ANNA ERELLE: LOSING MY RELIGION – RECENZIE

Sunt cinci, șase ani cred de când Europa a fost martora unor atrocități la care nici măcar nu s-ar fi gândit înainte. Da, evenimentele de la 9/11, de la Turnurile Gemene, deschisese oarecum ochii spre ceea ce poate face extremismul, dar, oarecum, părea un eveniment izolat, care nu va mai ajunge să se repete. Nu prea curând, pentru că suntem occidentali, pentru că putem face față unor oameni iliterați, care trăiesc la marginea lumii, prea departe pentru a ne ajunge din urmă. Însă, realitatea a dovedit cu totul altceva și cu toții am privit blocați, amorțiți în totalitate cum niște fanatici, ce se autointitulau musulmani, luau vieți la Paris, la Bruxel, în Londra, la Ankara, la Istanbul și numele ar putea continua. Părea că atentatele comise de Daesh (Statul Islamic) nu se mai opresc. Priveam siderați cum lumea noastră considerată sigură era pusă la pământ de niște oameni fără scrupule, în numele unei religii false, pe care o interpretau în funcție de propriile interese, desigur manipulatoare și încărcate de o ură atât de necaracteristice învățăturilor coranice.

Așa că o lume întreagă am ajuns să spunem cu durere Je suis Charlie, Ankara, Istanbul, Bruxel, Paris, Nisa, Londra, iar locațiile parcă deveneau fără sfârșit, încărcându-ne sufletele cu o tristețe căreia nu puteam să îi facem față. Iar musulmanii din întreaga lume se ridicau împotriva acestor extremiști, care îi făceau oarecum datori să se disculpe în fața unei lumi întregi, pentru că nu asta știau despre islam, în a cărui carte, Coranul, ni se spune că „a ucide o singură persoană este ca și cum ai ucide întreaga lume”.

Despre asta și despre o întreagă lume sfărâmată în bucăți, fărâmițată în crâmpeie de fragilitate atât de multe, încât le pierzi șirul, vorbește Anna Erelle în cea de a doua carte a sa, Losing My Religion, continuarea romanului În pielea unei jihadiste. Și, dincolo de toate aceste evenimente dureroase, răni sângerânde și supurânde pe fundamentele umanității, autoarea surprinde și parcursul său de după ancheta jurnalistică efectuată împotriva organizației teroriste Daesh, fapt care a condus-o la pierderea vieții ei obișnuite. Pentru ea, există o viață de dinainte de anchetă, în care ziarul la care lucra îi părea familie și avea un iubit, și una de după anchetă, în care nimic din ceea ce era sau știa nu mai fac sens. Se pierde pe sine, pierde întreg microuniversul său natural, aruncă parcă la gunoi tot ceea ce conta pentru ea, oameni și lucruri deopotrivă, și se adaptează la o viață trăită în teroare, cu sabia lui Damocles planând asupra capului său în permanență, după ce organizația anchetată amenință să o ucidă, iar cei care ar fi trebuit să îi fie alături se îndepărtează, căci ea este o adevărată bombă cu ceas, iar oamenii se pun întotdeauna la adăpost în caz de pericol, chiar dacă asta înseamnă să stea departe de cei pe care îi iubesc. Însă, în ciuda titlului, în carte nu este vorba despre pierderea niciunei religii, căci Anna, așa cum este cunoscută sub pseudonim, nu avea una nici înainte de a se pretinde de dragul meseriei a fi convertită la islam și nici nu caută una mai apoi. Mai degrabă, ar trebuie să se numească Losing My Identity, pentru că asta se întâmplă după ce singură a deschis această cutie a Pandorei. Și, trebuie să recunosc, volumul este cu mult mai slab decât primul. Îi lipsește tonul acela de senzațional, totul este plat, liniar, nimic nemaiauzit. Iar dacă nu vă doriți neapărat să aflați ce s-a întâmplat după încheierea anchetei sale jurnalistice, poate nu ar trebui să citiți cartea asta. E un pic pierdere de timp, pentru a fi martori la ceva ce știam deja din presă și de la televizor.

Cartea de față ne arată viața Annei de după ancheta jurnalistică senzațională pe care a condus-o, chiar cu prețul vieții ei. Și, cu toate că nu își dăduse seama de dimensiunile rupturii pe care o va produce prin intermediul acesteia, consider că a fost puțin naivă în ceea ce privește existența unei vieți normale după ce a dat piept în piept cu diavolul cu chip de om. Știa din experiența de jurnalist că așa ceva se poate întâmpla, nu te joci cu focul fără să te arzi. Așa că schimbarea numelui, a identității, ba chiar și a casei din când în când era de așteptat. Daesh are membrii peste tot, nu pot să cred că nu se aștepta la o răzbunare pentru tot ceea ce a făcut. Da, e bine pentru noi, occidentali, să știm ce se petrece, iar pentru asta ar trebuie să îi mulțumim Annei și altor jurnaliști care își riscă viețile pentru ca noi, ceilalți, să cunoaștem adevărul, dar asta clar nu avea cum să fie bine pentru ea, și fusese avertizată și de tatăl ei, și de șeful său, ba chiar și de fotograful cu care lucra, care o avertizase că ar trebui să se oprească înainte de a ajunge la extreme în vânătoarea sa după senzațional. Însă nu s-a putut opri. A vrut mereu mai mult, iar asta a costat-o scump. Dar, cu toate acestea, nu pot să cred că nu luase în calcul o asemenea eventualitate. E om de presă, cunoaște multe dedesubturi, așa că nu am putut deloc să îi înțeleg lamentările.

Toată cartea are un ton ușor plângăreț, prea moale, prea lipsit de scânteia aceea care o făcea pe Anna să sară în avion pentru a ajunge în zone de război, precum granița cu Siria sau mersul în Libia. Îi lipsește nebunia și se plânge continuu că a pierdut nume, că a pierdut iubit, că a pierdut copil (pe care singură îl avortează), că a pierdut casă, loc de muncă și lista ar putea continua. Poate ar fi trebuit să își rezolve întâi problemele din viața sa, să își întărească puțin mintea după toate traumele prin care a trecut, și abia apoi să scrie continuarea asta. E prea nervoasă, prea emotivă, prea moale, iar acesta fapt devine ușor obositor pe măsură ce înaintezi cu lectura.

Nu le poate cere oamenilor să îi rămână în preajmă. Ea s-a băgat singură în această chestiune, fără a se gândi la consecințe pe termen lung, așa că nu se poate aștepta la înțelegere în ceea ce privește oamenii din jurul său. Da, poliția o judecă, familia o judecă, colegii de la ziar la fel. Dar cum ai putea să nu o faci? Gestul său, dorința de senzațional pentru un articol au fost oarecum egale cu pericolul, ca să nu spun sinuciderea. Dar a fost un gest solitar asumat. Așa că e normal să rămână singură mai apoi, să aibă oameni străini care să o căineze, cărora să le fie milă de ea, și oameni apropiați care se îndepărtează din teamă, neputând purta pe umeri toate problemele ei. În care singură s-a băgat. A dansat cu dușmanul, trebuia să lase goana după inedit și să se gândească de două ori la ceea ce făcea. Și meseria ar trebui să aibă o limită.

Apoi, prezintă atentatele pe care toți le-am văzut la televizor. Cu elemente deloc noi. Aș fi vrut mai mult implicarea personală. Blocați în fața suferinței și a morții am fost cu toții. Ea ar fi trebuit să iasă din amorțeală și să ne ofere soluții sau răspunsuri. Nu o face. Nu oferă nimic nou față de ceea ce știam. Toată cartea asta este o lamentare, o sufocare cu informații știute deja, cu câteva elemente biografice. Tocmai de aceea, Losing My Religion nu a fost ceea ce mă așteptam. O distragere de la realitate, asta în mod cert. Dar cam atât.

Date despre carte:

  • Titlu: Losing my Religion
  • Autor: Anna Erelle
  • Traducere: Nicolae Constantinescu
  • Editura: Polirom
  • Categorie: Memorii, biografii
  • Colecție: Hexagon
  • Anul apariției: 2017
  • Număr de pagini: 232
  • Stele pe Goodreads: 2,5 (3)/5

Cartea o găsiți aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.