚI

Ultimii doi ani, cu pandemia, și, mai nou, problema refugiaților care nu mai ocolesc țara noastră, așa cum o făceau musulmanii din Siria, Afganistan sau Yemen, parcă au reușit să scoată urâțenia din oamenii, plasând-o la suprafață. Mi se pare că ființa umană a reușit pe timp de calamitate să îmbrace cele mai urâte forme posibile, la care nici măcar nu m-aș fi gândit în cazuri extreme.

În mintea mea, răul din exterior ar fi trebuit să ne unească la interior. Inimi lângă inimi, unite în încercarea de a depăși momentele dificile, la care nu aș fi crezut vreodată că vom fi martori. Virușii și, mai nou, războiul care stă ca o pancartă aplecată peste întreaga Europa ne arată că omul, în esență, este rău. Că există o parte a lumii bună, care se zbate pentru a face locul în care trăim mai frumos, dar, în mare, oamenii buni sunt acoperiți de cei răi și mulți. Care stau comod într-un fotoliu acasă și comentează orice act de bunătate făcut de cei puțini. Care pun la îndoială orice act de bunătate, deși nu au dovezi, doar pentru că pare că îi enervează tot ceea ce este buna. Iar asta întristează. Și e al naibii de frustrant.

Da, sunt conștientă că există tupeiști de tastatură, cum le spun eu, dar parcă acum prea s-a înmulțit prostia și răutatea. Retardarea mentală. Mulți parcă au creierele spălate și acționează precum sălbaticii într-o așa numită lume civilizată. Da, da, bun venit în jungla numită lume! Cei mai mulți dintre oameni nu vor binele celor de lângă ei, indiferent de culoarea pielii, rasă, naționalitate sau religie. Nu, ei vor ca toate acestea să dispară de pe fața pământului, iar ajutorul să fie îndreptat doar spre ei sau spre neant. Oriunde, dar nu spre cei aflați cu adevărat în nevoie.

Una este să îți protejezi sănătatea mentală, luând pauze de la ceea ce se întâmplă în lume atunci când simți că nu mai poți, una este să nu oferi ajutor, dar să îți vezi în continuare de viață, și alta să contești faptele bune ale altora, deși tu nu ai de gând să faci niciuna. Doar deschizi gura și te iei de cei care fac bine, pentru că îți devin antipatici doar că nu susțin cauzele pe care le consideri tu viabile. Și întotdeauna vor fi alte cauze decât cele pe care le susține majoritatea. De ce? Pentru că răutatea nu îți permite ca, dacă nu poți face nimic bine, nu poți lăsa o urmă de bunătate în urma ta, să îi lași pe ceilalți să facă ceea ce pot mai bine: într-ajutorarea celor aflați în nevoie, indiferent de numele pe care îl poartă aceștia.

Războiul dintre Ucraina și Rusia a adus la suprafață tarele societății în care trăim, iar reminescențe ale acestora le-am putut observa prea bine și în ultimii doi ani. Oamenii acum au realizat că România are multe carențe. Că există oameni săraci, copii care nu au parte de educație, orfani care trăiesc în condiții mizere. Acum, când se iese în față cu ajutorarea refugiaților ucraineni, care au o nevoie reală de orice fel de ajutor, oricât de mic, așa cum în trecut au avut refugiații sirieni sau afgani, mulți dintre conaționalii noștri nu vor să îi ajute. Nu contează că există campanii umanitare în toate direcțiile, nu le place că mame, copii și bătrâni din țara vecină sunt ajutați.

Și da, dați-mi voi să spun că această revoltă ce pare că a devenit un trend mi se pare pură ipocrizie. Oamenii care azi se revoltă pentru că sunt ajutați ucrainenii sunt cei care, de regulă, nu se implică în campanii umanitare. Care nu oferă nimic, spunând mereu că nu au, indiferent de numele campaniei. Și uită că mulți dintre săracii noștri sunt mulțumiți cu situația în care se află. Se mulțumesc cu ajutorul social și nu vor să meargă la muncă. Încercați să găsiți oameni buni de muncă. Stau la sat și nu prea dai de ei. Nu vor să muncească. Li se pare mereu că o fac pe puțin, că nu le oferi suficient, chiar dacă ei nu au după ce bea apă. Iar copiii sunt ajutați an de an, de diverse organizații, care se implică acum și în ajutorarea refugiaților ce vin în valuri în țara noastră.

Aș vrea ca măcar o dată să ne oprim și să medităm asupra condiției de refugiat. Oamenii lasă tot ce au strâns într-o viață și se îndreaptă spre necunoscut. Sunt oameni ca mine și ca tine, cu visuri, speranțe, slujbe, case, care, deodată, din cauza dorinței de putere a altora, se trezesc fără nimic. Își iau copiii, animalele, câteva haine și pleacă în lume. Unde? Nici ei nu știu și probabil nu vor ști mult timp. Dar vor liniște și un loc care să le ofere pace, care să le permită să își adune puțin gândurile pentru a vedea ce să facă pe viitor. Cei mai mulți nici măcar nu vor rămâne aici. Sunt doar în trecere.

Chiar nu putem fi buni? Măcar puțin? Cer prea mult de la omenire? Când ne-am înrăit într-atât încât să credem că sărăcim dacă oferim o bucată de pâine, un pahar de apă și o haină? Și dacă tot ne pasă de săracii noștri, de copiii noștri, toți cei care comentați că au nevoie și nimeni nu îi vede, de ce nu oferiți chiar voi celor aflați în nevoie? Lumea ar fi un loc mult mai bun dacă am pune mână de la mână și am oferi din puținul nostru și celor de lângă noi. Bunătatea nu doare, iar rădăcinile lor se înfig adânc în sufletele celor pe care îi ajutăm. Nu e nevoie de mult, ci doar să ne mobilizăm cu toții, până la unul. Se numește empatie. Și e cel mai binecuvântat lucru de pe acest pământ.

Dar până atunci, până când oamenii vor învăța să fie mai buni și vor lăsa puțin câte puțin răutatea în afara lor, opriți lumea, vă rog! Vreau să cobor! Nu mă regăsesc în răceala asta care pare să fi cuprins sufletele oamenilor. Îmi e străină. Mă simt goală și amorțită. E trist și doare!

2 gânduri despre ”DESPRE URÂTUL DIN OAMENI ÎN CAZ DE RĂZBOI ȘI REFUGIAȚI

  1. simonamihutiu zice:

    Foarte bun articol! Cred că cele mai multe rele se întâmplă datorită faptului că mulți semeni, nu trebuie să generalizăm, nu toți sunt așa, nu fac elementarul efort de a se pune în pielea celuilalt. Cum s-ar simți el dacă ar fi imobilizat? Cum s-ar simți dacă ar fi bolnav incurabil? Cum s-ar simți dacă lângă el casa vecinului a zburat în aer, lovită de o bombă, cu vecin cu tot, cum a r fi să trebuiască să își lase în urmă agoniseala de o viață și să plece pentru a-și salva viața lui și a copiilor lui? Cum ar fi ca cel drag să-ți rămână pe front și să nu știi dacă îl vei mai vedea vreodată viu? Din comoditate, de frică sau poate din nesimțire, unii nu o fac.

    Apreciat de 2 persoane

    • Oana - Crâmpeie de suflet zice:

      Mulțumesc! Minunate cuvinte! 🤗💕 Da, nu toți, dar sunt aceiași parcă cei care ajută întotdeauna, indiferent de cauză, iar alții, din scaunul lor comod, de la căldură, judecă aspru. Am fost învățată ca, dacă nu pot să ajut, să nu îi judec pe cei care o fac și să le ofer un cuvânt bun celor în nevoie. Empatia ar ajuta în orice situație.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.